Să nu fim mai ales naivi și să ne lăsăm atrași în cursele diavolești pline cu deșertăciunile lumești, care caută să ne îndepărteze de la Hristos. Lasă-L pe Hristos să intre în existența ta… „Căci ajutor mai mare decât Iisus nu vei afla în toată viața ta. Fiindcă numai Domnul singur cunoaște, ca Dumnezeu, vicleniile, meșteșugirile și înșelăciunile dracilor.” (Sfântul Isihie)
Un ajutor mai bun decât rugăciunea lui Iisus nu vei găsi în toată viața ta, fiindcă rugăciunea este chemarea și folosirea numelui lui Iisus, care îți dă energia, lucrarea Lui. Deci, când tu pomenești numele lui Iisus, Îl folosești pe Iisus ca pe propriul tău ajutor. De aceea, zice: ajutor mai mare decât Iisus nu vei găsi în toată viața ta. Sfântul (Isihie) vorbește aici cu multă limpezime ca să ne spună: Oriunde ai merge în lume, chiar și în stele, niciunde nu vei putea găsi un ajutor, un ajutor mai bun decât Iisus, fiindcă El știe toate înșelăciunile satanei și poate să-l războiască. Tu, orice ai face, nu poți să știi când e satana și când ești tu, care te ispitești pe tine însuți, și nici când te cercetează Dumnezeu.
Nu înțelegem aceasta pentru că trăim cu indiferență. De cele mai multe ori însă, pe când ne îndeletnicim cu noi înșine, cu problemele noastre, cu durerea noastră, cu pofta noastră, cu tot ce se mișcă în noi, în acest timp dormim un somn adânc, neștiind că demonii prăznuiesc dănțuindu-și hora lor, iar noi ne omorâm pe noi înșine. De aceea, lasă-L pe Hristos să intre în existența ta.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie)
Texte selectate şi editate de Dr. Gabriel Naghi
Ce înseamnă cuvintele: „Ţie, Doamne”
La sfârşitul fiecărei ectenii, preotul cheamă poporul să se dea în chip deplin Domnului Hristos, zicând: „Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” La care poporul răspunde: „Ţie, Doamne!”.
Acestea sunt nişte cuvinte foarte importante, şi aplicate în multe împrejurări din viaţa omenească.
Când ai sănătate şi spor la treabă, înalţă-ţi inima şi zi: „Ţie, Doamne!”.
Când oamenii te cinstesc şi te laudă, spune-ţi în sinea ta: „Nu eu merit asta, asta nu se cuvine mie, ci – Ţie, Doamne!”.
Când îţi trimiţi copiii la muncă ori la şcoală ori în armată, binecuvântează-i din pragul casei tale şi zi: „Îi dau în grijă – Ţie, Doamne!”.
Când te lovesc invidia omenească şi necredinţa prietenilor, nu cădea cu duhul şi nu ţine amărăciune în inima ta, ci zi: „Toate acestea le dau spre judecată şi dreptate – Ţie, Doamne!”.
Când mergi în urma sicriului ce poartă tot ce ai mai drag, păşeşte cu vitejie ca atunci când duci un dar celui mai mare Prieten, şi zi: „Acest suflet drag ţi-l aduc în dar – Ţie, Doamne!”.
Când se vor aduna asupra ta chipurile întunecate ale ispitelor drăceşti, şi suferinţelor, şi bolilor, nu deznădăjdui, ci spune: „Ajutor şi milă cer – Ţie, Doamne!”.
Când îngerul morţii va veni la patul tău, nu te speria – prieten este –, ci iartă-te cu această lume şi spune: „Sufletul meu pocăit îl dau în mâini – Ţie, Doamne!”.
Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi. Scrisori misionare. Bucureşti, 2002
********************************
Schimbarea purtării de grijă de la un mod la altul este numită de obicei în Scripturi părere de rău a lui Dumnezeu
Zic cei care sunt pricepuţi în a cugeta cele dumnezeieşti, potrivit evlaviei, că este cu neputinţă ca Dumnezeu, Care, prin fire, este Creatorul, să nu fie în acelaşi timp şi Proniatorul prin fire al celor create.
Dacă aşa stau lucrurile, este cu totul necesar ca, de vreme ce omenirea este proniată de Dumnezeu, să vină de la El multe chipuri ale mântuirii privitoare la firea căreia Dumnzeu îi poartă de grijă.
Dar omul, care este fiinţă schimbătoare, se schimbă uşor cu timpul şi cu împrejurările vieţii. Este atunci necesar ca mereu şi purtarea dumnezeiască de grijă, deşi este una şi aceeaşi, să se schimbe şi ea potrivit cu dispoziţiile noastre, găsind o metodă prin adoptarea lor potrivit cu relele crescute în firea noastră. Şi aşa cum în medicină sunt multe boli, este nevoie de un medic iscusit, care trebuie, atunci când trupul zace în multe şi felurite suferinţe, să se schimbe de la metode mai slabe la metode mai bune, la fel şi la Dumnezeu, schimbarea purtării de grijă de la un mod la altul este numită de obicei în Scripturi părere de rău a lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări şi nedumeriri, Editura Doxologia, 2012
Păcatele slujitorilor nevrednici vor fi luate drept vicii ale Bisericii
-Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi?
Stareţul a zâmbit cu amărăciune.
-O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?! – îţi aminteşti aceste cuvinte, părinte?
Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?!
Războiul merge de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos Răscumpărătorul!
Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar atât de important, mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza. Cauza e în spiritualitate, în eforturile spiritului. Aminteşte-ţi, Constantinopolul asediat de către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar asediaţilor, cu toată decăderea lor, li se păstrează conştiinţa faptului că motivul nenorocirilor sunt anume păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri.
Dumnezeu e cu noi atâta timp cât noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că începe o furtună şi corăbiile păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile.
Cât de minunate sunt lucrurile Domnului o dovedeşte faptul că după această minune o mare parte din slavi au primit botezul.
Iată şi războiul.
Fiecare trebuie să ducă război cu propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei lupte în plan duhovnicesc vor depinde şi succesele în viaţa pământească.
Vremurile de pe urmă.
De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele, dintr-odată dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau oameni inspiraţi de Duhul Sfânt.
E cu totul altceva când vine vorba despre timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evangheliştii? Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor.
Aceasta deja nici sărăcire nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele, duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia, desfrânarea, iubirea de arginţi, setea de putere, ateismul.
Şi de acum, ca urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătări cereşti înfricoşătoare, boli necunoscute, războaie şi altele. Distrugerea spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ.
Însuşi Mântuitorul spunea că ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e nicio aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi făcut vreun calcul.
Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile Domnului. Câte încercări au făcut să numească anul cu pricina – în zadar! Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat. Şi aici apare senzaţia contradicţiei – Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat. Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nicio contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi proorocirile, dar a venit Mântuitorul şi nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru Dumnezeiescul Prunc!
Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Şi ce? Întâi „osana”, iar peste câteva zile – „răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Această Veste Bună le era incomodă, le strica liniştea, modul obişnuit de viaţă.
Mai simplă şi mai accesibilă era învăţătura omenească, învăţăturile bătrânilor, pe care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi acum venirea lui mesia ca împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege al întregii omeniri.
Şi îl vor primi. Îl vor primi pe antihrist.
Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor asculta, dar nu le vor auzi. Nu le vor auzi.
Nu vor auzi învăţăturile Bisericii, Corabia salvatoare a vremurilor din urmă, şi vor merge după învăţăturile omeneşti, vor respinge adevărul, se vor mulţumi cu poveşti, aşa cum ne avertizează Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă modul de viaţă format din deprinderea de a-şi satisface poftele.
Şi vor huli, şi vor batjocori peste măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură. Păcatele slujitorilor nevrednici vor fi luate drept vicii ale Bisericii. Ea îi încurcă.
Pentru că Biserica este vasul plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în lume. Nu al lumii create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute în păcat. Al lumii desfigurate de poftă, muribunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii sale pe cât mai mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor.
“Stareții despre vremurile de pe urmă“ – Din viziunile starețului rus Antonie – Mănăstirea Petru Vodă
Când Dumnezeu ne atrage la El, o dureroasă rugăciune de pocăinţă absoarbe totul
Este firesc să fim atraşi către Binele suprem, dar sporirea noastră începe printr-o pogorâre în adâncurile iadului. După ce s-a pocăit de trecutul său, Apostolul Pavel spune despre Hristos: S-a suit – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple (Efeseni 4, 9-10). Aşa este, într-adevăr, calea noastră după cădere în conştiinţa noastră noi pogorâm în iad, deoarece, începând din clipa în care chipul Omului veşnic ni se descoperă, noi trăim cu mai multă ascuţime adâncimea propriei noastre întunecări. O mare întristare străbate întreaga noastră fiinţă. Suferinţele vremelnice ale duhului depăşesc orice durere fizică.
Într-o rugăciune încordată la extrem, căutăm ajutorul de Sus. Robi ai patimilor, tăiaţi de la Dumnezeu, strigăm dintru adâncuri: „Vino şi vindecă-mă de moartea care m-a cuprins… Vino şi alungă de la mine tot răul… Vino şi împlineşte Tu Însuți în mine ceea ce este plăcut înaintea Ta, căci eu sunt neputincios în a face până şi cel mai mic bine: sunt prizonierul întunericului de care îmi este groază”. (…)
Când Dumnezeu ne atrage la El, o dureroasă rugăciune de pocăinţă absoarbe totul. În minte şi în inimă, nu este decât o arzătoare sete de a afla pe Sfântul sfinţilor, pe Domnul. Şi, deodată, minunea se împlineşte: se întâmplă ceva la care nu gândeam, ceva despre care nu au auzit vorbindu-se, ceva care nu s-a suit la inimă (I Corinteni 2, 9): o rază din Soarele necreat pătrunde adâncul întunericului nostru.
Este oare cu putinţă a vorbi despre Lumina Acestui Soare? Ea mângâie sufletul îndurerat în felul care îi este propriu; ea împacă inima tulburată; ea luminează mintea cu o nouă contemplare. Sufletul care murea până atunci, asimileză viaţa nepieritoare. Duhul nostru aspiră fierbinte la dragostea Tatălui.
Arhimandrit Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea
Să iubim desconsiderarea celorlalţi faţă de noi, dar să nu ne lăudăm pentru răbdarea noastră
Când spui rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
În timpul rugăciunii sunt importante, deci, două lucruri: primul – tinderea către Hristos, să nu cercetăm alte lucruri, vedenii, glasuri, lumini, ci să avem atenţia noastră către chipul lui Hristos; iar al doilea – durerea neîntreruptă şi pocăinţa adâncă.”
„Să nu dăm importanţă la nimic ce se petrece în timpul rugăciunii, nici la glasuri. Când se aud glasuri înăuntrul nostru în timpul rugăciunii şi nu ne creează evlavie, atunci să nu fim atenţi. Mintea trebuie să fie lipită de Hristos.”
„Când ne rugăm mult, atunci înţelegem diferenţa dintre dobândirea cunoştinţelor din cărţi şi dobândirea cunoştinţelor din experienţa personală. Dacă într-o anume faptă noi suntem vinovaţi 5%, iar alţii sunt vinovaţi 95%, dacă noi ne îndreptăm vina noastră de 5%, atunci nu mai simţim vinovăţia celorlalţi.”
„Să iubim desconsiderarea celorlalţi faţă de noi, dar să nu ne lăudăm pentru răbdarea noastră. Să-i considerăm pe calomniatori ca pe binefăcătorii noştri.” (Părintele Sofronie)
Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011
Ce să facem ca să ne fie mai bine?
După cum singur spui, ai slujit sub un singur domnitor mulţi ani. Nu trecea zi fără să-ţi aminteşti de stăpânul tău, de voia lui, de poruncile lui, de planurile lui. Iar acest domnitor era om muritor – şi a murit.
Există însă un Domnitor Care nu este muritor şi nu moare, Care a fost Domnitor şi asupra domnitorului tău, după cum este asupra tuturor împăraţilor şi prinţilor acestei lumi. Este Domnul Dumnezeu, Făcătorul şi Atotţiitorul cerului şi pământului.
Nu e cu totul raţional şi firesc ca oamenii, supuşi ai acestui Domnitor al domnitorilor, în fiecare zi să se gândească la El, să afle voia Lui, să cerceteze poruncile Lui, să pătrundă planurile Lui? Dar tocmai ceea ce este raţional şi firesc mulţi oameni au lepădat, urmând numai şi numai voinţei proprii, gândirii proprii, regulilor şi legilor proprii. Iar rodul evident al acestui lucru este în vremea de acum: tulburare, neorânduială, deznădejde, prăpastie împrejurul oamenilor şi în oameni.
Văzând şi singur toate acestea, întrebi mirat: „Ce să facem ca să ne fie mai bine?” Nu-ţi voi răspunde eu, ci-l voi lăsa pe un om sfânt să îţi răspundă. Se povesteşte că în vremea veche ajunsese în Egipt să fie o stare aşa de rea între oameni cum este starea de acum din lume. Atunci, doi prieteni deznădăjduiţi din Alexandria au hotărât să umble prin lume şi să caute măcar un om înţelept şi fericit. După ce au căutat mult şi în zadar, au dat până la urmă peste un om sfânt într-o dumbravă singuratică.
Acela li s-a închinat până la pământ şi i-a primit cu bucurie în coliba sa. După o îndelungă împreună- vorbire şi cercetare, cei doi călători s-au încredinţat că aflaseră, cu adevărat, omul în care înţelepciunea şi fericirea se întâlneau. Şi i-au strigat: Dar, omule al lui Dumnezeu, noi nu putem trăi ca tine! Deci, cum putem fi fericiţi?
A început să plângă omul lui Dumnezeu şi, ridicându-şi ochii către cer, a grăit printre lacrimi: Nici nu este nevoie să trăiţi ca mine; ci ca să fiţi mai fericiţi decât sunteţi, urmaţi această pravilă:
Gândiţi-vă la Dumnezeu măcar cât vă gândiţi la oameni,
Temeţi-vă de Dumnezeu măcar cât vă temeţi de oameni,
Cinstiţi-L pe Dumnezeu măcar cât îi cinstiţi pe oameni,
Rugaţi-vă lui Dumnezeu măcar cât vă rugaţi de oameni,
Nădăjduiţi în Dumnezeu măcar cât nădăjduiţi în oameni,
Căutaţi ajutor de la Dumnezeu măcar cât căutaţi de la oameni,
Împliniţi legea lui Dumnezeu măcar cât împliniţi legea oamenilor,
Daţi mulţumită lui Dumnezeu măcar cât daţi mulţumită oamenilor,
Slăviţi pe Dumnezeu măcar cât îi slăviţi pe oameni!
După ce au ascultat acest abecedar de viaţă şi purtare, cei doi prieteni s-au întors mulţumiţi la casele lor. Acesta e răspunsul şi pentru tine, slăvite comandante, şi strigă-l în urechi şi altora.
Iar eu pot adăuga numai atât: nu se poate trece pe lângă acest abecedar de-a dreptul la o carte grea. Domnul să te bucure!
Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Scrisori misionare. Bucureşti, 2002, editura Sofia