De fiecare dată când Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Constantiei (Cipru – sec. al IV-lea), săvârşea jertfa cea fără sânge, dacă nu avea vreo vedenie nu săvârşea Sfânta Liturghie. Însă ce fel de vedenie era aceasta? Posibil să fi fost mişcarea porumbelului de lemn atârnat deasupra Sfintei Mese după obiceiul acelei vremi. Sau poate că era o acţiune nevăzută a Duhului Sfânt în timpul sfinţirii darurilor, lucru care se întâmpla şi altor slujitori îndumnezeiţi.
La o Liturghie a lui, Sfântul Epifanie a repetat de trei ori rugăciunea de sfinţire însă nu a avut vedenia. Şi pe când Îl ruga cu lacrimi pe Domnul să-i descopere motivul, a aruncat o privire diaconului care stătea la stânga lui şi avea faţa plină de lepră.
A înţeles imediat că acela era cauza. I-a spus cu blândeţe:
– Du-te, copilul meu, acasă şi nu te împărtăşi astăzi.
Apoi a repetat rugăciunea şi imediat a văzut vedenia. După otpust l-a chemat pe diacon ca să se intereseze de situaţia lui duhovnicească. Acela a recunoscut relaţia cu soţia sa din noaptea trecută.
Atunci Sfântul a chemat toţi preoţii şi i-a sfătuit:
– Copiii mei, v-aţi învrednicit să primiţi harul preoţiei trebuie să vă păziţi curaţi „trupeşte şi sufleteşte” ca să slujiţi cu vrednicie Sfintele Taine.
(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, p. 96)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Fericiţi cei ce urmează cu lepădare de sine adevăratei învăţături evanghelice Sfântul Ignatie Briancianinov
Inima dumneavoastră să fie numai a Domnului, iar în Domnul – şi a aproapelui. Fără îndeplinirea acestei condiţii este cumplit să fii al omului.
Nu vă faceţi robi oamenilor (I Cor. 7, 23), a zis apostolul. Întotdeauna m-au mişcat până în adâncul sufletului cuvintele pe care Sfântul Ioan Înaintemergătorul le-a rostit cu privire la Domnul şi la sine însuşi şi care ni s-au păstrat în Evanghelia după Ioan: Cel ce are mireasă este mire, grăieşte Sfântul Înaintemergător, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci, această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (In 3, 29-30).
Orice povăţuitor duhovnicesc trebuie să fie doar slugă a Mirelui Ceresc, trebuie să ducă sufletele la El, nu la sine însuşi, trebuie să le vestească despre nemărginita, negrăita frumuseţe a lui Hristos, despre nesfârşita Lui bunătate şi putere: sufletele trebuie să-L iubească pe Hristos, Care este fără doar şi poate vrednic de dragoste. Iar îndrumătorul, asemenea marelui şi smeritului Înaintemergător, să stea deoparte, să se socoată pe sine însuşi a fi nimic, să se bucure de micşorarea sa înaintea ucenicilor, micşorare care este un semn al sporirii lor duhovniceşti. Atâta timp cât în ucenici precumpăneşte simţământul trupesc, îndrumătorul este mare înaintea lor, dar când va apărea în ei simţirea duhovnicească şi va creşte în ei Hristos, vor vedea în îndrumătorul lor doar o unealtă binefăcătoare a lui Dumnezeu. Păziţi-vă de împătimirea faţă de îndrumător! Mulţi nu s-au ferit, şi au căzut împreună cu îndrumătorii lor în cursa diavolului. Sfatul şi ascultarea sunt curate şi plăcute lui Dumnezeu doar atâta timp cât nu sunt spurcate de împătimire. Împătimirea face din omul iubit un idol: Dumnezeu Îşi întoarce faţa cu mânie de la jertfele aduse acestui idol. Şi se pierde în zadar viaţa, pier faptele cele bune ca buna mireasmă de tămâie pe care o împrăştie viforul sau o acoperă o putoare. Nu faceţi loc în inima dumneavoastră pentru nici un idol!
Şi tu, îndrumătorule, păzeşte-te de păcat! Nu-L înlocui cu tine însuţi pe Dumnezeu în faţa sufletului care aleargă la tine! Urmează pildei Sfântului Înaintemergător: caută doar să crească Hristos în ucenicii tăi. Când El va creşte, tu te vei micşora: văzându-te micşorat datorită creşterii lui Hristos, umple-te de bucurie. Această purtare va face să adie asupra inimii tale o pace minunată: vei vedea în tine împlinirea cuvintelor lui Hristos: cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat (Mt. 23, 12). Fericiţi cei ce urmează cu lepădare de sine adevăratei învăţături evanghelice, care s-au lepădat de împlinirea poftelor trupului şi poftelor duhului! Poftele trupului căzut sunt păcătoase: păcătoase sunt şi poftele sufletului căzut. Acesta caută peste tot să-şi realizeze „eul” propriu, să devină o fiinţă aparte, de sine stătătoare, care se bucură de întâietate, de dragul căreia trebuie să existe toate celelalte. Evanghelia cere ca această viaţă să fie omorâtă, ca omul să-L recunoască pe Dumnezeu drept Dumnezeu şi să se pună pe sine însuşi la locul său. După omorârea vieţii nebuneşti, închipuite, care nu există de fapt, poate apărea viaţa adevărată, cu preaîmbelşugată simţire a fiinţării: viaţa în Dumnezeu.
Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, Editurile Sophia și Cartea Ortodoxă, 2012
Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi
Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.
Vedeți singuri cât este de plăcut, și în societate și pretutindeni, atunci când printre noi se află un suflet blând și pașnic. Iar sufletul neliniștit își dă singur neliniște, iar neliniștea lui răzbate și în jur, stricând și starea noastră din pricina zbuciumului său, deoarece nu suntem uniți cu Domnul, prin rugăciune neîncetată. De aceea ni se tulbură și pacea lăuntrică. Dar avem pace atunci când suntem cu Domnul și cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, căci ea ne ajută întotdeauna când o chemăm. Iată reazemul nostru, care nu se schimbă, care este același în veci, care nu se va depărta de la noi, care va fi cu noi în veac!
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 154-155