Mare este puterea Crucii Tale, Doamne

Aşa cântă Sfânta Biserică a lui Hristos şi de aceasta avea să se convingă un ostaş din armata Romei, Nicon. Mama sa era o creştină evlavioasă şi l-a învăţat pe Nicon în acest fel: ,,Fiul meu iubit, de ţi se va întâmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întâmplă adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mâinile potrivnicilor; şi nu numai că te vei izbăvi din mâinile lor, dar vei scăpa şi de toate rănile, pentru că nu te vor lovi nici săgeată, nici sabie şi prin mijlocul tăierii vei rămâne nevătămat’’.

N-a trecut multă vreme şi s-a făcut război. Nicon a ieşit şi el cu ceata sa şi fiind o luptă crâncenă, a nimerit în mare primejdie, căci cei din jur cădeau morţi şi nu era chip de scăpare. Atunci şi-a adus aminte de sfatul înţelept al maicii sale şi ridicându-şi ochii la cer, s-a însemnat cu Sfânta Cruce, rugându-se: ,,Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu şi eu robul Tău, adică mă voi închina Ţie, împreună cu mama care m-a născut’’. Hristos Dumnezeu nu l-a lăsat fără răspuns şi a ieşit nevătămat din vâltoarea luptei. Aşa a ajuns la mama sa şi a cerut să fie îndrumat spre Sfântul Botez. Dumnezeu l-a călăuzit la un munte, unde a aflat pe Teodosie, Episcopul Cizicului, ascuns acolo cu monahii, de frica prigoanei. Acesta l-a primit, l-a luminat prin Sfântul Botez şi l-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, trecându-l din oastea împăratului în cea a lui Hristos. A fost primit în viaţa călugărească apoi, din îndemn Dumnezeiesc, a fost hirotonit diacon, preot şi episcop, urmându-i lui Teodosie.

Vrăjmaşul diavol n-a suferit buna vieţuire a lui Nicon şi a celor dimpreună cu dânsul şi i-a ridicat pe păgâni asupra lor. Chintian, ighemonul Siciliei, a aflat de aceşti slujitori ai lui Hristos şi i-a adus la judecată. O sută nouăzeci şi nouă din ei au fost ucişi, rămânând doar Sfântul Nicon să mărturisească pe Hristos Domnul în faţa fiarelor păgâne cu chip de om. Au vrut să-l ardă cu foc, dar focul nu l-a vătămat. L-au legat de cai sălbăticiţi, însă, însemnându-se cu Sfânta Cruce, caii s-au făcut blânzi. A fost tăiat Sfântul Nicon într-o zi de 23 martie şi sufletul său curat s-a dus spre locaşurile fericirii cereşti. Era în vremea împăratului Deciu (249-251).

Pe Chintian ighemonul l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Pe când trecea un râu, caii s-au sălbăticit şi l-au muşcat, apoi l-au călcat până când s-a înecat (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 307-315).

Presbiter Ioviţa Vasile

5 comentarii la „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne

  1. Gabriela Naghi spune:

    Iisuse, primește săracele noastre cuvinte
    Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona

    Preadulce Iisuse, Te-ai dăruit nouă păcătoșilor, ai vărsat Preasfântul Tău Sânge, ne-ai spălat rănile și ne-ai albit haina sufletului cu moartea Ta! Omoară patimile noastre. Omoară și pe diavolul, care ne urmărește zi și noapte, neîncetat.

    Preascump Fiu al lui Dumnezeu, trimite-ne ajutorul Tău din Cer și de la Tronul slavei, pe care Te odihnești după biruința asupra diavolului.

    Mărturisim Harul, mărturisim mântuirea. Credem neclintit în Dumnezeirea Ta. Mărturisim înaintea oricărei zidiri văzute și nevăzute că ești Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel întrupat pentru mântuirea noastră, Singurul Sfânt și întru Sfinți odihnit. Ești Dumnezeul dragostei. Nu poate mintea noastră săracă să pătrundă în Mintea Ta cea nesfârștiă. Ca un mare general ai zdrobit pe Amalic cel de alt neam și ca pe o gazelă prinsă în cursă ne-ai eliberat. Mărturisim osteneala Ta, durerile Tale, sudoarea Ta, Crucea Ta ce ai răbdat-o pentru noi!

    Iisuse, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, Bunule Păstor, ai condus oile Tale la staulul mântuirii. Primește săracele noastre cuvinte, mica noastră rugăciune, smerita noastră mărturisire și primește pe acestea ca pe o tămâie înaintea Ta! Continuă, Doamne, cu nesfârșita Ta pogorâre și milostivire întregirea frumoasei Tale lucrări, cea izbăvitoare, minunată, felurită.

    Îți mulțumim din tot sufletul nostru și primește săraca noastră mulțumire ca pe cei doi bănuți ai văduvei sărace, care a dat toată avuția ei. Iar noi, tot ce avem, aceea și oferim. De la cel sărac și sărman ce ai de luat?

    Îți mulțumim, Doamne, și ne învrednicește, când vei primi sufletele noastre, când vom veni prin chemarea Ta către Tine, în ziua aceea arătată, când sufletele drepților vor străluci, luminate fiind de lumina neînserată și nesfârșită a dumnezeiescului Tău Chip, să ne închinăm Ție cu adorare din tot sufletul nostru! Primește rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor Sfinților Tăi! Amin.

    Fragment din cartea Arta mântuirii – volumul 2 – Cuviosul Efrem Filotheitul, care va apărea la Editura Evanghelismos.

  2. Gabriela Naghi spune:

    Trebuie să te doară
    Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul

    Sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare în nemărginire, în stele, în mărețiile lui Dumnezeu, în tăcere.

    Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubești și să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubești. Iubirea se ostenește pentru cel iubit. Aleargă toată noaptea, priveghează, își însângerează picioarele ca să-l întâlnească pe cel iubit. Se jertfește, nu ia nimic în seamă, nici amenințări, nici greutăți, din pricina iubirii. Iubirea pentru Hristos este alt lucru, nemărginit mai înalt.

    Și, când zicem iubire, nu este vorba de virtuțile pe care le vom dobândi, ci de inima iubitoare către Hristos și către ceilalți. Toate să le întoarcem către aceasta.

    Vedem o mamă cu copilașul în brațe, sărutându-l și răsfățându-l? Îi vedem chipul luminos atunci când își ține în brațe îngerașul? Omul lui Dumnezeu vede toate acestea, îl impresionează și, însetat, zice: „Să fi avut și eu această dragoste fierbinte pentru Dumnezeul meu, pentru Hristosul meu, pentru Maica Preacurată, pentru Sfinții noștri!”.

    Da, așa trebuie să-L iubim pe Hristos, pe Dumnezeu. Iubirea aceasta o dorești, o vrei și o dobândești prin Harul lui Dumnezeu.

    Extras din Ne vorbește părintele Porfirie – Viața și cuvintele, traducere de Ierom. Evloghie Munteanu, Editura Egumenița.

  3. Gabriela Naghi spune:

    Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat…

    Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică”.

    Este uimitor că Maica lui Dumnezeu, în tot ce ni s-a revelat în Evanghelie, ne-a făcut să înţelegem şi ne-a dat îndrăzneala să venim la ea cu această rugăciune, pentru că nu putem spune nimic altceva. Pentru noi ea este Maica lui Dumnezeu. Ea este cea care L-a adus pe Dumnezeu însuşi în condiţia noastră pământească, în sensul acesta insist asupra termenului de „Maica lui Dumnezeu”. Prin ea, Dumnezeu a devenit Om. El s-a născut într-o stare omenească datorită ei. Iar ea nu este pentru noi doar un instrument al întrupării. Ea este cea a cărei predare personală în mâinile lui Dumnezeu, a cărei dragoste de Dumnezeu, promptitudine de a fi orice voieşte Dumnezeu, a cărei smerenie au fost într-un asemenea grad, încât Dumnezeu s-a putut naşte din ea. La unul dintre cei mai mari sfinţi şi teologi din secolul al XlV-lea se găseşte un pasaj despre Maica lui Dumnezeu în care spune că „întruparea ar fi fost imposibilă fără acel «Iată roaba Domnului» al Fecioarei, în aceeaşi măsură în care ar fi fost imposibilă fără voinţa Tatălui”, întâlnim aici o deplină împreună-lucrare dintre ea şi Dumnezeu.

    Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 144-145

  4. Gabriela Naghi spune:

    Întreaga viaţă de păcat poate fi curăţită într-o clipă

    -Dar dacă omul a greşit mult în viaţa lui, apoi a devenit credincios, dar nu merge la Spovedanie?

    Mitropolitul Antonie: Problema nu este că te-ai dus la preot să te spovedeşti, ci în aceea că ai înţeles ce înseamnă de fapt păcatul şi te-ai lepădat de el, ai înţeles că lucrul acesta este atât de mutilant, ca şi cum ai umbla cu nasul tăiat. Păcatul îţi schilodeşte sufetul aşa cum se schilodeşte fizic trupul omului. Impăcarea trebuie să se facă mai întâi între conştiinţa ta şi faptele tale.

    Când spui „omul a greşit mult în viaţa lui” dai impresia că a săvârşit păcate mari. Dar este o istorisire din viaţa unui nevoitor rus al veacului trecut. La el au venit două femei. Una dintre ele făcuse un păcat foarte mare – aşa îl vedea ea, poate aşa era şi în mod obiectiv.

    Iar cealaltă spunea: „Ei, am păcătuit şi eu. Sunt păcătoasă ca toată lumea. Păcate mărunte, de zi cu zi”. Nevoitorul i-a spus celei dintâi: „Mergi la câmp, găseşte cel mai mare bolovan pe care îl poţi ridica şi adu-l aici!”. Celeilalte i-a spus: „Mergi pe drum şi adună în şorţ atâtea pietricele câte poţi duce, apoi să vii înapoi!”.

    S-au întors amândouă; el i-a spus celei dintâi: „Acum ia bolovanul şi du-l înapoi de unde l-ai luat şi aşază-l întocmai cum a fost!”; iar celeilalte: „Du-te şi aşază fiecare pietricică în gropiţa de unde ai luat-o”. Prima a plecat, a aşezat bolovanul chiar pe locul lui, căci i vedea urma, şi s-a întors. Iar cea de-a doua a mers, mers, apoi s-a întors cu pietricelele ei, zicând: „Nu mai ştiu de unde le-am luat!”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre păcatele mari şi cele mărunte. Uneori un păcat mare atât de mult te poate izbi, încât te căieşti cu lacrimi pentru el, dar de păcatele mici nici nu ştii măcar cum să te lepezi.

    Iar despre faptul că o întreagă viaţă de păcat poate fi curăţită într-o clipă, printr-o întoarcere hotărâtă, vă voi spune o poveste. În jurul unui înţelept s-au adunat oarecând nişte oameni să-l asculte, iar el le vorbea despre faptul că se poate, la orice vârstă şi din orice stare ai fi ajuns, să începi o viaţă nouă. Şi era acolo un om care a spus: „Da’ ce tot îndrugi basme de adormit copiii!? Uite, eu am peste şaptezeci de ani şi toată viaţa mea am fost un păcătos. Te pomeneşti că tu crezi că eu aş putea aşa, într-o clipeală de ochi, să devin curat?”. Stareţul l-a întrebat: „Dar care este meşteşugul tău?”. „Sunt tăietor de lemne.” „Aceasta înseamnă că tu te duci la pădure, tai lemne, le aşezi pe săniuţă şi le duci cu tine. Cum crezi: dacă este să iei o căruţă întreagă de lemne, câte căruţe cu foc ar trebui să cari ca să ardă întreaga căruţă cu lemne?” „Ei, se vede treaba că stai tu în pădure, te rogi, dar despre viaţă nu ştii nimic. Numai o scânteie să pui şi arde cu totul!” Stareţul a răspuns: „Iată, aşa este şi cu păcatele. Poţi să ai tu o căruţă plină de păcate, dacă o singură scânteie de adevărată pocăinţă pui, arde toată căruţa ta, şi cu aceasta s-a isprăvit cu ele”.

    Eu cred că aceasta este o istorie tare înţeleaptă.

    Mitropolitul Antonie de Suroj, Fragment din cartea „Adierea Duhului”, Editura Doxologia

  5. Gabriela Naghi spune:

    A urma lui Hristos este a te deschide cugetului lui Hristos Însuşi
    Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex

    A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, a vieţui după poruncile lui Hristos ne va duce în grădina Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă.„Iubeşte pre aproapele tău ca însuţi pre tine”. Mi s-a dat să înţeleg această poruncă în chipul unui arbore, cosmic, uriaş, a cărui rădăcină este Adam. Eu nu sunt decât o mică frunză pe un ram al acestui arbore. Însă arborele nu-mi este străin: este temeiul meu. Îi aparţin. A te ruga pentru lumea întreagă este a te ruga pentru acest arbore în întregul său, cu toate miliardele sale de frunze.

    A urma lui Hristos este a te deschide cugetului lui Hristos Însuşi, ce poartă în Sine omenirea întreagă, întreg arborele, fără a lăsa deoparte o singură frunză. Dacă dobândim această conştiinţă ne vom ruga pentru toţi ca pentru noi înşine.

    De vom ajunge să fim asemeni Chipului lui Hristos, purtători ai întregii omeniri şi ai lui Dumnezeu, „eul” nostru va fi Chipul Absolutului. În dimensiuni microscopice poate, însă cu adevărat Chipul Absolutului.

    Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 21

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *