Toată „lucrarea” creștină este în mod necesar legată de asceză; iubirea, lucrare supremă între toate, necesită cel mai mare efort. În realitatea ei profundă, viața creștinului constă în a-l urma pe Hristos: „Ce contează pentru tine [ce se poate întâmpla altora]? Mă urmați” (vezi Ioan 21,2). În virtutea acesteia, fiecare credincios repetă într-o măsură sau alta calea Domnului. Dar nu prin puterea lui ia Crucea pe umeri pentru a merge la Ghetsimani și apoi la Golgota, „căci fără El nu putem face nimic”(vezi Ioan 15,5). Cei care au primit această binecuvântare extraordinară și-au anticipat învierea, în timp ce soarta celorlalți este credința în mila lui Dumnezeu.
Aceasta este voința Tatălui nostru ceresc pentru noi: toți muritorii trebuie să-și „ia crucea” pentru a moșteni viața veșnică (vezi Matei 16,24-25). Cei care evită să-și poarte crucea nu vor scăpa de înrobirea patimilor și vor culege „stricăciune din trup” (vezi Galateni 6,8; Romani 8,13). Dragostea de Dumnezeu și de aproapele care ni s-a poruncit este legată de suferințe foarte adânci, dar o mângâiere cerească le însoțește (vezi Marcu 10,29-30): sufletul este însuflețit de pacea pe care Domnul a dat-o ucenicilor Săi înainte. urcând spre Golgota. Dar când duhul omului este adus în sfera luminoasă a iubirii lui Dumnezeu Tatăl nostru, toate durerile sunt uitate și, într-un mod inexplicabil, sufletul simte o profundă fericire (vezi Ioan 12,50 17, 3). Astfel femeia, „când a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de dureri, bucurându-se că a venit bărbatul în lume” (Ioan 16,21). Astfel, și cu atât mai mult, creștinul se bucură când, în deplină cunoștință și cu profundă emoție, devine conștient de renașterea lui în Dumnezeu pentru veșnicie.
Pentru credincios este firesc să păzească cu gelozie adevărul Revelației date Bisericii, dacă este posibil în deplinătatea și integritatea ei. Experiența de secole a Bisericii a arătat în mod convingător că orice abatere de la calea poruncilor Evangheliei ne îndepărtează de cunoașterea în care este inclusă viața veșnică (vezi Ioan 12,50; 17,3). Nu suntem în stare să ajungem la perfecțiunea poruncilor, dar depinde de noi să manifestăm cel mai mare zel; restul le face El Însuși. În efortul nostru de a dobândi iubirea lui Hristos, ne este dat să contemplăm înălțimea de neatins a sfințeniei lui Dumnezeu și, în același timp, smerenia Sa de nepătruns.
Forța poruncilor Evangheliei rezidă în introducerea lor firească în infinitul Ființei Divine. Sufletul este într-o uimire fericită înaintea lui Dumnezeu; el este bucuros de măreția Lui veșnică; este mișcat și de compasiunea Lui pentru noi în întruparea Lui. În toate, Hristos este Stăpânul său (vezi Matei 23,8); fără El, omenirea ar pieri inevitabil în întunericul abisal al răutăţii ei. Hristos este Lumina lumii. Prin El se face cunoscut adevărul revelat; „din plinătatea Lui toți am primit har peste har” (vezi Ioan 8,12; 1,16-17). Smerit, „Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriți le dă harul Său” (1 Petru 5, 5). Harul este viața lui Dumnezeu. El o dă celor care fac toata nevointa pentru a se asemăna cu El: „Cine se smerește pe sine, va fi înălțat”(Matei 23, 12). În virtutea acestui principiu al științei noastre ascetice, se observă o tendință spre înjosire de sine, către un„infinit de mic”, și deloc spre exaltarea mândră de sine.
Calea noastră este cea a ascezei apofatice, prin intermediul unei „kenoze” după Hristos care s-a smerit până la moarte pe cruce (vezi Filipeni 2,5-9). Cu cât coborâm mai adânc, cu atât ne curățăm mai profund de urmările căderii mândre a strămoșului nostru Adam. Iar când inimile noastre vor fi curate (vezi Matei 5,8), Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt își vor face lăcaș în noi și vom fi introduși în realitatea de nezdruncinat a Împărăției lui Dumnezeu, unde este măreția infinită. indisolubil unită cu smerenia și blândețea infinite.
Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul este, de asemenea, o kenoză, naturală ontologic dragostei divine. Tatăl se golește complet de sine în timpul Nașterii Fiului. Fiul nu își însușește nimic, ci dă totul Tatălui. Cât despre kenoza noastră, ea se exprimă în faptul că abandonăm tot ce ne este drag pe pământ pentru a împlini porunca: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea.[ . .. ] Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16,24-25).
Sursa: Rugăciunea experiență a eternității.Arhimandritul Sofronie (Sacharov). Cerb, colecție Sarea pământului. Spiritualitate, (noiembrie 1998).
https://holytrinityfamily.blogspot.com/2022/09/theology-as-state-of-being-saint.html
Traducere din limba engleză: Sora Gabriela Naghi