Sfânta Scriptură ne spune desluşit că ,,este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez’’(Efeseni 4, 5). Cu toate acestea, sectele şi bisericile mincinoase îşi au fiecare câte un simulacru de botez, care nu-l fac pe om fiu al Bisericii lui Hristos, ci fiu al gheenei. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli, normativ în Sfânta Biserică Ortodoxă, are acest conţinut: ,,Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?’’(II Corinteni 6, 15). Acestea ne fac pe noi să sfătuim pe oameni să se ferească de eretici, deoarece lucrările lor sunt simulacre de Sfinte Taine, care nu aduc harul sfinţitor şi nu sunt mântuitoare.
Părintele Damaschin Grigoriatul din Sfânta Biserică a Greciei a scris o carte, ,,Minunile, mărturie a Dreptei Credinţe’’, în care a inserat mărturia unui african, Atanasie Kemgurukiye, care a părăsit catolicismul eretic şi a intrat în Biserica Ortodoxă. După ce a ieşit din apa Sfântului Botez a scris urmatoarele: ,,Înainte de a intra în Biserica Ortodoxă nu cunoşteam nimic despre învăţătura ei şi nici măcar despre existenţa ei. Am început să citesc cărţile pe care mi le-a dat părintele D. Încet, încet am priceput diferenţele dintre această Biserică şi celelalte ,,biserici’’ şi că doar aceasta este cea adevărată, din epoca Apostolilor şi până astăzi. Împreună cu soţia mea Maria am hotărât să intrăm în această Biserică, cu întrega noastră familie, astfel încât, la a Doua Sa Venire, Hristos să nu ne găsească în întuneric, ci înăuntrul Sfintei Sale Biserici. Doar aici se păstrează învăţăturile Apostolilor şi Tradiţia Sfinţilor Părinţi, fără a se fi adăugat sau să se fi scos ceva’’(Op. cit., p. 56).
Noi cei care am fost învredniciţi să facem parte din Sfânta Biserică Ortodoxă nu ştim să preţuim acest dar incomensurabil al lui Dumnezeu. Este, de aceea, întristător să constatăm cu câtă uşurinţă părăsesc anumiţi oameni Sfânta Biserică, se leapădă de Sfântul Botez şi de Sfânta Credinţă, ducându-se după sectarii cei diavoleşti, ori după nesăbuiţi din bisericile mincinoase.
Când am primit Sfântul Botez, preotul s-a rugat pentru noi să ne păzim ,,haina Botezului şi logodirea Duhului neîntinată şi fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos’’. Aşa să ne găsească Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cinstite cititorule, pentru a ne învrednici de împărăţia cea veşnică.
Presbiter Ioviţa Vasile
Și-a căsătorit fiica cu un musulman, fara că acesta sa vină la Ortodoxie, deși tatăl fetei este preot http://borbazaveru.info/content/view/16096/1/
Tata si fiica, au dat amandoi lovitura. Popa s-a lepadat de Hristos prin ascunderea Crucii in fata musulmanilor, ca sa nu-i jigneasca. Asa a facut Sfantul Mucenic E. Rodionov? Fiica s-a lepadat prin casatoria cu un pagan. Doamne, miluieste-ne!
Tinără studentă de numai 22 de ani din Nigeria a fost ucisa pt că a venit la Ortodoxie http://yorgosthalassis.blogspot.com/2022/06/blog-post_96?m=1
Dumnezeu sa-i primeasca sufletul in locasurile ceresti. Cu Sfintii Mucenici se va numara. Vedem cu cine vor sa ne uneasca ecumenistii de pe scaunele episcopale.
Diavolul țintește acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu
Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc
Diavolul țintește acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi ușor să o facă direct, că așa s-au încununat mulți creștini care au simțit în ei puterea credinței, știind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu și nu se pot despărți de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândește ca indirect să poată despărți pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, și, dacă reușește, nu înseamnă că și-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca și când nu mai poate fi iertat și, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, și, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmașul.
Nu trebuie să-ți pleci capul și să abdici, oricare și oricum ar fi păcatul. Recunoaște-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nicio nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credință de stâncă. Nu te deznădăjdui cu niciun chip. Satana și, poate, slăbiciunea ta te-au înșelat, dar inima nu i-ai dat-o lui și numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai șters. Așa păcătos cum ești, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor și, pentru că-L recunoști, mult milostiv și iertător.
Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrățișa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână și te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziție duhovnicească și atunci marile tale căderi în viață rămân simple accidente.
Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sofia, București, 2008
Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu
Cuviosul Părinte Emilianos Simonopetritul
Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu. Odată cu răsuflarea, intră Hristos. Când ne rugăm, se săvârșește intrarea lui Hristos. Așa cum copiii evreilor și adulții și-au așternut hainele ca să intre Hristos în Ierusalim, tot așa și noi, cu rugăciunea, îi așternem lui Hristos propriile noastre haine ca să intre înlăuntrul nostru. Îi așternem durerea noastră, necazul nostru, dorințele noastre, nădejdile, credința și necredința noastră.
Hristos primește să-I așternem înainte chiar și păcatele noastre, ca să le calce în picioare măgărușul – fiindcă a intrat în Ierusalim pe mânz de asin – și să le risipească, așa încât omul care se roagă să audă: „Și Eu, Dumnezeu, intru înlăuntrul tău!”
La rugăciune, împreună cu greutățile și nădejdile noastre, întindem și mrejele ca să-L prindem pe Hristos. Ucenicii au aruncat mrejele ca să prindă pești și, în cele din urmă, L-au prins pe Hristos. Avem și noi mrejele noastre.
Sunt toate cele pe care le facem și-I plac lui Dumnezeu: virtuțile noastre, postul, privegherea, rugăciunea noastră, chiar și numai o jumătate de oră pe zi. Tot ce facem, Dumnezeu primește ca pe un covor și pășește peste el împărătește, ca să ne binecuvânteze și să ne îmbogățească.
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sfântul Nectarie, 2016
Noi nu iertăm pentru că cineva merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos
Mitropolitul Antonie de Suroj
Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.
Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea – putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: „Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!”, putem noi oare adăuga: „pentru că merităm”? Niciodata. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm.
Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre – „Doamne, dă-ne nouă să putem uita!”. Dar aceasta nu este iertare; să uiţi nu înseamnă să ierţi. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcătul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: „Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împăraţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: „Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!…”
O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alţii! Daca l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câţi oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câţi nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar…
Mitropolit Antonie de Suroj
Din „Taina iertarii.Taina tamaduirii”, Ed. Reintregirea