S-a vehiculat ideea de a închide persoanele peste 65 de ani în locuri speciale”spre binele și sănătatea lor”, asemeni evreilor în ghetouri în timpul celui de-al 2-lea război mondial. Naziștii doreau purificarea rasei prin exterminarea celor care nu corespundeau rasei ariene, urmașii doctorului Mengele din ziua de azi doresc exterminarea persoanelor de peste 65 de ani, care fac umbra pământului degeaba, vectori ai îmbolnăvirii cu coronavirusul ucigaș, umilindu-i într-un mod irațional, de neconceput, stigmatizându-i cu o ură ucigașă.
Miliția, în loc să supravegheze și să țină la respect miile de infractori țigani alungați din statele Europei, care au început să facă legea în Romania, întreținând o atmosferă de spaimă, violență și teroare, păzește în continuare cu încrâncenare porțile zăvorâte cu lacăte ale bisericilor ortodoxe, pândesc la intersecții cu carnețelul de amenzi în mână, la ordinele stăpânilor vremelnici. Aceste iude, acești irozi ai veacului de acum, ce-ar voi să facă creștinilor ortodocși? Să închidă definitv toate bisericile, să-i lipsească de sfânta Liturghie, să nu mai aprindă în veci o candelă la mormintele celor dragi, să-l lase pe tot omul fără un loc de muncă, fără bani, fără casă, să-i țină mai ales pe cei în vârstă, cât mai mult izolați în case și lipsiți de soarele și aerul de afară, doar -doar vor ceda psihic și se vor îmbolnăvi irecuperabil.
Chiar dacă ne vor vaccina ca pe vitele în țarc, chiar dacă ne vor implanta forțat cipuri cu care să ne țină sub control și să renunțăm la a vorbi cu Dumnezeu, chiar chinuiți fiind, nu ne vom pierde nădejdea în Domnul care a Înviat pentru noi!
Răul pregătit în laboaratoarele criminale a luat aspectul unui virus nevăzut cu distrugătoare efecte, pe care oamenii înșiși i le sporesc prin frica, panica, slăbiciunea și lipsa încrederii lor în puterea, bunătatea și dragostea neîmpuținată a Mântuitorului Hristos care a înviat, înviază și va învia totdeauna pentru fiecare zi, pentru fiecare om în parte, pretutindeni și în veci vecilor. Hristos a înviat și a deschis drumul îndumnezeirii omului, așezându-l cu trupul lui neputincios alături de Dumnezeu.
Cât de actuale sunt cuvintele Monahului Nicolae de le Rohia, în aceste vremuri rele, când conducătorii lumii au plecat genunchii in corpore în fața mafiei bancare globaliste, sluga directă a stăpânului legiunilor întunericului. S-au ridicat fariseii, saducheii și învățații timpului, zeloși apărători ai sănătății împotriva creștinilor, într-un duh antihristic de o violența nemaiîntâlnită, sechestrând oamenii în casele lor și punând bisericile sub pază strictă polițienească. Conducătorii Bisericii au acceptat neputincioși ceea ce nu era de acceptat, și au plecat capetele în semn de supunere la unison, unii punând icoane și candele pe scaunele din bisericile goale. Poate în alt timp imaginea m-ar fi emoționat, dar acum…
„Resemnarea, bunătatea, îngăduința și îndurarea sunt desigur virtuți creștine majore. În proximitatea neroziei trebăluitoare, a prostiei îngâmfate, a răutății, fățărniciei, nedreptății strigătoare la cer, a nepăsării de durerea și nevoia altuia, a ticăloșiei, nemerniciei, fomalismului încrâncenat și cinic, a setei de sînge, a vrălmășiei nepotolite, creștinul se cuvine să urmeze pilda Domnului și Învățătorului său și să se umple de sfântă mânie. Există două feluri de mânie, net osebite între ele: Mânia ca păcat –personală, egoistă, prostească, încăpăţânată, ridicolă de cele mai multe ori, izvorâtă din ură, pizmă, nestăpânire de sine, resentiment, necugetare. Şi mânia legitimă – sfântă, dezinteresată, stârnită de spectacolul sfâşietor al răutăţii dezlănţuite, al strâmbătăţii triumfătoare, al nedreptăţii făcute semenului meu ori semenilor mei sau al ocărârii, al asupririi şi batjocoririi lui ori a lor. Mânia aceasta de-a doua nu e câtuşi de puţin un produs al agitaţiei lăuntrice, al zvâcnetului temperamental, ci e cu totul raţională şi e declanşată din afară. (Domnul ni se înfăţişează câteodată îmboldit de mânie, furios însă nicicând. Furia, viscerală şi tâmpă, nu poate fi generoasă şi sfântă, mânia da – cu prisosinţă).
Mânia mea, iscată de erupţiile prostiei şi răutăţii din juru-mi, de suferinţa nemeritată a fratelui meu, de nedreptatea ce i se face, de formalismul deşănţat, de minciuna neruşinată, de dispreţul pentru om, discriminări, necesitate, înşelăciune, palme peste ochi date celui nevinovat, asuprirea celor lipsiţi de apărare, batjocorirea celui slab şi altele asemenea lor, nu mai este un păcat, ci o virtute – o datorie chiar. Şi-i bună, sfântă şi dreaptă. Acest soi de înflăcărată mânie a fremătat şi în sufletul Domnului şi-i cuviincios şi înţelept să ne aducem aminte de un adevăr deseori dat uitării, spre a nu deforma în mintea, inima şi cugetul nostru înţelesul justiţiar şi clarvăzător al creştinismului. Creştinul nu-i, prin definiţie, un nătâng şi un prizărit, un insensibil, grijuliu numai de sufletul şi tihna lui, un adept al subterfugiului: „Ce-mi pasă mie?”. Lui, cu precădere, îi pasă de ceilalţi.
Învrednicească-ne Domnul de sfânta mânie împotriva tuturor formelor răului şi dăruiască-ne voinţa şi vitejia de a le înfrunta cu puterea Sfânt Numelui Său’’.
(Sursa : Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 213-214).
Hristos a înviat
Dr. Gabriela Naghi
De fapt se urmareste exterminarea in gulaguri, acum la putere se afla odraslele tortionarilor.
Ca fapt divers trecutul lui Ludovic, cine a fost tatal lui, unde a studiat acesta… https://ro.sputnik.md/politics/20191115/28222834/Tupeu-Ludovic-Orban-premierul.html
Hristos a înviat!
Gândul meu zboară către toţi cei care resimt tristeţea care dă năvală în suflet din singurătatea care începe să le devină povară!
Spunea cineva că în Biserică trebuie să rămână doar cei care-și spun cu adevărat: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (Ioan 6,68).
Acum se face cernerea şi se vor despărţi oile de capre.
Iată ce ne sfătuiește Sfântul Nicolae Velimirovici:
„Nu te teme, nu ești singur. Singur este cel care nu știe de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toţi oamenii tovarăși. Unul ca acesta și într-o tovărășie cât se poate de numeroasă va spune, cum spun și acum unii: „Mă plictisesc! Nu știu ce să mai fac. Toate mă plictisesc cumplit”. Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenușă fără foc. Iar tu nu ești singur, fiindcă stai cu Domnul, și Domnul e cu tine.
Ascultă-l pe marele Pavel, apostolul neamurilor, care a fost dintr-o dată părăsit de toţi și care spune: „Nimeni n-a rămas cu mine, ci toţi m-au părăsit, iar Domnul a stătut lângă mine și m-a întărit.” Și acum privește ce nădejde vie are el în Domnul Cel viu: „Și mă va izbăvi Domnul de tot lucrul rău, și mă va mântui la împărăţia Sa cea cerească” (II Timotei 4, 16-18).
Vezi cât de luminos gândea și vorbea sluga lui Hristos, Pavel, în acele zile de început, când în întreaga lume nu se afla nici o biserică zidită și niciun domnitor creștin? Iar astăzi tot pamântul este împodobit cu biserici creștine și creștinii se numără cu sute de milioane.
Așadar nu te întrista din pricina singurătăţii pe care o ai de îndurat acolo unde trăiești. Dacă, așa cum scrii, te simţi ca în pustie, să știi că foarte mulţi tocmai în pustie s-au mântuit. Dar toţi acesti pustnici ai lui Dumnezeu s-au înălţat până în preaînalta tovărășie a lui Dumnezeu și a îngerilor lui Dumnezeu. Altfel n-ar fi putut îndura pustia. Au fost unii dintre ei care timp de cincizeci de ani n-au văzut faţă omenească, și totuși nu spuneau: „Suntem singuri! Ne plictisim!” Căci Dumnezeu era cu ei și ei erau cu Dumnezeu.
Omul poate trăi fără orice și fără oricine, numai nu fără Dumnezeu. Aceasta este mărturia lor, pe care au lăsat-o Bisericii ca pe un capital. Însă nu se știe să fi trăit vreun ateu cincizeci de ani în deplină singurătate, în pustie. Un asemenea fapt n-a fost înregistrat în istoria neamului omenesc.
Ateul nu-i în stare de așa ceva. El simte plictis și în tovărășia oamenilor, plictis care devine cumplit de chinuitor, chiar de nesuferit în lipsa lor. El caută oameni pentru a-i înţepa cu acul veninos al ateismului său și a se hrăni cu durerea lor. Iar în pustie pe cine să înţepe afară de sine însuși? Si cu a cui durere să se hrănească, afară de durerea sa?
Ca atare, zboară neîncetat cu gândurile la înălţimea duhovnicească, unde sălăsluiește Cel a Cărui tovărășie este mai însemnată și mai vrednică de iubit decât orice tovărășie de pe pământ. Lui slujește-I, cu El întovărășește-te; Lui tămâiază-I, de El îndulcește-te; Lui vorbește-I, despre El grăiește; pe El iubește-L, și iubește-L, și iubește-L, cu toată inima, cu toată puterea, cu toată mintea ta.
Și pentru dragostea ta El va afla un mijloc să le deschidă celor din preajma ta ochii și inimile și să le insufle credinţa vie în El, asemănătoare credinţei tale.
Atunci la voi va cânta slava lui Dumnezeu nu un solist, ca acum, ci un cor întreg.
Pace ţie și sănătate de la Domnul!”
Sfântul Nicolae Velimirovici, „Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, Scrisoarea nr. 236
Hristos a înviat!
Nu cârtim nimic, nu judecăm pe nimeni, nu ne îngrijorăm de suferinţa şi batjocura la care am fost supuşi şi suntem în continuare sub ruşinoase pretexte, de către cei care sunt la conducerea unor instituţii, putere dată de Cel Prea Înalt!
Nu, nicidecum!
Cei care gândesc pieirea noastră şi-au pus speranţa că văduviţi fiind de mângâierea rugăciunii şi înstrăinaţi de participarea la Sfânta Euharistie în Bisericile pe care le doresc zăvorâte pe timp nedeterminat, credincioşii se vor înăspri şi se vor sălbătici, iar suferinţele supraadăugate prin intervenţia duhurilor răutăţii le vor grăbi sfârşitul.
Avem însa la indemâna osândirea de sine şi chemarea în permanentă a Numelui Sfânt al lui Hristos, dar mai ales credinţa nestrămutată că mila lui Dumnezeu ne poate mântui!
Ne mângâiem cu ajutorul rugăciunilor înălţate către Doamna şi Stăpâna Noastră, care nu ne va părăsi niciodată, cu înţelepciunea Sfinţilor Părinţi şi binecuvântarile prea alese ale Părinţilor Duhovnici!
Cât de bogaţi suntem!
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Lui Dumnezeu cea mai dragă Îi este rugăciunea sufletului curajos
La batjocură să răspunzi prin zâmbet. Batjocura lor vine din răutatea inimii; zâmbetul tău să fie lipsit de răutate. Neştiinţei i se potriveşte batjocura, iar cunoaşterii, zâmbetul. Prin zeflemeaua lor, ei fac să crească preţul rugăciunii tale înaintea Veşnicului Judecător: fiindcă lui Dumnezeu cea mai dragă Îi este rugăciunea sufletului curajos care-i înconjurat de săgeţile răutăţii, urii, ticăloşiei şi batjocurii. Toate săgeţile acestea sunt boante la vârf şi ascuţite la coadă, aşa încât sărind înapoi din tine pricinuiesc răni înşişi săgetătorilor.
Soţia împăratului David, Mihala, şi-a bătut joc de o rugăciune însufleţită a bărbatului ei. De această batjocură Dumnezeu S-a aflat mai jignit decât împăratul David. Drept aceea, Cel Preaînalt a pedepsit-o pe Mihala, şi Mihala, fiica lui Saul, nu a avut copii până la moartea sa.
Cine urmăreşte cu luare-aminte destinele şi întâmplările omeneşti, acela se poate încredinţa că şi în zilele noastre Dumnezeu pedepseşte cu asprime pe cei ce îşi bat joc de lucrurile sfinte.
Iar tu să spui batjocoritorilor tăi – asta dacă socoţi că vreun cuvânt este pentru ei leac mai tare decât tăcerea -, să le spui: „Mă mint cumva ochii mei, sau văd eu bine că voi în fiecare zi vă rugaţi de negustori şi de judecători şi de poliţişti ba pentru una, ba pentru alta? Şi atunci, de ce vă bateţi joc de mine când mă rog Veşnicului nostru Ziditor? Oare nu e mai caraghios să te rogi unui neputincios decât Celui Atotputernic? Oare nu e mai nebunesc lucru să te închini prafului decât Făcătorului de viaţă şi Domnului?
Este la un prooroc o spusă: blestemat omul care nădăjduieşte în om. Cine îşi pune nădejdea într-un om muritor, într-o băşică vremelnică de spumă, şi nu şi-o pune în Dumnezeu Atotţiitorul, este – e limpede – blestemat. Şi acest blestem asupra lui şi asupra casei lui poate fi confirmat de experienţa vieţii de zi cu zi. Este limpede că la fel de blestemat este şi omul care se roagă numai omului, şi nu se roagă Celui ce ţine toate şi poate toate“. Însă – ia seama ! – uneori tăcerea e mai folositoare şi decât vorbele acestea.
Sfântul Nicolae Velimirovici,”Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, vol. I, Editura Sophia, București, 2008