3. Odată, cuviosul rugându-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi zise: „Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care viețuiesc împreună în cetatea cea de aproape”. Deci, auzind de aceasta bătrânul, și-a luat toiagul și a mers la cetatea zisă, și găsind casa lor, a bătut în ușă. Atunci, odată a ieșit una dintre ele și l-a primit cu mare bucurie.
Apoi, bătrânul pe amândouă chemându-le, le-a zis astfel: „Pentru voi am suferit atâta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înțeleg lucrurile voastre, pe care să mi le spuneți, netăinuindu-le”. Femeile i-au răspuns bătrânului: „Crede-ne, sfinte părinte, că noi suntem păcătoase și trăim cu bărbații noștri, deci ce fel de lucruri cauți de la noi?” Iar bătrânul stăruia rugându-le, să-i arate rânduiala vieții lor.
Ele fiind silite, au zis: „Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi și s-a întâmplat de s-au însoțit cu noi doi frați, și cu dânșii petrecând împreună 15 ani într-o casă, cuvânt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cândva; ci în pace până acum viețuim și ne sfătuim cu un gând, ca lăsând pe soții cei trupești, să mergem în ceata sfinților feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să înduplecăm pe bărbații noștri să ne lase, deși i-am rugat cu foarte multe lacrimi. Drept aceea, necîștigîndu-ne dorirea, am pus așezământ între Dumnezeu și între noi, ca nici un fel de cuvânt deșert să nu zicem deloc până la moartea noastră”.
Acestea auzind Sfântul Macarie, a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici femei măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o ca pe însăși fapta și după alegere, trimite fiecăruia pe Sfântul Duh, care lucrează și îndreptează viața tuturor celor ce vor să se mântuiască”.
Concluzie: Relațiile intime în cadrul căsniciei nu reprezintă un impediment pentru sfințirea vieții. Dar lupta cu patimile sufletești trebuie să fie o prioritate.
4. Cuviosul fiind în locașul lui Avva Pamvo, i-au zis bătrânii: „Spune un cuvânt fraților, pentru folos”. Iar el a început a grăi: „Iertați-mă, că nu sunt încă monah, însă am văzut monahi, pentru că stând eu în schit în chilia mea, m-a silit gândul să merg în pustia cea dinăuntru, ca să văd ce este acolo; și m-am luptat cu gândul cinci ani, temându-mă că nu cumva să fie ispitire de la diavol și, nelăsându-mă acel gând, m-am dus în pustia cea depărtată și am aflat o baltă cu apă și un ostrov în mijloc.
Apoi au venit fiarele pustiei să bea apă și am văzut printre ele și doi oameni goi, iar eu m-am înfricoșat, pentru că-mi părea că sunt duhuri. Ei însă, dacă m-au văzut că m-am înfricoșat, mi-au zis: „Nu te teme, că și noi suntem oameni”. Apoi i-am întrebat: „De unde ați venit în pustia aceasta?”. Și ei au zis: „Suntem din viața de obște și, sfătuindu-ne, am venit aici; deci acum sunt 30 de ani de când am ieșit din mănăstire. Unul din noi este egiptean, iar altul libian”. Și m-au întrebat și ei, zicându-mi: „Cum este lumea acum? Râul dă apă la vremea lui? Pământul se îndestulează cu obișnuitele roduri?”. Și le-am zis: „Da”. Apoi i-am întrebat, cum pot să fiu monah? Atunci ei mi-au zis: „De nu se va lepăda omul de toate cele ce sunt pe lume, nu poate să fie monah”. Eu le-am zis: „Neputincios sunt și nu pot să fiu ca voi”. Ei mi-au zis: „De nu poți să fii cum suntem noi, șezi în chilie și plânge-ți păcatele”. Și iarăși i-am întrebat: „Când vine iarna, nu înghețați? Iar vara nu se ard de soare trupurile voastre?”. Ei au răspuns: „Dumnezeu ne-a făcut rânduiala aceasta, ca nici iarnă să nu pătimim de ger, nici vara de arșiță”. Pentru aceasta v-am spus vouă fraților, că încă nu m-am făcut monah, ci am văzut monahi.
Concluzie: Plângerea păcatelor este o nevoință duhovnicească de mare importanță care ajută să ne ferim de înșelare.
Sora Pelaghia