Din înţelepciunea Părinţilor pustiei

Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: Avvo, bine este oare a trăi în pustie?

Bătrânul i-a răspuns:  Fiii lui Israel, dacă au lăsat lucrurile Egiptului şi au ieşit la pustie, atunci au cunoscut cum se cade a se teme de Dumnezeu. Aşa şi corabia când se învăluie în mijlocul mării, fără de neguţătorie este, iar dacă iese la liman, atunci îşi face neguţătoria. Deci şi călugărul, de nu va răbda la un loc, nu va putea lua cunoştinţa adevărată, că de la călugări, mai vârtos decât toate lucrurile, tăcerea a ales-o Dumnezeu. Că zice: spre cine voi căuta, decât spre cel blând şi liniştit şi care se cutremură de cuvintele Mele.

Zis-a fratele:  Dar nu se poate, părinte, a trăi în singurătate?

Iar bătrânul i-a răspuns: Ostaşul, de nu se va osteni întâi împreună cu mulţi, nu poate să înveţe meşteşugul biruinţei războiului, ca să se poată bate singur cu vrăjmaşul său. Aşa şi călugărul, de nu se va învăţa întâi a trăi împreună cu fraţii în mănăstire şi a-şi înfrâna limba şi pântecele şi mânia sa şi alte patimi, a-şi goni gândurile şi a-şi păzi mintea sa, unul ca acela nu va putea să trăiască deosebit în singurătate.

(Cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni cei fără de nume, Editura Doxologia)

7 comentarii la „Din înţelepciunea Părinţilor pustiei

  1. Gabriela Naghi spune:

    Să-ți amintești că fiecare piedică este o mustrare a lui Dumnezeu
    Sfântul Serafim de Virița

    Te-ai gândit vreodată că toate cele care te privesc pe tine, Mă privesc și pe Mine? Deoarece cele care te privesc pe tine sunt ca lumina ochiului pentru Mine. Ești prețios în ochii Mei și te-am iubit, de aceea pentru Mine este o deosebită bucurie să te învăț și să te pregătesc .

    Atunci când războinicul și ispitele vin asupra ta ca râul, vreau să știi că de la Mine a fost aceasta. Vreau să știi că slăbiciunea ta are trebuință de puterea Mea și siguranța ta o ai atunci când Mă lași să te ocrotesc Eu. Vreau să știi că atunci când te afli în situații grele, între oameni care nu te înțeleg, și nu iau în seamă cele care-ți sunt plăcute și se depărtează de tine, de la Mine a fost aceasta. Eu sunt Dumnezeul tău, împrejurările vieții tale sunt în mâinile Mele; nu te-ai aflat întâmplător în poziția ta, ci ea este exact poziția care ți-a fost rânduită.

    Nu tu M-ai rugat să te învăț smerenia? Și iată, te-am pus tocmai în acest mediu, la școala unde se învață această lecție. Mediul tău și cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât să împlinească voia Mea.
    Ai greutăți economice și de abia le faci față, să știi că de la Mine a fost aceasta.

    Vreau să știi că Eu dispun de banii tăi și de aceea să scapi la Mine; și să cunoști că depinzi de Mine. Vreau să știi că resursele Mele sunt inepuizabile și să te încredințezi că sunt credincios în făgăduințele Mele. Să nu se întâmple vreodată să ți se spună la vreun necaz: „Să nu crezi în Domnul Dumnezeul tău”.

    Ai trecut vreodată o noapte în mâhnire? Ești despărțit de rudele tale, de oamenii pe care-i iubești? Am îngăduit aceasta, ca să te întorci către Mine, și în Mine să afli veșnica mângâiere și odihnă. Te-a înșelat prietenul tău sau cineva căruia i-ai deschis inima? De la Mine a fost aceasta. Eu am îngăduit să te atingă această descurajare, ca să afli că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Vreau să le aduci pe toate la Mine și pe toate să Mi le spui. Te-a clevetit cineva? Lasă asta la Mine, de Mine să te lipești, în Mine să fie scăparea ta, ca să te ascunzi de împotrivirea neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească ca lumina, iar viața ta ca ziua în amiază.

    Ți s-au distrus planurile, ți s-a încovoiat sufletul și ești epuizat? De la Mine a fost aceasta. Ți-ai făcut planuri și ai propriile tale scopuri și Mi le-ai adus Mie ca să le binecuvintez. Eu vreau însă să Mă lași pe Mine să-ți îndrumez și să-ți mânuiesc împrejurările vieții tale, deoarece ești orfan, iar nu campion. Te-au aflat neașteptate nenorociri și deznădejdea a cuprins inima ta? Să știi că de la Mine a fost aceasta. Deoarece prin această osteneală și neliniște, îți încerc cât de mare îți este credința în făgăduințele Mele și îndrăznirea ta în rugăciune pentru rudele tale.

    Nu ai fost tu cel care ai încredințat dragostei Mele prevăzătoare grija pentru ei? Nu ești tu cel care și acum îi lași în purtarea de grijă a Preacuratei Maicii Mele? Te-a aflat o boală gravă, care poate se va tămădui sau va rămâne nevindecată, și te-a țintuit la pat? De la Mine a fost aceasta.

    Fiindcă vreau să Mă cunoști mai profund, prin mijlocirea bolii trupești, să nu cârtești pentru această încercare ce ți-a fost trimisă și să nu încerci să înțelegi judecățile Mele, ale mântuirii sufletelor oamenilor în diferite chipuri, ci fără murmur și cu smerenie să-ți pleci capul înaintea bunătății Mele. Visai să faci ceva deosebit pentru Mine, dar în loc s-o faci ai căzut pe patul durerii. De la Mine a fost aceasta. Pentru că atunci ai fi fost adâncit în lucrurile tale și nu aș fi putut să-ți atrag gândurile tale către Mine. Iar Eu vreau să te învăț cugetările mai profunde și lecțiile Mele, ca să-Mi slujești Mie. Vreau să te învăț să conștientizezi că ești un nimic fără Mine.

    Unii dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care sunt rupți de viața energică, ca să învețe să mânuiască arma neîncetatei rugăciuni. Ai fost chemat pe neașteptate să-ți asumi o poziție grea și cu răspundere? Sprijinește-te de Mine. Îți încredințez aceste greutăți, pentru care te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate faptele tale, în toate căile tale, în toate lucrurile tale. Povățuitor și învățător al tău va fi Domnul tău.

    În ziua aceasta, fiul Meu, ți-am dat în mâini acest vas cu dumnezeiescul mir pentru a-l folosi în chip liber. Să-ți aduci aminte totdeauna că orice greutate pe care o vei întâmpina, orice cuvânt jignitor, orice calomnie și clevetire, orice piedică în faptele tale, care ar putea să-ți pricinuiască indignare și deznădejde, va fi miruit cu acest untdelemn. De la Mine a fost aceasta.

    Să-ți aduci aminte că orice piedică este o dojană de la Dumnezeu și de aceea să pui în inima ta cuvântul pe care ți-l voi descoperi în acea zi. De la Mine a fost aceasta.

    Să știi și să-ți aduci aminte întotdeauna că orice bold se va toci, de îndată ce vei învăța să Mă vezi pe Mine în toate și să înțelegi că toate ți-au fost trimise de Mine, pentru desăvârșirea sufletului tău. „Toate acestea au fost de la Mine”.

    Sfântul Serafim de Virița

    Traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu

  2. Gabriela Naghi spune:

    Cum trebuie să fie rugăciunea noastră, ca să fie auzită?
    Cuviosul Părinte Efrem Filotheitul din Arizona

    „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Cu adevărat, o asemenea rugăciune este cu neputință să nu fie auzită. Dar rugăciunile noastre – și mai ales ale mele – sunt cele care nu primesc răspuns. De ce? Fiindcă atunci când ne rugăm, mintea noastră nu este acolo.

    Un popă idolatru a spus unor monahi:

    – Când vă rugați Dumnezeului vostru, vă răspunde?

    – Nu, au răspuns monahii.

    – Mie îmi răspunde dumnezeul meu. Dacă nu vă răspunde, înseamnă că aveți gânduri rele.

    – Cu adevărat, așa este, au răspuns părinții.

    Desigur, aceluia îi răspundea diavolul, dar părinții au văzut că spunea adevărul. Când ne rugăm, mintea noastră se răspândește pe ici, colo și nu știm ce spunem. Și de vreme ce noi nu înțelegem, cum să înțeleagă Dumnezeu rugăciunea noastră? De aceea, e nevoie, atunci când ne rugăm, ca de mai înainte să conștientizăm păcătoșenia noastră, să o facem trăire și să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu cu smerenie și cu zdrobire de inimă. Iar când păcătoșenia ni se face simțământ al inimii, atunci încetează și răspândirea. Încetarea răspândirii va crea dispoziția pentru rugăciunea nerăspândită. Atunci cuvintele noastre vor avea răsunet.

    Așa cum vedem la vameș și la fariseu. Fariseul făcea rugăciune mult mai multă decât vameșul și spunea: „Postesc, dau zeciuială…” și celelalte, dar nu sunt ca acest vameș nedrept, care face samavolnicii și atâtea altele[1]. Fariseul se credea drept, deoarece făcea faptele bune la exterior; postea, priveghea, făcea, ca să fie văzut, milostenie, făcea rugăciuni la colțurile ulițelor, unde ridica sus mâinile, își spăla mâinile înainte de a mânca și pe toate celelalte ale Legii și credea, potrivit conștiinței sale, că era foarte în regulă.

    Vameșul nu făcea multă rugăciune. Ce spunea? „Milostiv fii mie, Doamne, păcătosului!”. Nu a spus multe lucruri, dar ce avea rugăciunea lui? Avea ceva deosebit. Care era aceasta? Recunoașterea că era un vameș, un păcătos. Vameșii, pe atunci, erau socotiți nedrepți și aveau împotriva lor acuzația de oameni păcătoși, de oameni de nimic, fiindcă răpeau. Prin urmare, sărmanul vameș își simțea nedreptățile. Cum ar fi putut să-și ridice capul cel sărac și să spună: „Dau zeciuială din toate câte am, postesc de două ori pe săptămână sau fac fapte bune și atâtea altele”? Acesta, văzându-și întunericul nedreptății și al păcatului său, a căzut la pământ și nu îndrăznea să-și ridice privirea, fiindcă se socotea ultimul om, cel mai mare păcătos. Și totuși, această aplecare a grumazului, datorată faptului că nu îndrăznea să privească la înălțime, era deja o rugăciune, care a cutremurat tronul dumnezeieștii mile. Și a coborât, zice, vameșul îndreptat, iar fariseul osândit. Smerenia aceasta, această plecare a capului cu privirea în jos, rușinea pe care o simțea, mustrarea conștiinței, toate acestea au contribuit la faptul că el a coborât îndreptat, adică iertat de Dumnezeu.

    Mai ales această pildă a vameșului ne dă învățătura, ne luminează calea, ne dă prilejul să cugetăm, să vedem cum se aude rugăciunea celui care se roagă. Să ne cercetăm puțin pe noi înșine și să vedem: când ne-am rugat și mintea noastră a cutreierat prin toată lumea, iar noi nu am înțeles defel ce am spus, am simțit vreo schimbare înlăutrul nostru? Am simțit uscăciune, ca și cum nu am fi făcut rugăciune. Acesta este răspunsul pe care l-am primit. Am cunoscut aceasta din practică. Când însă ca și vameșul ne vom ruga astfel, în genunchi, cu lacrimi, cu smerenie, având cunoașterea de sine, să credem că rugăciunile noastre vor primi răspuns.

    [1] Luca 18, 9-14.

    Fragment din cartea Arta mântuirii, Arhim. Efrem Filotheitul Editura Evanghelismos.

  3. Gabriela Naghi spune:

    Împărtășirea de har este pe măsura credinței
    Sfântul Macarie Egipteanul

    Domnul, când zice fie ție după cum ai crezut[1], nu înseamnă că atunci când a zis numai atunci a dat, ci, de la întemeierea lumii și până la sfârșitul veacului, face bine fiecăruia după credința lui și, potrivit cu facerea de bine, îl pune la încercare. Fiindcă acoperă cu mari binefaceri pe cei ce au crezut mult, și cu puține binefaceri pe cei ce au crezut puțin, și punerea la încercare este tot pe măsură. Dar nu ispitește pe nimeni, ci pregătește înaintarea fiecăruia și dă pe măsura binefacerii. Dar numim binefacere cunoștința lui Dumnezeu cea duhovnicească, cea unită cu harul și despre încercare vom vorbi în parte.

    Pe Noe l-a acoperit de binefaceri prin descoperiri, dar l-a încercat prin lungimea timpului în construcția arcei.
    Pe Avraam prin jertfirea fiului lui, pe Lot prin peregrinarea la sodomiteni, pe Iosif prin egipteancă, pe popor prin pustie, pe Moise prin cârtire, pe David prin Saul la vremea cuvenită prin lucrurile potrivite. Iar la binefaceri El Însuși contribuia. La fel și în ceea ce privește cele de acum, la fel și în ceea ce privește cele de la început, după măsura credinței[2] este împărtășirea harului și, după împărtășire, încercarea.

    Fie ție după cum ai crezut[3] cuvântului lui Dumnezeu. Despre ce? Despre puterea Lui, că El este Sfetnicul cel fără de început al Tatălui, înțelepciunea cea atotputernică, Dumnezeu din Dumnezeu, fără de prihană, fără de schimbare, necuprins, neschimbat în dreptate, în cunoștință atotvăzător, în putere, nebiruit, nedescoperit în toată vremea și în cunoștință și în orice lucru, pe toate supunându-le prin dreaptă credință și prin aceasta iarăși supunându-le pe toate omului, pentru ca și noi să I ne supunem înmulțit prin toate. Cel ce ne-a dăruit nouă cunoștința dreptei credințe, căreia toate se supun[4], ne-a adăugat pricepere, prin care cunoaștem că trebuie să săvârșim toată lucrarea noastră după scopul dreptei credințe.

    Dar fiindcă omul a uitat-o pe aceasta, de aceea, Însuși venind, a împlinit pentru noi toată lipsa dreptei credințe, ca să răstoarne pe cel potrivnic. De aceea vine în felurite chipuri, uneori prin foc, alteori prin nori, prin chipuri, prin minuni, prin prooroci, apoi întrupându-Se din Fecioară, prin creștere, prin rea pătimire, prin ocări, apoi prin moarte și Înviere și Înălțare. Toate le face pe potriva timpurilor și pentru a Se potrivi oamenilor. Și iarăși și acum lucrează prin Duhul Lui în cei credincioși, prin conștiință, prin fire, și prin înțeleptele minuni îi convinge pe cei ce ascultă și prin taine pe cei smeriți, dar în general, prin propria moarte pe toți cei care au murit în păcat îi înviază.

    Când așadar vei auzi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, înțelege Dumnezeu din Dumnezeu născut, nu făcut, fără de timp și fără interval după firea nezidită a Celui ce L-a născut, care nu este înțeleasă de nimeni în mod cuprinzător, dar parțial prin har gândită și arătată în chip cuvenit lui Dumnezeu. Dar prin venirea Lui în trup, arată în Sine toate fiilor Duhului. Căci întru El locuiește, trupește, toată plinătatea dumnezeirii[5]. În El se văd Dumnezeirea, puterea, Tatăl, Fiul, Sfântul Duh, omul curat, supunerea, dreapta credință, asemenea și răbdarea, izbăvirea, făptura roabă, arătând vechea fire, dar despărțindu-Se de toate cele contra firii, ține toate cu cuvântul puterii Lui[6].

    Diavolul avea în puterea sa pe om și ținând zapisul neascultării, se mândrea ca unul care stăpânea chipul cel stăpânesc, îndrăznind și zicând că, chiar dacă Dumnezeu ar vrea să-l izbăvească pe el, va fi împiedicat de dreptatea Lui, neștiind că atotputernic este Dumnezeu, putând să păzească și dreptatea și pe om să-l izbăvească, ceea ce a și făcut plătind pentru noi toată datoria. Mai întâi, prin propria ascultare, a rupt zapisul neascultării, apoi prin dreapta credință a desființat reaua credință. Noi vrednici eram de moarte, dar El pentru noi a murit. Noi și pe alții i-am pierdut, dar El pe toți i-a mântuit. O, minuni ale Stăpânului! Putând pe toate să le ierte prin cuvânt, nu a făcut aceasta, ci mai întâi rabdă învinuirile cele ale noastre și cu fapta nimicește păcatul, pentru ca și adevărul să-l restaureze și mila să se arate în El Însuși, precum zice: Mila și adevărul Lui cine le va căuta[7]?

    Dar va spune cineva: „Dacă păcatele tuturor le-a împăcat întru Sine, cine mai este pedepsit?”
    Am spus mai înainte: Fie ție după cum ai crezut[8]. Este limpede că cei necredincioși după măsura necredinței lor se vor pedepsi. Dar poruncile deosebesc pe credincios și pe necredincios. Căci mulți părem să credem, nefăcând deloc poruncile și pentru aceea suntem mustrați înălțându-ne în cuvânt cu credința, dar în faptă arătând necredință.

    Să ne rugăm, așadar, fraților, cu fapta și cuvântul să facem poruncile Domnului, atât cât ne este cu putință, cu credință și încredințare desăvârșită, că Lui I se cuvine slava și cinstea în veci, Amin.

    [1] Cf. Mt. 8, 13.

    [2] Rom. 12, 6.

    [3] Cf. Mt. 8, 13.

    [4] Cf. 1 Cor. 15, 27.

    [5] Col. 2, 9; 1, 19.

    [6] Evr. 1, 3.

    [7] Ps. 60, 8.

    [8] Cf. Mt. 8, 13.

    Extras din Cuvinte ascetice și epistole, vol. II- Sfântul Macarie Egipteanul, Editura Doxologia.

  4. Gabriela Naghi spune:

    Cel ce săvârșește rău piere, iar cel ce rabdă răul se mântuiește

    Cel ce săvârșește rău piere, iar cel ce rabdă răul se mântuiește. Cea mai puternică dovadă a acestui lucru o vedem în viețile sfinților mucenici. Îndurând multe rele și chinuri, ei acum strălucesc ca soarele întru Împărăția Cerurilor! Și astfel, fie ca începând de astăzi să luăm hotărârea de a nu mai pricinui rău nimănui, ci să răbdăm vitejește răul care ni se aduce.
    Și să înțelegem adevărul mântuitor că nimeni nu va fi vinovat de pierzania noastră decât numai noi singuri, prin împătimirea noastră, prin șovăiala noastră, și puțina noastră credință… Și, înțelegând aceasta, să ne spunem: „Îndeajuns ne-am fost vrăjmași nouă înșine! Îndeajuns ne-am împiedicat singuri mântuirea!”.
    Să începem a trage folos duhovnicesc și din binele pentru care trebuie să aducem mulțumire, și din răul pe care suntem datori să-l îndurăm cu răbdare. Și atunci Dumnezeu ne va milui și ne va mântui. Amin!

    Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 52

    Postul este o silire a firii și o tăiere împrejur a dulceții gâtlejului

    Săturarea de bucate este maica curviei, iar necăjirea pântecelui e pricinuitoare de curăție. Cel ce mângâie pe leu îl domesticește adeseori, dar cel ce mângâie trupul îl sălbătăcește și mai mult.
    Dă pântecelui hrana care-l umple și e ușor de mistuit, ca prin săturare să săturăm pofta lui, iar prin mistuirea grabnică să ne izbăvim de aprindere ca de un bici. Ne vom folosi de un meșteșug împotriva acestei mult meșteșugite patimi: să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere.
    Postul este o silire a firii și o tăiere împrejur a dulceții gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele și eliberarea de visări, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, înmuierea învârtoșării, ușa străpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselă, încetarea multei vorbiri, începutul liniștirii, străjerul ascultării, ușurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea Raiului.

    Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă

  5. Gabriela Naghi spune:

    Omul cu frică de Dumnezeu nu nesocotește legea postului

    Omul cu frică de Dumnezeu nu nesocotește legea postului. Vă voi vorbi despre această problemă, căci diavolul cel viclean, care urăște tot binele, merge la fiecare creștin și, legându-l nevăzut cu nesârguința și lenea, îl silește să nesocotească sfântul post, care dă naștere atâtor bunătăți duhovnicești și care contribuie la mântuirea noastră. De aceea, vă rog să nu-l ascultați pe vrăjmașul mântuirii noastre, nici să vă supuneți patimii îmbuibării pântecelui și nici să vă întoarceți la obiceiul cel rău din trecut.
    Fiecare din noi să nu uite folosul pe care-l aduce postul. El este doctorul sufletelor noastre. Unuia îi umilește trupul. Altuia îi potolește mânia. Altuia îi alungă somnul. Altuia îi sădește dorința de a face fapte bune. Altuia îi curățește mintea și-l eliberează de cugetele viclene. Altuia îi leagă limba cea slobodă și nestrunită, ca să nu rostească vorbe prisositoare și necuvioase. Altuia îi împiedică ochii să vadă încolo și-ncoace și să cerceteze lucruri zadarnice și vătămătoare.
    Postul, încet-încet, subțiază stratul gros al păcatului care acoperă sufletul și alungă din el întunericul, așa cum soarele alungă ceața, curățește ochii noștri sufletești și ne descoperă soarele dreptății, pe Iisus Hristos.

    Sfântul Simeon Noul Teolog, Miezul înțelepciunii părinților, Editura Egumenița, pp. 97-98

  6. Gabriela Naghi spune:

    Fără osteneală nu e rugăciune

    De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.

    Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „chiar de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.

    Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 112

  7. Ioan spune:

    Cine poate gasi citatul acela frumos al Sf Iosif Katunakiotul din Marturii din viata monahala:”in ortodoxie mai intai e nevointa si pe urma rugaciunea”?Asta ca sa se stie diferenta dintre ortodoxie ca singura religie adevarata si celelalte religii si culte zis crestine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *