În urmă cu câtva timp, niște creștine m-au invitat să merg la sfințirea unei biserici, deoarece, spuneau ele, este un prilej unic de a intra în altar! Duhovnicul meu îmi spusese că eu, mireancă fiind, nu am ce căuta în Sfântul Altar! Așa că, deși am mers la sfințire, nu am intrat în Altar.
După câțiva ani, am mers în pelerinaj la sfințirea unei alte biserici împreună cu un teolog. Acesta, la un moment dat, a hotărât ca tot grupul să treacă prin sfântul Altar. Era o ispită și o încercare a credinței mele. Bineînțeles că am mers și eu, ca să fiu pe placul lumii! Totuși, conștiința îmi spunea că nu am procedat bine.
Așa că am căutat informații despre Canoanele Bisericeşti și am aflat că acestea interzic atât femeilor cât şi bărbaţilor să intre în Sfântul Altar:
,,Să nu fie îngăduit vreunuia din toţi cei ce fac parte dintre laici să intre înăuntru sfântului Altar în nici un chip, nu este oprită de la acest lucru stăpânirea împărătească, atunci când după oarecare predanie foarte veche, ar voi să aducă daruri Creatorului” (Canonul 69 de la Sinodul VI Ecumenic.)
Expresia ,,în niciun chip” exprimă interdicția clară, fără vreo excepție, așadar intrarea în Sfântul altar a mirenilor nu este permisă nici cu prilejul sfințirii unei biserici.
Mai aflăm că numai celor hirotoniți li se permite să intre în Sfântul Altar: ,,(…) numai celor ierosiţi le este iertat să intre în Altar şi să se cuminice” ( Canonul 19 de la Laodiceea)
De asemenea, femeilor li se interzice în mod special să intre în Sfântul Altar: ,,Nu se cuvine ca femeile să intre în Altar” (Canonul 44 de la Laodiceea.). Acestea nu sunt chemate la slujirea preoțească, deci trebuie să se supună acestui canon pur și simplu!
Totuși, cu binecuvântare, la mănăstirile de maici, anumite monahii pot intra în Sfântul Altar în vederea îndeplinirii unor ascultări: Se cuvine călugăriţelor a intra în Sfântul Altar şi să apridă lumânări şi candele, să-l cureţe şi să-l măture” (Canonul 15 al Sf.Nechifor Mărturisitorul)
Așadar, am greșit când am intrat în Sfântul Altar. Trebuia să fiu smerită adică să ascult sfaturile duhovnicului, dar și curajoasă în mărturisirea adevărului și să spun întregului grup că nu e bine să intrăm în acel loc sfințit de curând.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost primită în Sfânta Sfintelor cu un rost, cu o misiune. Acolo arhiereul intra pentru tămâiere o dată pe an, de unde reiese evlavia deosebită față de casa lui Dumnezeu.
Apoi, care împărat lumesc își invită oaspeții să în camerele secrete, în care își ascunde aurul? Oare Împăratul Ceresc ne-a chemat să-I vizităm locul Său de taină în viața aceasta? Nu e suficient că Se jertfește în Sfânta Liturghie și ni Se dăruiește pe Sine în Sfânta Împărtășanie? Iartă-ne, Doamne, pe noi, cei nerecunoscători!
Chiar și noi înșine, după ce ne construim o casă, chemăm toată comunitatea din care facem parte să treacă prin ea? Nu. Chemăm doar anumite persoane. De ce? Poate că vrem să ne protejăm de indiscreția semenilor, de eventualele vrăjitoare, de disconfortul pe care l-ar crea pătrunderea unui număr mare de oameni pe parchetul proaspăt lustruit…
Revenind la Sfântul Altar, trebuie să ne amintim mereu că acesta este locul cel mai sfânt din casa lui Dumnezeu. Acolo se află Sfintele Taine. Trebuie să pricepem că ne este de mai mult folos dacă Îl cinstim pe Dumnezeu stând smeriți acolo unde ne este locul, decât călcând Sfintele Canoane.
Prof. Lucreția P.
ARHIMANDRIT PETRU PRUTEANU:
Haideţi mai întâi să ne lămurim cu canoanele.
– Canonul 69 Trulan: mirenii să nu intre în altar (ci doar clericii hirotoniţi şi hirotesiţi, inclusiv diaconiţele)
– Canonul 44 Laodiceea: femeile să nu intre în altar
– Canonul 15 Nichifor Mărturisitorul: monahii şi monahiile au voie să intre în altar, dar numai în mănăstirea lor (cu binecuvântarea stareţului).
Cu toate acestea, în trecut exista practica ducerii în altar a fetelor, atunci când acestea erau îmbisericite la 40 de zile (încă înainte de Botez!). Prin sec. 13 această practică a dispărut şi în prezent sunt duşi doar băieţii (în funcţie de practica locală: şi înainte sau numai după Botez).
2. Obiceiul intrării în altar a mirenilor (inclusiv a femeilor) este unul tipic românesc şi nu se întâlneşte la alţi ortodocşi; tocmai de aceea nu-l agreez şi mi-i greu să-i depistez originile. Un lucru este clar: sfinţirea sfintei mese (ca şi a veşmintelor, de exemplu) se face în două etape: sfinţirea propriu-zisă şi slujirea primei liturghii pe ea (cu ele). Atunci când se sfinţeşte o biserică nouă, dar episcopul nu slujeşte prima Liturghie pe aceeaşi Sf. Masă, înseamnă că aceasta nu-i sfinţită până la capăt. Şi în această situaţie mirenii pot intra şi se închina ca la un loc în care s-au pus Sf. Moaşte şi care a fost uns cu Sfântul Mir. Tocmai de aceea, în ziua sfinţirii Liturghia se slujeşte undeva afară, la un alt Altar, iar prima Liturghie pe Sf. Masă o face preotul în una din zilele următoare, deja fără nici o solemnitate. Ar fi bine însă ca chiar episcopul să slujească prima Liturghie acolo, numai că aceasta ar înlătura posibilitatea intrării mirenilor prin altar.
Cu totul alta este situaţia în cazul resfinţirii bisericii. Chiar dacă după resfinţire Liturghia se slujeşte undeva afară, mirenii nu pot intra din cauza că pe acea Sf. Masă deja s-a slujit Liturghia şi ea nu poate fi folosită ca loc de evlavie comună, ci este Jertfelnic al Domnului.
3. Mai există însă şi un alt semn de întrebare. Sf. Masă simbolizează Sf. Mormânt. La Sf. Mormânt, ca la prototip, merge oricine să se închine, inclusiv femeile cu menstruaţie şi chiar păgânii, dar la ceea ce închipuie Sf. Mormânt s-au impus reguli împrumutate deja din prescripţiile Vechiul Testament. Tot acolo la Ierusalim, pe Sf. Masă de la Golgota, preoţii aduc antiminsul şi slujesc, după care-l iau şi trece oricine şi se închină fără a-şi pune multe întrebări. Mai ştim că în Bizanţ exista şi regula că dacă cineva urmărit de forţele de ordine reuşea să intre în Biserică şi se ascundea sub Sf. Masă, acesta era automat amnistiat (deşi au fost mai multe excepţii de la această regulă decât respectări ale ei). Ştim că şi fericita Nona, mama Sf. Grigore Teologul, înainte de moarte s-a dus şi s-a rugat cu capul rezemat de Sf. Masă. Se pare însă că era nu doar soţie de episcop, ci şi diaconiţă.
În concluzie: în trecut regulile privind atingerea de Sf. Masă erau mult mai lejere, dar prin sec. 12-13 (deşi avem canoane şi mai timpurii), acestea s-au înăsprit şi, în general, cred că e bine să fie respectate. În această situaţie, mirenii pot fi accetapţi în altar numai dacă se sfinţeşte o biserică nouă, iar prima Liturghie pe acea masă nu se slujeşte în ziua sfinţirii, ci în următoarea.
Despre deasa împărtăşire cu Sfintele Taine
*„Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar dumnezeiesc, noi însă nu purtăm grijă să ne împărtăşim destul de des, şi mă mir, pentru ce să ne cuminecăm numai duminica, iar în altă zicând se face Liturghia – nu. Căci se cuvine mai ales monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se împărtăşească. Însă o zic despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul, dar cu nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi luare-aminte să nu îndrăznească cineva… Vedeţi, fraţilor, că dacă cel ce este oprit de la masa de obşte să mănânce şi-i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să plângă şi să se tânguiască cel ce se opreşte pe sine însuşi de la masa dumnezeiască, fie pentru necurăţie, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă patimă. Căci nu se lipseşte de o hrană proastă şi trecătoare, ci de pâinea vieţii şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de Însuşi Hristos…
Deci, de se va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca bisericii (cea de la începutul Liturghiei – n.n.), să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă să ne cuminecăm şi mult
ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă fiind de-a pururea, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata totdeauna de sfârşit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăşi, cădem în multe patimi ale păcatelor”.
Iată ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul în acest sens:
**„Este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi, fără dragoste niciascultarea de stăpâneştile porunci, iar fără ascultare nici desăvârşirea. De aceea, Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei ce se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii prin pocăinţă”; iar desăvârşirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu Care ne împărtăşim”.
***„Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum!
Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5:17). Prin urmare credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul(Hristos).”
*TEODOR STUDITUL, Cuvinte duhovniceşti, 61, Alba-Iulia 1994, pp. 189-190.
**NICODIM AGHIORITUL şi NEOFIT KAVSOCALIVITUL, op. cit., p. 80.
*** NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. 36, p. 86.
Despre îngenuncherea în zi de Duminică
CANON 20
al Sinodului I Ecumenic
Fiindcă sunt unii care își pleacă genunchii Duminica şi în zilele Cincizecimii, pentru a se păzi toate în toată parichia (parohia) s-a socotit de Sfântul Sinod ca, stând (în picioare), să se dea rugăciunile lui Dumnezeu. [Sinodul VI: 90; Petru: 15].
TÂLCUIRE
Obiceiurile predanisite de Apostoli şi de Părinţi se cuvine a se păzi toate, de obşte, de toate Bisericile, şi nu numai unele din ele. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte ca, de vreme ce unii creştini își pleacă genunchii (adică îngenunchează) şi în ziua Duminicii şi în zilele cele de după Paşti până la Cincizecime (adică până la Duminica Pogorârii Sfântului Duh), lucru care este necanonic şi necuviincios, în toate Bisericile dreptslăvitoare din toată lumea să nu se plece genunchii în ziua Duminicii şi în toată Cincizecimea, pentru a se păzi toate Apostoleştile şi Părinteştile Predanii.
Deci a socotit de cuviinţă acest Sfânt Sinod ca în zilele acestea toţi creştinii să-şi dea rugăciunile lor lui Dumnezeu, nu îngenunchiaţi, ci stând drepţi. Iar Marele Vasilie, în capul 27 din cele pentru Sfântul Duh, care este și Canonul al 91-lea al său, spune să nu plecăm genunchii Duminica şi în Cincizecime, adăugând şi cuvântul şi pricinile pentru care nu le facem.
Că Duminica zice, stând drepţi ne rugăm, nu numai că în ea împreună cu Hristos ne-am sculat şi suntem datori a asculta cele de sus şi cereşti, dar şi pentru că ziua Duminicii se vede oarecum a fi asemănare şi închipuire a veacului ce va să fie, când toţi se vor afla sculaţi (drepți). Și fiind ea începătoare a zilelor, nu a fost numită de Moise întâia, ci una. Care şi a opta este, însemnând pe cea cu adevărat a opta, care va fi după sfârşitul veacului acestuia al şaptelea.
Şi în toată Cincizecimea împreună stând drepţi ne rugăm, pentru că aceasta este aducătoare aminte de Învierea ceea ce se nădăjduieşte în veacul cel viitor, ca prin starea cea dreaptă să mutăm mintea noastră de la veacul de acum la cel viitor. Asemenea cu Sfântul Vasilie cel Mare spune hotărâtor şi dumnezeiescul Iustin în Întrebarea 115, că Duminica nu se pleacă genunchii, căci ea închipuiește Învierea, prin care, cu Harul lui Hristos, ne-am slobozit de păcat şi din moarte.
Iar în Cincizecime nu plecăm genunchii, fiindcă ea este de o putere cu ziua Duminicii, după cuvântul Învierii. Obiceiul acesta a luat început din vremurile Apostolilor, precum zice Sfântul Irineu Mucenicul în Cuvântul său despre Paşti, care şi episcop al Lugdunului a fost. Împreună cu el mărturiseşte şi dumnezeiescul Epifanie, spunând că în toată Cincizecimea nu se îngenunchează. Acestea le spune şi fericitul Augustin în Epistola sa către Ianuarie, şi Ieronim împotriva Luciferianilor, precum şi dumnezeiescul Ambrozie şi Tertulian. Și Canonul 1 al lui Teofil hotărăşte „a se cinsti şi a se prăznui fiecare Duminică, fiindcă ea este și întâia, ca un început de viaţă, şi a opta, ca ceea ce covârşește Sabatul iudaic, adică ziua a şaptea”. Canonul 56 al Sinodului din Cartagina zice, că între cele ce s-au cercat şi s-au ispitit în Niceea era scris ca preoții să liturghisescă cu post, însă în Canoanele Sinodului din Niceea nicăieri nu se află una ca aceasta.
Trebuie să cadă unii, pentru a fi salvată situaţia
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Ani grei!… Vom avea o zguduitură. Ştiţi ce înseamnă zguduitură? Dacă nu veţi fi aranjate duhovniceşte, nu veţi putea suporta. Dumnezeu să păzească, vom ajunge să avem şi lepădare de credinţă. Căutaţi să vă înfrăţiţi, să trăiţi duhovniceşte, să vă legaţi de Hristos. Dacă vă veţi lega de Hristos, nu vă veţi teme nici de diavoli, nici de mucenicie. Oamenii în lume au strâmtorări şi frici din multe părţi. Dar atunci când cineva este alături de Hristos, de ce să se teamă? Vă aduceţi aminte de Sfântul Chiric[1]? Era numai de trei ani, dar când tiranul a încercat să-l catehizeze, i-a dat una. Citiţi Vieţile Sfinţilor, căci ele ajută mult, pentru că te uneşti cu Sfinţii şi se înmulţeşte înlăuntrul tău evlavia şi râvna pentru jertfă.
Viaţa aceasta nu este pentru a te aranja. Vom muri odată, dar cel puţin să murim corect! Şi aşa nu facem nimic, n-ar fi bine să ne învrednicească Dumnezeu de o mucenicie? Într-o zi a venit la Colibă un burdunar[2] plângând şi mi-a spus: „În noaptea aceasta să nu stai singur, căci se gândesc să te omoare”. „Cine?”, îl întreb. „Sunt vreo cinci-şase”, îmi spune. Însoţea cinci-şase atei. Cine ştie ce planuri aveau pentru Sfântul Munte. L-au luat de prost şi vorbeau în faţa lui. Dar acela de îndată ce a auzit a venit şi mi-a spus. Seara când m-am culcat am auzit un clopoţel de câine. Mă uit pe fereastră şi văd trei voinici. „Deschide, mă, Bătrânule!”, strigă aceia. „Ei, voinicilor, ce vreţi la ora aceasta? Nu aveţi minte? O să vă ia drept suspecţi”, le spun. „Pe ceilalţi i-au băgat la închisoare. N-am chef de palavre”. „Să venim mâine? La ce oră?”. „Să veniţi mâine la orice oră vreţi iar eu, dacă voi putea, vă voi vedea”. Şi astfel i-am alungat. După puţin am văzut că lumina lanternei n-a mers mai departe. S-au oprit mai sus. Atunci m-am sculat, m-am îmbrăcat, mi-am pus schima şi îi aşteptam. Aveam o pace înlăuntrul meu! A doua zi au venit trei triade, dar nu era niciunul dintre aceia. Fireşte, ei ştiu bine că bani nu vor afla, pentru că nu am. Se iau de mine numai pentru subiecte duhovniceşti.
Altădată a venit la Coliba mea unul mare la trup ca o gorilă şi stătea într-un colţ. În vremea aceea discutam cu un grup: „Bre, numai pentru defilări sunteţi, nu pentru lupte. Hristos S-a jertfit. Avem Ortodoxia. Sfinţii au murit mucenici şi ne ajută încă. Dacă n-ar fi căzut aceia, cine ştie ce am fi fost”. Toate acestea l-au înfuriat. Lumea venea, pleca, dar acesta stătea acolo; avea scopul lui. Era un frig… În cele din urmă au plecat şi ultimii. „A înnoptat”, îi spun. „Haide, unde te duci?”. „Nu mă preocupă subiectul”, îmi spune. „Mă preocupă pe mine”, îi spun. „Haide, du-te!”. Atunci se repede asupra mea şi mă apucă de gât. „Ei, şi tu cu dumnezeii tăi”, îmi spune. Când am auzit că-mi spune aşa, am simţit că L-a hulit pe Dumnezeu. Ce, eu sunt închinător la idoli? „Care zei, mă, netemătorule de Dumnezeu?”, îi spun. „Eu cinstesc pe Unul Dumnezeu în Treime. Hai, pleacă de aici!”. Şi i-am dat o brâncă, încât a căzut grămadă şi s-a făcut ca un ghem. Nici nu mi-am dat seama cum a ieşit afară pe poartă. După aceea mă gândeam: „Dacă m-ar fi spânzurat de picioare, ca să mă chinuie, s-ar fi dus hernia[3] la locul ei”. Acesta rămăsese la urmă, căci se pare că voia să mă cureţe, de vreme ce m-a apucat de gât ca să mă sugrume.
[1] Pomenirea lui se prăznuieşte la 15 iulie.
[2] Din cuvântul latin burdo‑onis (catâr tânăr), grăjdarul şi mai ales păzitorul catârilor.
[3] Întâmplarea s‑a petrecut în 1987, atunci când Bătrânul suferea de hernie.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.