Un lucru început rău, sfârșește și mai rău. Este Lege Dumnezeiască. Pe o temelie șubredă, nu poți zidi o clădire trainică. Nu poți, după vorbele Mântuitorului, să zidești casă pe nisip, și-apoi să ai alte așteptări, decât surparea ei (Matei 7, 26-27). E ceea ce nu înțeleg pseudo-ierarhii români, deși li se atrage atenția, iată, de șapte ani de zile, în mod canonic și cu multă delicatețe. Existența lor în scaunele episcopale are în urmă un șir lung de încălcări ale Sfintelor Canoane, ceea ce-i face incompatibili cu treapta bisericească, pe care o ocupă samavolnic.
1.Toți cei 56 de minciuno-episcopi au fost racolați de vrăjmașii Bisericii, pregătiți, unii în străinătate, pentru a reveni în țară și a fi promovați ca episcopi, sperând că prin aceasta vor supune, vor folosi și, în final, vor distruge Biserica Ortodoxă Română.
Canonul 3 al Sinodului 7 Ecumenic spune cu limpezime că numai Biserica își alege slujitorii. Implicarea puterii lumești în această alegere, atrage caterisirea și excomunicarea celor împricinați, împreună cu părtașii lor.
2.Erezia este incompatibilă cu Biserica lui Hristos și implicit cu slujirea preoțească. În iunie 2016, sinodul tâlhăresc din Creta a introdus în Trupul Bisericii blestematul ecumenism, panerezie, suma tuturor ereziilor și rătăcirilor lumii. Din România au participat Daniel Ciobotea cu o suită de 24 de supuși ecumeniști, semnând toți acele documente eretice. În octombrie același an, pseudo-sinodul reunit la București a aprobat ereziile din Creta, încât toți pseudo-ierarhii români sunt semnatari și părtași la acea grozăvie. Dacă în momentul de față este aleasă o persoană spre a fi promovată într-un scaun episcopal, una din condiții este să semneze documentele eretice cretane. Alt motiv major care ar trebui să atragă caterisirea tuturor minciuno-ierahilor. Cine să o facă? Dumnezeu va lucra cum știe El.
3.Canonul 45 Apostolic: Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească. Minciuno-episcopii români și-au făcut un obicei din a se ruga cu ereticii, împreună cu care săvârșesc și slujbe bisericești. Alt motiv de caterisire.
4.Canonul 46 Apostolic: Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Vcliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (II Cor. 6,15). Recunoașterea de către pseudo-episcopii români ca valide a tainelor ereticilor e fapt împlinit. Este al patrulea motiv pentru care ocupanții scaunelor episcopale ale Bisericii noastre ar trebui caterisiți in corpore.
5.Apostazia este iarăși motiv de caterisire și alungare din Biserică a împricinatului. Avem un caz clar, cel al lui Sofronie Drincek de la Oradea, care a apostaziat și a fost pomenit la o slujbă a ereticilor greco-papistași. Intrarea unui minciuno-episcop în masonerie este apostazie. Aceasta e mai greu de dovedit, deoarece e tăinuită cu grijă. Știm cu certitudine nume care fac parte din lojile masonice.
Iată cum un început rău îl duce pe om într-un șir lung de alte răutăți. Facem un exercițiu de logică. Presupunem că peste două zile se adună toți cei 56 de pseudo-ierarhi la București, se pocăiesc, își retrag semnăturile de pe documentele din Creta, își recunosc toate păcatele legate de alegerea și hirotonia lor, se retrag prin declarații publice din lojile masonice etc. În acest caz se aplică prevederile Canonului 3 al Sfântului Atanasie cel Mare: Celor căzuți în erezie, care au apărat nelegiuirea și s-au stricat în credință, li se dă iertare, dar nu li se dă loc în cler. Așadar, potrivit Sfintelor Canoane, minciuno-episcopii eretici sunt decăzuți ireversibil din treapta lor, cu neputință de a reveni.
Aceasta este drama nerostită prin care trec ocupanții scaunelor episcopale din România. Ei însă se prefac a nu ști și își continuă traiul îmbelșugat din palatele episcopale. Cred că au un calcul simplu: și-au vândut sufletele, nu mai au ce mântui, și-atunci ,,Să mâncăm și să bem că mâine vom muri. Acest păcat nu vă va fi iertat, nici până la moarte, zice Domnul, Dumnezeu Savaot’’ (Isaia 22, 13-14).
Presbiter Iovița Vasile
O,părinte Vasile, cata dreptate ai!
Mijlocitoare a mântuirii noastre ești tu, Maica lui Dumnezeu!
Desigur că Hristos este singurul mântuitor al oamenilor. Însă Dumnezeu a voit ca toată lucrarea de mântuire înfăptuită de El să depindă de consimțământul dat de Fecioara Maria la închinarea Arhanghelului Gavriil, în ziua Bunei Vestiri. Pentru aceasta, slujbele ortodoxe ne-o prezintă pe Maica Domnului, în nenumărate imne poetice, ca fiind părtașă la lucrarea mântuirii noastre.
Pe de altă parte, Sfinții Părinți greci au afirmat adesea că datorită faptului că firea omenească cea sfântă a lui Hristos nu avea personalitate proprie, ci subzista în Persoana Logosului – adică atunci când Hristos spunea „Eu”, acest „Eu” desemna însăși Persoana Logosului – această fire omenească conținea în ea întreaga omenire, care era, astfel, reunită cu Tatăl. Născându-L pe Fiul lui Dumnezeu după trup, Maica Domnului a dat naștere, potențial, întregii omeniri, devenind în felul acesta într-un sens foarte real Maica oamenilor. Această naștere devine pe deplin concretă în cazul tuturor celor care se unesc în mod efectiv cu Hristos prin Taina Botezului. Toate aceste aspecte sunt exprimate, într-un mod deosebit de poetic, de cântări liturgice ca următoarele:
Mijlocitoare a mântuirii noastre ești tu, Maica lui Dumnezeu, și pe tine se cuvine să te lăudăm, ceea ce ai născut pe Mântuitorul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care a stricat blestemul cel din vechime și a făcut să izvorască binecuvântare celor care cu credință îl slăvesc pe El.
Mijlocitoare a mântuirii ești tu și a primenirii celei negrăite [înfăptuită de Hristos], ceea ce te-ai născut de la Tatăl mai înainte decât soarele; prin tine firea omenească s-a unit cu Dumnezeu și așezată a fost pe tronul cel de slavă. Plin de strălucire este acoperământul tău și slava ta este recunoscută în tot pământul, o, Maică a lui Dumnezeu. Tu ești slava noastră și avându-te mijlocitoare pe lângă Fiul tău și Ziditorul, toți să ne mântuim prin rugăciunile tale cele neîncetate.
Maica Domnului își manifestă în mod concret maternitatea prin rugăciunile ei, prin mijlocirea ei permanentă pentru fiii săi, astfel încât tot harul divin trece prin mâinile sale. Această rugăciune a Maicii Domnului este atât de puternică și de specială, diferită de mijlocirea celorlalți sfinți, atât de intim înscrisă în taina mântuirii noastre, încât Biserica Ortodoxă nu ezită în slujbele sale să o invoce prin cuvintele „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi”, fără să aducă prin aceasta vreun prejudiciu singurului nostru Mântuitor.
Părintele Placide Deseille, Credința în Cel Nevăzut, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp.163-165
Tot citind diverse narațiuni despre acest „sinod” de la Creta, începe să mi se contureze din ce în ce mai puternic impresia că s-ar putea ca lupta aceasta dusă în numele dreptei-credinţe, care naște atâtea tulburări, să fie EXACT ceea ce s-a urmărit prin organizarea acestei adunări a înalților ierarhi. Arhicunoscuta strategie – „dezbină și cucerește” – pare să nu urmărească atât unirea Bisericii Ortodoxe cu cei din afara ei, cât dezbinarea și tulburările din interiorul ei, chiar o posibilă schismă prin nașterea unei forme extreme de polarizare, care să conducă la împărțirea credincioșilor în „ecumeniști” și „anti-ecumeniști”. Și-mi argumentez opinia gândindu-mă la confesiunile protestantă și respectiv anglicană care s-au îndepărtat atât de mult de ceea ce se mai numește creștinism, încât nici cei mai ecumeniști dintre ortodocși NU mai au curajul să propună o unire cu ei! Cu atât mai mult cu cât se cunoaște bine faptul că în rândul unor astfel de confesiuni se practică preoția femeilor, se recunosc căsătoriile între homosexuali, având preoți homosexuali declarați și căsătoriți. Pe de altă parte, bisericile catolicilor, ca și ale protestanților, sunt în majoritatea lor goale, iar de acest aspect m-am convins eu însămi, invitată fiind săptămâna trecută la un botez romano-catolic. „Băița” (printr-o firavă stropire a capului) care i s-a făcut într-o farfurie acelui copilaș frumos (o ființă reușită din punct de vedere fizic, recunosc) printr-o slujbă ținută de un preot plictisit la maxim alături de niște nași apatici, stări puse în umbră de bucuria fără margini care se citea pe chipul părinților, m-a convins o dată pentru totdeauna (deși, NU mai era nevoie) că alte culte NU AU CE CĂUTA în Biserica noastră! Și nici n-avem cu cine să facem ecumenism! Totuși, porunca lui Hristos spune „să ne iubim aproapele ca pe noi înșine”. Prin urmare, sunt de părere (și-mi cer iertare Sfinției Sale, Părintele Vasile, dacă greșesc) că dacă papistașii renunță la primatul papal, la păguboasa formulare Filioque (adică „și de la Fiul”) prezentă în special în rândurile Crezului, precum și la teoriile metafizice augustiniene despre ființa divină, dacă acceptă Botezul Ortodox prin întreita afundare și se supun total Canoanelor Ortodoxe, abia atunci se poate începe un dialog cu ei. Un dialog și nimic mai mult! Faptul că prin Sinodul de la Creta s-a renunțat la principiul consensului și că Vaticanul susține destrămarea Ortodoxiei ucrainene, la care adaug și existența și aplicarea prevederilor acelui SUPER-MEMORANDUM, acestea, consider eu, sunt tăciunii aprinși care riscă să incendieze cu adevărat Ortodoxia, reprezentând o dezbinare programată a Bisericii lui Hristos, mai curând decât escapadele lui Bartolomeu I la ramadanul musulman ori promisiunile dubioase ale papei Francisc.