Esența Parabolei Bunului Samaritean a fost o discuție între Domnul nostru Iisus Hristos și un învățător de Lege, care a formulat o întrebare, cu scopul de a-L ispiti. Întrebarea era: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?”. Răspunsul Domnului a fost foarte limpede, astfel încât să nu mai lase loc de îndoieli. S-a îndreptat către învățătorul de Lege și l-a întrebat: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”, dându-i în felul acesta posibilitatea de a răspunde numai la întrebarea lui, de vreme ce învățătorul de Lege deținea cunoașterea Legii și prin aceasta îi depășea pe ceilalți iudei, și anume prin înțelegerea mai bine a sensului cuvintelor. Prin această metodă de dialectică, Domnul i-a dovedit că El a înțeles cum că acela pusese întrebarea ca să-L ispitească. Dar pentru că El niciodată nu a disprețuit pe cineva ce se apropia de El, chiar și atunci când scopurile aceluia nu erau curate și iubitoare de Dumnezeu, ci disprețuitoare și iubitoare de gâlceavă, i-a dat timpul să se gândească și să răspundă singur. Nu l-a lipsit de ocazia de a se îndrepta, a se pocăi și a se întoarce. Învățătorul de Lege a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Iar Domnul i-a spus: „Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi”. Însă acela, vrând să se îndreptățească pe sine, nu a rămas mulțumit de răspunsul delicat al Învățătorului și Îl întreabă din nou: „Și cine este aproapele meu?”. Atunci Domnul i-a povestit parabola bunului Samaritean.
Această parabolă este foarte cuprinzătoare și foarte educativă, așa cum sunt de altfel și toate parabolele Evangheliei. Omul pe jumătate mort care a căzut victimă tâlharilor pe drum este fiecare om păcătos ce primește răni de moarte de la păcatele ce le săvârșește necugetat, pe când tâlharii sunt duhurile necurate care caută neîncetat să rănească sufletul omenesc, subjugând imaginația lui, pe care o folosesc ca punte pentru a cuceri partea ei stăpânitoare – gânduri provocatoare și înfricoșătoare, pentru a ceda ispitei. Preotul și levitul, slujitori ai lui Dumnezeu și oameni credincioși și evlavioși, au văzut și au trecut pe lângă bietul rănit. Aceștia simbolizează categoria acelor oameni care sunt nepăsători față de aproapele lor, având ca pretext o treabă urgentă. Nepăsarea întotdeauna caută o îndreptățire, pe când dragostea află mereu un chip de a face bine.
Bunul Samaritean care a văzut pe cel rănit și s-a milostivit de el, deși a recunoscut că este vorba de un iudeu, nu și-a schimbat dorința de a ajuta, datorită diferenței dintre ei, ci l-a îngrijit, i-a legat rănile cu untdelemn și vin, l-a urcat pe animalul său și l-a dus la han. Acest bun Samaritean este Dumnezeu – Omul Hristos, Care Se milostivește de făptura Sa și o iubește nesfârșit, chiar și în căderea ei, când toți ceilalți, scandalizați de imaginea și de mirosul respingător al rănilor pricinuite de păcat, îl părăsesc lipsit de apărare și expus la orice fel de primejdie sufletească și trupească.
Hanul la care merge Bunul Samarinean este Biserica, care îl îngrijește pe omul rănit sufletește și trupește din fiecare epocă, pe când hangiul este preotul Celui Preaînalt, cel însărcinat cu îndatorirea păstoririi turmei, tămăduirii și echilibrării sufletești. Vinul și untdelemnul sunt Tainele Bisericii, care, ca o altă Corabie mântuitoare, îl ocrotește pe om de potopul păcatului și al morții. Cei doi dinari, în sfârșit, ce a depus la hangiu bunul Samarinean sunt Vechiul și Noul Testament, Sfânta Învățătură, cuvântul lui Dumnezeu.
Acesta este, în linii generale, simbolismul acestei frumoase pilde. Iar când Domnul a terminat-o, a întrebat pe interlocutorul Său: „Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Iar el a zis: „Cel care a făcut milă cu el.” Şi Iisus i-a zis: „Mergi şi fă şi tu asemenea”, dându-i astfel prototipul și măsura dragostei pentru aproapele, care este milostivirea și compătimirea arătată fără părtinire de către Însuși Stăpânul Hristos.
(Extras din Dragoste predată de Dumnezeu– Sf. Vlasie -Pilios, Ed. Evanghelismos)
Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi
„Aproape niciodată, cu nimenea, nu se întâmplă să existe un echilibru între nevoi și cele ce vin asupra. Unii tânjesc după liniște și tihnă, iar această tihnă nu li se dă; alții doresc tovărășie, zgomot, activități, dar rămân în singurătate, uitați, ocoliți. Iar aceast aproape întotdeauna și pretutindenea: sau este prea mult de lucru, sau nu ai ce face; sau ești sfâșiat din dragostea celor care trag către tine, sau nu mai poți din pricina singurătății apăsătoare.
Mai “rău” decât toate este faptul că, în cele mai multe cazuri, omul întâmpină în viață contrariul a ceea ce caută. Care este tâlcul acestora? Poate ca oamenii sunt puși într-o stare de conflict, în condițiile divergențelor între voințe, ale nepotrivirii viziunilor, în condițiile neputinței materiale de a-și împlini cele întreprinse de ei, în viziunea lor creatoare și altele asemena, spre a ne cunoaște noi toți mărginirea și a căuta nemărginirea, absolutul, cele netrecătoare, deplina desăvârșire, printr-o mai mare încordare a întregii noastre ființe.
Ceea ce uimește cel mai mult duhul meu este lipsa adevăratei rugăciuni în lumea noastră contemporană. Chipul omului s-a înjosit până la totala neputință de a crede în faptul că Tatăl nostru este Făcătorul a tot ce este, Tată adevărat, apropiat. Sunt convins că oamenii, cu cât mai mult își vor pierde chipul și asemănarea cu Făcătorul, cu atât mai greu le va fi să-și rezolve toate celelalte probleme.”
Fragment din „Scrisori catre familia protoiereului Boris Stark”, Arhimandrit Sofronie Saharov, Editura Accent Print
Sporirea noastră duhovnicească atârnă, în primul rând, de atitudinea noastră
SFÂNTUL CUVIOS SOFRONIE DE LA ESSEX
În fiecare zi, în fiecare noapte să avem în minte că Dumnezeu ne privește, că ne aude rugăciunile, că vede adâncurile duhului nostru. Aceasta, bineînțeles, nu înseamnă că Îl vedem pe Dumnezeu precum este, ci doar crează o atmosferă ce ne îngăduie să ne vedem neajunsurile, risipirea minții, greșalele în legăturile noastre cu ceilalți de-a lungul zilei.
Viețuind cu alții, suntem supuși unor limitări, reguli exterioare, restricții etc. Însă Duhul ce purcede de la Dumnezeu trece dincolo de toate aceste forme.
Să fie gândul nostru acolo unde este Hristos. Atunci, rugăciunea noastră va fi cu El și nu va rămâne mult loc patimilor. Ne vom obișnui să trăim în acest fel și, printr-o astfel de viețuire pașnică, vom reclădi întrega noastră ființă.
În viață nu este nimic banal, mărunt, neîsemnat.
Păstrându-ne mintea în Dumnezeu, este ușor să păzim toate legile, rânduielile și limitările exterioare fără a ne înrobi lor. Formele exterioare ale vieții se împletesc ușor cu cugetul duhovnicesc. Rânduiala vădită a vieții rămâne aceeași, cuprinsul însă se preschimbă. Sporirea noastră duhovnicească atârnă, în primul rând, de atitudinea noastră.
Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 54
Mitropolia Moldovei oferă ajutor în furnizarea vaccinului „Ucigă-l toaca”
La 26 iunie 2021, Mitropolia Chișinău-Moldova a furnizat o mie de doze de vaccin rusesc Sputnik V pentru a ajuta maratonul de vaccinare desfășurat în Palatul Chișinău al Republicii Moldova.
Anterior, două mii de doze de vaccin Sputnik V au fost livrate în Moldova cu binecuvântarea Preasfințitului Patriarh Kirill al Moscovei și al întregii Rusii cu asistența Departamentului pentru Relațiile Externe ale Bisericii din Patriarhia Moscovei. Drogul donat ca ajutor umanitar este distribuit prin Biserica Ortodoxă din Moldova.
Secretarul Mitropoliei Moldovei, protopopul Vadim Keibash, care a însoțit lotul vaccinului Sputnik V donat pentru nevoile Maratonului, a remarcat: „În acest fel, transmit binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit al Chișinăului și al Întregii Moldove, Vladimir, credincioșilor care vor să fie vaccinați, urmând principiile și valorile Bisericii Ortodoxe, și anume dragostea pentru aproapele și pentru Dumnezeu. Vaccinându-ne și imunizându-ne, demonstrăm că îi iubim și îi îngrijim pe cei dragi. ”
[..]
Conform datelor disponibile, în ultimele șapte zile, numărul vaccinărilor cu prima doză de vaccin din Republica Moldova s-a dublat față de săptămâna precedentă, acoperirea vaccinării a ajuns la 12,7% din populația țării.
Potrivit site-ului web al Mitropoliei Chișinău-Moldova, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a țării mulțumește Bisericii Ortodoxe din Moldova pentru sprijinul și solidaritatea sa în vaccinarea populației țării împotriva coronavirusului.
http://www.patriarchia.ru/md/db/text/5825675.html
Care este învăţătura Părintelui Sofronie despre mântuirea oamenilor în general?
SFÂNTUL CUVIOS SOFRONIE SAHAROV
Se spune în Evanghelie: „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.” Contemplăm zidirea omului şi măreţia gândului lui Dumnezeu de a-l mântui pe om pentru veşnicie. Cum se împacă acestea cu faptul că puţini află calea cea îngustă care duce la viaţă? Versetul pe care l-am citat ne spune oare că puţini se vor mântui şi mulţi se vor pierde? Iar dacă este aşa, atunci cum se potriveşte aceasta cu măreţia gândului lui Dumnezeu pentru om?
Dacă vă spun ce credea Părintele Sofronie despre aceasta, probabil că vă va duce la deznădejde, aşa cum şi pe mine mă duce uneori la deznădejde. El mărturiseşte că a trăi creştineşte este cu neputinţă, creştineşte se poate numai muri. Aceeaşi idee o întâlnim şi la Sfântul Apostol Pavel care spunea că moare în fiecare zi pentru ca Hristos să rămână viu înlăuntrul său. De asemenea, Părintele obişnuia să-l citeze pe Sfântul Siluan care zicea: „Dacă nu ne iubim vrăjmaşii, suntem încă departe de duhul mânturii.”
Aceste cuvinte nu sunt deloc uşor de purtat, dar ele sunt foarte adevărate: ca şi creştini nu putem trăi în această lume, putem numai să murim. Dar tocmai aceasta şi încercăm să facem în fiecare zi, până la ultima noastră suflare: să păzim poruncile, să „gustăm” puţină moarte în ne voinţa noastră de a le împlini. Sfântul Apostol Petru spune: „Judecata lui Dumnezeu începe de la casa lui Dumnezeu; şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?” Dacă noi suntem casa lui Dumnezeu, nu vom scăpa de această judecată, ci neapărat vom trece prin grele ispite. Insă, precum adevereşte acelaşi Apostol, atunci când trecem prin focul ispitelor, aceasta nu este ca să pierim, ci pentru ca Duhul slavei lui Dumnezeu să Se poată odihni peste noi.
Vă voi spune acum şi ceva mai încurajator. Este adevărat că prin darul desăvârşit al lui Dumnezeu întreaga viaţă a Fiului Său, adică judecata care a avut loc în viaţa Fiului Său, ar trebui să se repete în propria noastră viaţă. Dar chiar dacă primim de la Dumnezeu numai un mic dar, întrebuinţându-l cu înţelepciune, acesta ne va uni cu Trupul Bisericii şi cu Capul Trupului, adică cu Hristos. In acest chip, vom deveni părtaşi întâi ai vieţii Capului Trupului şi apoi ai darurilor mădularelor puternice ale Trupului lui Hristos, care sunt sfinţii. Aşadar, oricât de mic ar fi darul nostru, dacă îl păstrăm şi îl ocrotim, Dumnezeu ne va pune „credincioşi peste multe”. Dacă păstrăm cu sfinţenie ceea ce este puţin, Dumnezeu ne va covârşi cu darurile Lui cele bogate. Prin micul nostru dar ne vom împărtăşi de marile daruri ale sfinţilor. De aceea se cuvine ca în tot ceea ce facem să adăugăm o fărâmă de iubire. Atunci când vorbim despre ceva sau despre cineva, să adăugăm un strop de dragoste, să fim mărinimoşi, vorbind frumos despre fratele nostru, chiar mai mult decât este el vrednic. La fel se cuvine să facem şi atunci când ne gândim la ceva sau la cineva: să nu uităm să adăugăm acea fărâmă de iubire. Aşadar, dacă în tot ce facem, în tot ce spunem şi în tot ce gândim adăugăm o fărâmă de dragoste, atunci, treptat, vom moşteni marea dragoste care se revarsă din Crucea si Învierea lui Hristos.
Din Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015