Cunoașterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonosește rațiunea, ne slăbește puterile, pentru că nu mărturisește împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în fața noastră o ispită. De aceea, nu trebuie să vrem să aflăm, să cunoaștem ce face celălalt. Dacă vin unii să-mi vorbească despre alţii, le voi închide gura sau mă voi ridica să plec. Iar dacă cineva vine să-mi spună durerea lui, îi voi zice: Nu ai părinte duhovnicesc? Cu Părintele tău să vorbești. Iar dacă îmi spune că nu are, îi voi zice: Să-ţi găsești! Eu nu sunt Duhovnic. Du-te să găsești un duhovnic care să te poată asculta. Ferește-te, adică, de păcatul celuilalt. Cu cât te menţii nevătămat de faptele rele ale celuilalt, [cu atât] îl ajuți.
Aceasta [se întâmplă] întrucât, de îndată ce celălalt îți spune ceva rău, imediat decade în ochii tăi și ți se micșorează dragostea, oricât ai crede că-l ajuți. Așa suntem noi oamenii, în momentul în care ne amestecăm în viața personală a celorlalți, ni se nimicește pe de-a-ntregul dragostea noastră și față de Dumnezeu și față de oameni. Aceasta este o chestiune care privește doar pe cel ce are căderea de a se ocupa de ea, în nici un caz pe monah sau pe mirean.
Facerea de bine celor care îmi fac rău mă conduce spre liniștire. Până la urmă, toți oamenii ne dau pricini de poticneală, printr-un cuvânt, printr-o privire, prin mersul lor, prin bucuria lor, prin tristețea lor, ei se amestecă în calea noastră. De aceea este nevoie de frică și cutremur, nu care cumva să răspundem la pricinile de poticneală pe care ni le dau și să ni se tulbure pacea minții și a inimii, iar astfel să pricinuim despărțirea noastră de Dumnezeu. Este nevoie de frică și cutremur ca nu cumva să se întâmple să-l disprețuiesc pe fratele meu, ca nu cumva să cred că el este răspunzător pentru necazurile mele, pentru că aceasta înseamnă căderea mea de la fața lui Dumnezeu. Sfântul Isaac întărește: „Niciodată nu este celălalt de vină pentru vreo greșeală, întotdeauna tu ești vinovat”. Nu este celălalt de vină pentru că tu ai obosit, că ai păcătuit, că n-ai avut credință, că ți-ai pervertit sufletul. Îl vezi pe unul mâncând cu mâinile și te cuprinde indignarea. Acest lucru arată limpede că nu ţi-ai început încă viața duhovnicească, iar nevoința ta este abia la început.
Ca să poți să treci peste aceste pricini de poticneală, să îi faci bine oricui îți face rău, răspândește, pe cât poți, bunătate. Ești în lume? Poți să-i găsești aceluia de lucru. Ești în mănăstire? Dacă te blesteamă, să-l binecuvintezi, dacă te lovește peste obrazul drept, să-i spui: Lovește-mă și peste celălalt. Arată-ți dragostea, aşa după cum te îndrumă Însuși Dumnezeu.
Necontenit se întâmplă, însă, în viața noastră, lucruri neprevăzute. Vii la mănăstire ca să afli viață duhovnicească și întâlnești oameni răi; este un lucru neprevăzut. Ceri o chilie în partea mănăstirii unde nu este igrasie, o primești, dar constați că marea îți provoacă alergie, ca urmare nu poți să te bucuri nici ziua, nici noaptea. Imediat îți va spune gândul: Ridică-te și pleacă; este ceva neprevăzut. Mă apropii de tine în ideea că ești un om bun și văd că ești exact pe dos; lucru neprevăzut.
Lucrurile neprevăzute se ivesc necontenit in fața noastră pentru că avem voia și dorințele noastre. Cele neprevăzute sunt contrare voii și dorinței noastre, din această cauză ne par neprevăzute, deşi, în esență, nu sunt. Fiindcă omul care Îl iubește pe Dumnezeu așteaptă orice ar veni, spunând întotdeauna „facă-se voia Ta”. Va veni ploaie, vijelie, grindină, trăsnet? „Fie numele Domnului binecuvântat”. Acestea sunt neprevăzute pentru că ating felul nostru trupesc de a fi.
Așadar, ca să nu te tulburi de fiecare dată și să te mâhnești, ca să nu te frămânți și să fii cuprins de neliniște, trebuie să le aștepți pe toate, să poți să duci orice ar veni. Trebuie să spui întotdeauna: Bine ai venit boală, bine ai venit nereușită, bine ai venit suferință. Acest lucru aduce blândețea, fără de care nu poate să existe viață duhovnicească.
Sursa: Gheronda Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice – Despre virtuți via http://www.pemptousia.ro
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Stareța Macrina: Să arătăm multă dragoste faţă de Sfântul Ioan Teologul
Stareța Macrina Vassopoulos
Să ne străduim să cultivăm dragostea. Dacă vom citi Evanghelia Sfântului Ioan Teologul în fiecare zi, mult ne vom folosi. Să arătăm multă dragoste faţă de Sfântul Ioan Teologul și să‑l ţinem de mânecă. Unde merge Sfântul Ioan? Unde merge el să mergem și noi împreună cu el, să fim aproape de el, să‑l ţinem de mână. Să‑i arătăm evlavie și, în rugăciunea noastră, să‑l rugăm cu căldură să ne dea nerăutate și să ne ajute să ajungem la dumnezeiasca nepătimire. Și atunci chiar să strige cineva lângă noi, să ne ocărască, să ne vorbească de rău, noi nu‑i vom da nicio importanţă, ci vom spune: „Să fie binecuvântat! Lasă să‑mi spună!”. Faţă de binele de care se desfătează, ce sunt acestea? Nu le va da nici o importanţă. Mintea Sfântului Ioan era cu totul lumină. Așa cum este lumina de care nimic nu se poate apropia, astfel era mintea lui. Așadar, să‑l iubim foarte mult și să i ne rugăm cu stăruinţă, pentru că numai despre dragoste vorbea. „Fiii mei, să nu iubim cu cuvântul…”[1]. Ce frumos!
Atunci când există dragoste pe toate le suportă omul, pe toate. Și mâhniri și întristări și ispite și gânduri, chiar și unele evenimente tragice, cum ar fi războaie, cutremure, catastrofe etc. Atât de mult ajută Harul.
***
Dragostea este cea mai mare virtute. „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Această poruncă ne va ajuta foarte mult, dacă vom cugeta bine la ea în fiecare zi, deoarece este prima și cea mai importantă poruncă. „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, din tot cugetul tău”, are adâncime și înălţime. Va trebui să ne adâncim în această poruncă, să‑i facem „analiză chimică”.
Evanghelia după Ioan și Epistolele lui trebuie să le studiem în fiecare zi. Acolo vom găsi multe despre dragoste. „Să vă iubiţi unul pe altul”[2] și „Dumnezeu dragoste este”[3].
Sfântul Ioan Teologul ne‑a învăţat că prin dragoste ne apropiem de Dumnezeu. Așa cum știm, el avea foarte multă dragoste și credinţă în Hristos, de aceea și Hristos l‑a iubit și i‑a încredinţat‑o pe Maica Sa. Ce frumos spune: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”! Ce mare taină este aceasta! Să avem evlavie faţă de el și să‑l rugăm să ne dăruiască dragoste. Dacă‑L vom iubi mult pe Hristos, toate vor fi ușoare. În cugetarea noastră va fi lumină, iar sufletul nostru va avea multă veselie. Când Îl iubim pe Dumnezeu cu tot sufletul nostru, cu tot cugetul nostru, cu toate cele dinăuntru ale noastre, ne vom da și viaţa din dragoste pentru Dumnezeu, iar această dragoste ne va aduce Harul și luminarea dumnezeiască. Și vei vedea atunci cum mintea își va lua avânt, cum se va înălţa, unde te va duce. La milostivirea lui Dumnezeu te va duce. Atunci va înţelege pe deplin dragostea pentru aproapele.
[1] I Ioan 3, 18.
[2] Ioan 15, 17.
[3] I Ioan 4, 8.
Extrase din Cuvinte din inimă – Stareța Macrina Vassopoulos, Editura Evanghelismos.
Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pericopa evanghelică ce se citește la pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur: Staulul
„Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oi” (Ioan 10, 11)
Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoare şi praznic. Este sărbătorit unul din cei mai mari Părinţi şi Dascăli ai Biserici noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur. Am vorbit altădată despre viaţa sa şi despre sfârşitul său în Comana Armeniei. Acum să aruncăm o privire peste Evanghelia sărbătorii.
Aţi ascultat-o? Domnul vorbeşte în parabole. Vorbeşte despre staul, despre oi, despre păstori, despre lupi. Cu astfel de cuvinte simple vorbea Domnul nostru Iisus Hristos. Ce este un staul ştim toţi; staulul este acel loc unde ciobanul îşi păzeşte oile în timpul nopţii, având ca paznic şi câinii ciobăneşti. Şi ce reprezintă staulul?
Staulul reprezintă Biserica. După cum oile se adună în staul şi sunt ocrotite, tot aşa oricine intră în Biserica Ortodoxă. Este suficient să vină cu credinţă şi evlavie, nu fără frică de Dumnezeu şi cu îndoieli. Cine se află lângă Dumnezeu, simte siguranţă, ocrotire.
Aşadar staulul este Biserica. Şi oile? Creştinii. După cum în stână ciobanul nu aşează şacali şi lupi, ci adună doar oi liniştite, aşa şi în Biserică vin oameni paşnici şi liniştiţi ca oile. Oi binecuvântate sunt credincioşii. De ce sunt asemănaţi cu oile? Din trei motive. Întâi, pentru că oaia este animalul cel mai blând şi liniştit. Nu muşcă, nu loveşte, nu atacă pe nimeni. Este fără răutate şi cuminte. Aşa trebuie să fie şi creştinul: blând şi liniştit, înţelept, cuviincios şi negrabnic la mânie. De asemenea, creştinii sunt asemănaţi cu oile, deoarece nici un alt animal nu este atât de binefăcător ca oaia. Şi ce nu oferă ea: laptele ei, untul ei, lâna ei, pielea ei, carnea ei. Spun unii că până şi din intestinele ei se confecţionează corzi pentru chitară. Nu este precum de pildă porcul, care cât trăieşte doar mănâncă şi murdăreşte.Un vechi filosof spune că se aseamănă cu porcul, ştiţi cine? Iubitorul de arginţi şi lacomul. Acesta, cât trăieşte, nu face niciun bine, „nu-i dă apă nici îngerului său”. Doar când moare, atunci se adună de pretutindeni rudele să împartă averea şi chefuiesc cum chefuiesc oamenii de la sate când junghie porcul. Creştinul care nu-şi ajută aproapele, care nu este milosârd şi binefăcător, acesta, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este netrebnic.
Aşadar, să fim nu fiinţe porcine, ci oi binefăcătoare. Creştinii mai sunt asemenea cu oile nu doar pentru blândeţea şi dispoziţia de a face bine, ci pentru că sunt ascultători şi supuşi. Oaia nu este ca şi capra, care se îndepărtează şi se rătăceşte, este ascultătoare, disciplinată, se supune şi îşi urmează păstorul.Am spus până acum că turma este Biserica şi oile sunt creştinii. Acum să spunem despre ciobani. Ce face ciobanul? Îşi iubeşte oile. Acum, iarna, le duce în păşunile Thesaliei, vara le urcă în munţi înalţi, în Olimp şi Pind, cu fluieraşele, lângă izvoare şi râuri răcoroase, să bea apă curată. Noaptea le păzeşte. Are şi câini ciobăneşti, să nu se apropie lupii. Rămâne lângă ele. Dacă vreo oaie se îmbolnăveşte, o îngrijeşte. Dacă face râie, o scoate din staul şi o îngrijeşte în mod deosebit până se vindecă. Şi întorcându-se în staul în fiecare seară le numără. Am văzut în Pind un cioban trist.
– Ce ai? – îi zic. – Iată, mi-am numărat oile şi-mi lipseşte una. Unde să fie acum? Nu am linişte. Mă voi duce să o găsesc…S-a dus şi după aproape o oră după ce a rătăcit, a găsit-o. Transpirat, s-a întors cu oaia pe umăr, dar cu bucuria în inimă. Aşadar cine este păstorul din pildă? Este Domnul nostru Iisus Hristos. Nici un cioban nu şi-a iubit oile aşa cum Hristos i-a iubit pe oameni. Pentru ei a şi pătimit şi a fost răstignit şi a înviat. Acesta este „Păstorul cel Bun” (Ioan 10, 11). Şi precum ciobanul care are multe cirezi, mii de oi, se numeşte arhistrungar şi încredinţează o cireadă unuia, o cireadă altuia, aşa-numiţilor oameni de încredere, aşa şi Arhipăstorul Hristos îi încredinţează pe creştini oamenilor-păstori. Cine sunt aceştia? Sunt preoţii şi, desigur, episcopii. Ce ţinem în mâini? Toiagul arhieresc.
Nu îl purtăm demonstrativ – Dumnezeu să ne ierte. Ce este acesta? Este toiag păstoresc, este toiagul ciobanului. Are o importanţă. După cum ciobanul, dacă o oaie se îndepărtează o aduce înapoi cu toiagul, aşa şi noi pe oile care s-au îndepărtat de staul trebuie să le adunăm cu toiagul, adică prin cuvântul sever, de canonisire şi de mustrare. Păstori sau ciobani suntem şi noi; însă noi paştem oi cuvântătoare. Un mic cioban este şi fiecare preot; unul are o sută de oi (o sută de creştini), altul două sute, altul trei sute, altul mii şi mai multe oi. Preotul trebuie să-şi păzească turma sa, în mod deosebit în zilele rele. Vara ciobanul este liniştit şi cântă din fluier, dar iarna nu doarme; are câini ciobăneşti şi praştie cu pietre şi este gata. Pentru că iarna ies lupii; şi dacă găsesc staulul nepăzit intră şi îl devastează.Şi cine sunt lupii? După cum există lupi în pădure, tot aşa există lupi şi în societăţile umane. Lupi înfricoşători, care sug sânge, sunt materialiştii şi ateii, sunt profitorii şi cei ce corup pe cei nevinovaţi, sunt înainte de toate cei înşelaţi şi eretici. Cei din urmă mai au şi înfăţişare de oaie. Adică, deşi sunt lupi, poartă piei de oaie şi se prezintă drept oi spre înşelarea celor naivi. Aşa sunt în principal hiliaştii (martorii lui Iehova). Sunt „lupi grei” (Faptele Apostolilor 20, 29). Într-un sat din Trikala (Thesalia), păstorul – preot se pare că nu a fost atent la asta, au intrat înăuntru doi, trei iehovişti şi în cele din urmă întregul sat a devenit iehovist. Trage clopotul şi niciun creştin nu aleargă la biserică; merg la havra (tam-tam-ul) evreilor.
Aşadar, există „lupi grei”. Dar slavă lui Dumnezeu există şi păstori. Şi vai şi amar dacă n-ar exista. Un astfel de păstor ales, model de păstor este Sfântul Ioan Gură de Aur care este sărbătorit astăzi. Să ne adunăm acum noi toţi, patriarhi, episcopi şi mii de preoţi cu rasele şi cu camilăfcile noastre, nu ajungem nici la degetul mic al Sfântului Ioan Gură de Aur. A fost mare, a fost un gigant. Şi-a păzit turma sa zi şi noapte. S-a luptat pentru Biserică, pentru societate, pentru familie. S-a luptat împotriva patimilor sufleteşti. S-a luptat împotriva priveliştilor ruşinoase, împotriva lăcomiei şi a luxului, împotriva bogaţilor zgârciţi şi nedrepţi, împotriva stăpânitorilor vicioşi, împotriva femeilor stricate de la Curte, s-a luptat şi împotriva unei împărătese pe nume Eudoxia.
S-a luptat în sfârşit împotriva clericilor vicioşi. Dacă poporul îl adora, preoţii însă nu-l iubeau. Cinci sute de preoţi avea arhiepiscopia; câţi au rămas alături de el? Doar cinci! În fiecare zi şi noapte le amintea: Păziţi şi îngrijiţi-vă turma şi „în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 8). Aşadar toţi aceştia (preoţi, episcopi, femeiuşti, lacomi şi răpitori) s-au adunat şi l-au dat jos de pe tron. L-au exilat la 700 de kilometri depărtare şi acolo şi-a dat duhul. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Acesta a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, păstorul cel bun care şi-a pus viaţa sa pentru oi.
Am terminat. V-am explicat Evanghelia. Staul este Biserica noastră, turmă sfântă şi păzită. Oi alese ale turmei lui Hristos sunteţi voi. Păstori sunt preoţii şi episcopii – fericiţi am fi ca toţi să fie ca Sfântul Ioan Gură de Aur şi ca Sfântul Vasile. Iar „lupi grei” sunt ereticii, iehoviştii şi ceilalţi. Departe, copiii mei, departe de aceştia! Niciunul, nicio sămânţă să nu existe în societatea voastră. Să nu fie rătăcit nimeni. Oaia care pleacă din staul este mâncată de lup; iar creştinul care se îndepărtează de Biserică va fi mâncat de lupii ce se prezintă sub diferite forme!
Fraţii mei, rămâneţi credincioşi lui Dumnezeu, credincioşi tradiţiilor, credincioşi patriei! Numai aşa binecuvântarea Sfântului Ioan Gură de Aur va fi cu noi cu toţi. Amin.
† Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului Augustin de Florina, în Sfânta Biserică a Sfântului Ioan Gură de Aur, Comanos-Eordaia, joi, 13.11.1975)
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)
Spovedania nu este doar o strădanie omenească, ci ea se lucrează prin puterea lui Dumnezeu
Valoarea terapeutică a spovedaniei a fost semnalată chiar de mulţi dintre psihiatrii contemporani. În cazul de faţă, este esenţial ca omul să se deschidă, să nu se închidă în sine. În limbajul bisericesc spunem că, atunci când omul ştie să se deschidă spre Dumnezeu prin duhovnic, poate îndepărta multe boli sufleteşti, chiar şi nebunia. Simţim valoarea spovedaniei în practică. Un păcat care există în noi ne oboseşte şi trupeşte. Atunci când păcătuim, trăim chiar şi starea de neputinţă a trupului. Când ne hotărâm să ne spovedim, atunci începe procesul terapeutic. Atunci liniştea va inunda sufletul şi trupul. Însă, desigur, spovedania pe care o facem trebuie să fie una corectă.
Întrucât vrăjmaşul diavol cunoaşte valoarea spovedaniei, face orice ca să ne amăgească, să ne determine să nu ne spovedim, sau să facem această lucrare ca şi cum ar fi săvârşit un altul păcatele noastre, sau să imputăm altora responsabilitatea acestora. Este nevoie însă de bărbăţie duhovnicească ca să descopere omul vătămarea lui „doctorului duhovnicesc”. Sfântul Ioan Sinaitul porunceşte celui care greşeşte: „Dezgoleşte-ţi, dezgoleşte-ţi rana în faţa doctorului”. Şi împreună cu dezgolirea să iei toată vina asupra ta, spunând cu smerenie: „A mea este buba, părinte, a mea este rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit şi nu din a altuia. Nimeni altul nu este pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!” Nu trebuie ca omul să se ruşineze, ci mai curând să învingă ruşinea ce vine din păcat şi din dezgolirea lui. În momentul descoperirii rănilor interioare duhovnicului, omul trebuie să semene în comportament, la înfăţişare şi la cugetare cu un condamnat. Şi tot Sfântul Ioan Sinaitul recomandă: „Fă-te la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul şi cu gândul ca un osândit, plecându-te spre pământ şi, dacă se poate, udând cu lacrimi picioarele doctorului şi ale judecătorului ca ale lui Hristos”. Chiar Sfântul Ioan Scărarul spune că a văzut penitenţi care aveau o asemenea smerită dispoziţie şi care s-au spovedit cu lacrimi şi cu suspine deznădăjduite şi rugătoare, şi astfel au înmuiat exigenţa judecătorului şi au schimbat „mânia lui în înduioşare”.
Este firesc să simtă cineva ruşine când e vorba să-şi spovedească rana sufletească, însă trebuie să şi-o învingă. Dar, „nu-ţi ascunde ruşinea ta”, căci imediat după relatare, după arătarea păcatelor, vine liniştea interioară. Se păstrează în tradiţia patericală o povestire cu un oarecare monah învăţat. Acesta, stăpânit fiind de duhul blasfemiei, şi-a asuprit trupul său cu postiri şi privegheri şi, cu toate acestea, nu a simţit nici un folos. Când s-a hotârât să-şi mărturisească gândul acesta doctorului duhovnicesc, scriindu-l pe hârtie, atunci s-a vindecat imediat. Şi el însuşi mărturiseşte că „n-a ieşit din chilia Bătrânului înainte de a se fi mistuit patima.” Aceasta vădeşte adevărul că spovedania nu este doar o strădanie omenească, ci ea se lucrează prin puterea lui Dumnezeu. Sufletul este vindecat totdeauna prin mijlocirea harului dumnezeiesc. Nici postul, nici privigherea nu pot fi foarte mult de folos, dacă nu sunt legate cu mărturisirea.
Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Spovedania şi vindecarea sufletului, Editura Doxologia, 2017
Să ne smerim întotdeauna și atunci toți ne vor fi apropiați
Cuviosul Părinte Dionisie Ignat
Am întâlnit mulţi părinţi sfinţi şi oameni duhovniceşti cu multe daruri, dar toţi îşi ţineau lucrările lor ascunse, tăinuite, ca să nu le piardă. Spuneau: “Lasă, că ştie Dumnezeu”.
E lucru simplu. Cum ne vom aşterne aşa ne vom odihni. Odată ce suntem fiii Bisericii Ortodoxe şi suntem români creştin-ortodocşi, mult-puţin ştim ce trebuie să facem ca să ne mântuim şi de ce trebuie să fugim ca să nu ne pierdem.
Să ţinem, să răbdăm până la sfârşit, că fapta bună până la sfârşit este. Mulţi încep fapta bună, dar ispititorul e şmecher şi ne amăgeşte şi ne schimbăm. Atuncea e primejdie mare.
Dumnezeu, văzând că avem dragoste, ne va mântui în dar pe toţi.
În orice situaţie, dacă te porţi cu celălalt ca şi cum i-ai fi inferior, ca şi cum ai fi mai jos decât el, ieşi câştigător în toate privinţele. Şi duhovniceşte eşti câştigat, la Dumnezeu – că aceea este cel mai important -, dar şi cel care te vede, chiar de ţi-ar fi şi cel mai mare duşman, se foloseşte. Nu se poate să nu se folosească. Şi cel mai mare duşman al tău se îmblânzeşte dacă eşti cu smerenie, că lucrează harul lui Dumnezeu. Dacă te porţi cu superioritate, şi cel mai intim prieten al tău se îndepărtează de tine. Aşa poţi câştiga cel mai bine pe aproapele tău.
Din Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 291-292
Ce să fac în vreme de ispită ca să nu mă biruiască?
Cuviosul Părinte Paisie Olaru
-Părinte, ce să fac în vreme de ispită ca să nu mă biruiască?
-Frate, una să faci: să te rogi şi să rabzi până vine slobozirea. Ai văzut, când vine ploaia cu fulgere, cu tunete şi furtună, fugi în casă la adăpost; iar după ce trece furtuna, ieşi din nou afară.
Aşa şi în viaţă. Când vin ispitele şi te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeşte o catismă sau două din Psaltire; iar după ce trece ispita şi se face linişte în suflet, ieşi din nou la ascultare şi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului.
Fără ispite şi necazuri nu ne putem mântui. Dar să nu ne tulburăm, nici să slăbim în credinţă, că acum diavolul dă mai greu război asupra oamenilor ca altădată, că vede că are timp puţin. Să ne rugăm, să răbdăm şi să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi „până la sfârşitul veacurilor“. Nici să ne deznădăjduim de viaţă în vremea necazurilor, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiţi. Că, precum în vremea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, Dumnezeu mai avea „încă 7.000 de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal“, tot aşa şi în zilele noastre are Domnul încă destui bărbaţi şi creştini aleşi care sunt tari în credinţă şi nu şi-au plecat sufletul în robia patimilor. Are Dumnezeu drepţii Lui prin sate şi oraşe, care Îl slăvesc ziua şi noaptea, care trăiesc în feciorie şi înfrânare şi fac milă cu săracul şi cu văduva. Dar numele şi numărul lor îl ştie numai singur Dumnezeu.
Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite, cu boli şi tot felul de necazuri, aici, pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necăliţi prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat. Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelungă răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos. Să ne rugăm!
Iar dacă părinţii noştri duhovniceşti ne mustră pentru îndreptarea noastră, să nu ne supărăm, că drumul mântuirii este presărat cu ispite. Acum însă am păţit şi noi cum a păţit Elie, preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie şi-a cruţat feciorii şi nu i-a mustrat la vreme, când greşeau înaintea Domnului, de aceea au murit cu toţii şi s-au osândit. Să ne ferească Dumnezeu să avem soarta lui!
Extras din Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993
De voieşte cineva să biruiască duhul clevetirii, să nu învinovăţească pe cel ce a greşit, ci pe dracul care l-a ispitit
Sfântul Ioan Scărarul
Nimeni, socotesc, dintre cei ce judecă sănătos nu va tăgădui că din ură şi din ţinerea de minte a răului se naşte clevetirea. De aceea, s-a şi rânduit aceasta după părinţii ei, ca într-un lanţ. Clevetirea este fiica urii. O boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii. E făţărnicirea iubirii, pricinuitoarea întinăciunii şi poverii inimii.
Precum există tinere care fac cele rele fără ruşine şi există altele, care săvârşesc lucruri mai urâte decât cele dintâi, dar pe ascuns şi mai cu ruşine, aşa se poate întâmpla şi cu patimile de necinste. Astfel de tinere sunt: făţărnicia, viclenia, întristarea, ţinerea minte a răului, clevetirea inimii. Acestea una spun la arătare, şi alta gândesc.
Am auzit pe unii clevetind şi i-am certat. Dar lucrătorii acestui rău răspundeau în apărarea lor că fac aceasta din dragostea şi din grija pentru cel clevetit. Iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a zis: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns de aproapele lui, alungă-l” (Ps. C,5). Dacă spui că-l iubeşti, roagă-te în taină pentru el şi nu-ţi bate joc de om. Căci acesta este felul iubirii primit de Domnul.
Să nu-ţi rămână ascuns lucrul acesta şi te vei trezi, ca să nu mai judeci pe cel ce greşeşte: Iuda era în ceata ucenicilor, iar tâlharul în ceata ucigaşilor. Şi într-o clipă s-a făcut o schimbare minunată între ei.
De voieşte cineva să biruiască duhul clevetirii, să nu învinovăţească pe cel ce a greşit, ci pe dracul care l-a ispitit. Căci nimeni nu voieşte să păcătuiască faţă de Dumnezeu, chiar dacă toţi păcătuim fără să fim siliţi.
Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, X, 1-5, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 195-196