Vă mai amintiți cum a început totul? De la proclamarea ca principiu suprem a Toleranței: Suntem diferiți, nu suntem cu toții la fel; fii tolerant cu cel care e altfel decât tine; nu-l obliga să fie ca tine, lasă-l pe fiecare așa cum e; fii tolerant!
Cerința fiind valabilă numai când e vorba de atitudinea mea față de el. În schimb, ea nu mai funcționează deloc atunci când e vorba de atitudinea lui față de mine.
Încă nu am văzut un grad de intoleranță mai agresiv, mai crud, mai abrutizant decât cel practicat de cavalerii Toleranței. Luați doar cazul petrecut acum, sub ochii noștri, al unui distins medic din Iași, profesor universitar, și vedeți cu câtă „toleranță” e tratat pentru simplul fapt că a refuzat să se afilieze unei minciuni generalizate, să fie altfel.
Eu sunt credincios, cavalerul Toleranței este necredincios. Eu îl las în voia lui, nu-l oblig să creadă și nu-l judec pentru că nu crede. Pe el, în schimb, îl deranjează foarte tare credința mea, nu are liniște, nu poate respira din cauza ei și vrea să mă oblige să devin ca el. Aici nu mai funcționează toleranța, să mă lase pe mine să pot fi altfel decât el.
Vrea să scoată religia din școală, îmi interzice pelerinajele, mă obligă să nu mă apropii de un lăcaș de cult sub 300 m, îmi fixează reguli cum să mă cuminec – nu vă prefaceți că nu știți, că parcă eu vorbesc aiurea; toate astea le-ați trăit, nici n-a trecut un an de atunci, mai exersați-vă memoria, nu uitați chiar cu o asemenea viteză.
Eu sunt pentru familia tradițională, împotriva învățării copiilor să fie destrăbălați de la vârsta biberonului, pentru formarea noilor generații în spiritul moralei. Prin simpla mea opțiune el se simte discriminat, în schimb el nu mă discriminează pe mine că mă obligă să fiu ca el, să nu mi se permită și mie să fiu „altfel”, adică așa cum sunt. Normalul discriminează prin simplul fapt că există, dar anormalul nu discriminează când obligă normalul să devină anormal. Eu îl discriminez pentru că sunt altfel decât el, dar el nu mă discriminează când mă obligă să devin ca el.
Și nu mă îndoiesc că această pledoarie a mea pentru toleranță, pentru dreptul fiecăruia de a fi așa cum e, va fi taxată ca un gest de intoleranță.
Nota editorului. Spurcaţii sodomiţi şi gomoriţi să se retragă în vizuinile lor infecte. Să se împerecheze când şi cum vor. Să ne lase-n pace. I-am povăţuit cu vorbă bună, n-au vrut să înţeleagă. Şi nu vor înţelege nici în viitor. Sunt din ce în ce mai agresivi şi vor să ne impună spurcăciunile lor. Vor să ne corupă şi să ne sodomizeze pruncii Neamului. Încetaţi spurcaţilor! Va veni pedeapsa lui Dumnezeu peste voi, să n-aveţi nicio îndoială. Dacă vă spunem că veţi merge în focul veşnic al iadului, nu ne credeţi. Vă veţi convinge în scurt timp.
Presbiter Ioviţa Vasile
PROTOPRESBITERUL THEODOROS ZISIS, profesor universitar emerit din Tesalonic:
ECUMENIŞTII SUNT CORESPONSABILI PENTRU FALSIFICAREA EVANGHELIEI ŞI PIERZAREA ETERODOCŞILOR
Sursa: Orthodoxos Typos, 20.11.2009
1. Papismul şi protestantismul au falsificat Evanghelia
În ultima vreme mulţi membri ai pleromei Bisericii se neliniştesc pentru evoluţia destructivă şi violentă a aşa numitelor relaţii intercreştine dintre Ortodoxie şi cele două mari erezii ale Occidentului – papismul şi protestantismul. Această nelinişte s-a exprimat în mai multe feluri, iar anul acesta prin redactarea cunoscutei “Mărturisiri de Credinţă împotriva ecumenismului”, care, răspândită şi semnată de mulţi, pentru prima dată a deranjat şi a tulburat pe cei liniştiţi care se lăudau cu succesele lor ecumeniste.
Năvalnica şi atotcuprinzătoarea atmosferă politică şi culturală a globalizării urmăreşte nu numai desfiinţarea graniţelor geografice dintre popoare, ci şi dărâmarea temeiurilor spirituale, culturale şi religioase. Scopul urmărit este nivelarea diferenţelor şi particularităţilor, omogenizarea oamenilor în ceea ce priveşte crezul şi modul lor de viaţă, crearea unui nou tip de om, fără nelinişti duhovniceşti şi aspiraţii metafizice, ci alipit pământului, confortului şi prosperităţii materiale. Acest lucru deserveşte două ţinte precise ale proiectanţilor: oamenii vor ajunge nişte fiinţe consumiste şi orientate materialist, care vor îngroşa profiturile materiale şi economice ale întreprinderilor şi vor fi simultan sclavi şi luptători zi de zi pentru existenţă, pentru asigurarea bunurilor materiale, al căror grad de satisfacere este în mâinile celor puternici, ca prin crizele economice controlate sau de aprovizionare să ţină popoarele supuse şi ascultătoare.
Al doilea scop evident este de a pune la zid Evanghelia lui Hristos şi Biserica, care constituie unicele forţe de împotrivire la materialism, aşa încât Lumea Nouă să fie guvernată nu de Hristos, ci de Antihrist. Doar Hristos a biruit ispita satanei referitoare la bunurile materiale şi a învăţat că “nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), iar ierarhizând materia şi duhul, lumea şi pe Dumnezeu, a dat prioritate lui Dumnezeu şi duhului: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Şi în altă parte: “Ce va folosi omului, dacă ar câştiga lumea toată şi şi-ar pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”( Marcu 8, 36).
Lumea creştină a Marelui Constantin, a Noii Rome -Constantinopolul, a Ortodoxiei, căreia spiritual îi aparţine şi a treia Romă, Moscova, a experiat şi a transformat această învăţătură ascetică şi desăvârşitoare a Evangheliei într-un mod de viaţă. Acum însă, ea trebuie înlocuită de către Lumea Nouă a mentalităţii materialiste a Americii şi a Europei, Pax Christiana de către Pax Americana.
Papismul (romano-catolicismul), de când s-a rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, a căzut în ispitele satanei şi s-a transformat într-o putere lumească cu preocupări economice, dinastice, ocupante, politice, cu doctrină şi mod de viaţă care nu au nicio legătură cu viaţa şi cu învăţătura Evangheliei. Aşa cum atât de dinamic a susţinut marele gânditor rus Feodor Dostoievski, papismul nu mai este nici măcar creştinism; dacă Hristos ar reveni pe pământ, sfinţii inchizitori ai Romei L-ar condamna şi L-ar răstigni. Aşadar, oamenii papei au distrus şi au sluţit Evanghelia, nu s-au purtat ca “lumină a lumii” şi ca “sare a pământului”, de aceea nici nu au putut cuceri sufletele oamenilor din Occident. Occidentul – Europa şi America, s-au îndepărtat repede de papismul nevrednic de credibilitate şi s-a descreştinat, deoarece “dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?” (Matei 5, 14). În mod justificat au respins şi au călcat în picioare abuzivul şi falsul creştinism al papei.
Protestantismul s-a opus şi el în mod justificat la absurdităţile şi la deviaţiile papismului, încercând însă singur, fără a cere ajutorul Bisericii, să se întoarcă la puritatea adevărului evanghelic, fără succesiune apostolică şi fără harul Tainelor, şi a condus de-a lungul timpului la o mulţime de schisme şi învăţături care neagă până şi Învierea lui Hristos, iar în planul vieţii morale justifică până şi “patimile de necinste”, după cum numeşte Apostolul Pavel homosexualitatea în capitolul I al Epistolei către Romani.
2. O dublă greşeală: amestecarea cu ereziile şi măciuca papismului
Aşadar, cu acest creştinism sluţit, desfigurat şi nevrednic de credibilitate al papismului şi al protestantismului vor să ne unească şi să ne identifice planificatorii New-Age şi ai mondializării, cu un creştinism cu o mentalitate materialistă, pământească, cosmocratică, pentru a stăvili influenţa binefăcătoare a Evangheliei şi a Bisericii în lume, pentru ca oamenii să nu-L mai găsească nicăieri pe adevăratul Hristos, pentru a ceda tuturor ispitelor diavolului şi pentru a se instaura Împărăţia lui Antihrist. Au reuşit deja să ne târască şi să ne arunce în panprotestantul “Consiliul Mondial al Bisericilor”, adică în Consiliul Mondial al ereziilor şi al rătăcirilor. Ce ruşine şi ce neruşinare! Mireasa lui Hristos, Trupul lui Hristos, Una, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, potrivită şi echivalată cu numeroasele lăstărişuri protestante, dintre care fiecare susţine că este adevărata Biserică. În final, există una sau multe Biserici? Şi ereziile sunt Biserici? Biserica de-a lungul timpului niciodată nu s-a identificat şi nu a coexistat cu corporaţiile şi organizaţiile ereticilor. A făcut-o nu din lipsă de iubire, ci pentru a-i ajuta pe eretici să se întoarcă prin pocăinţă şi în acelaşi timp pentru a-şi păzi credincioşii de erezie. Propovăduieşte la modul autentic adevărul, atunci când există pericolul ereziei, şi aşteaptă din partea celor rătăciţi răspunsul corespunzător. Dacă se va identifica cu ei, unde se vor mai întoarce aceştia? Vor rămâne acolo unde sunt, dacă vom aceepta, după cum proclamă unii “ortodocşi”, că şi acolo există mântuire şi acolo există adevăr. Îi punem într-o situaţie foarte dificilă şi pe toţi acei eterodocşi care au venit la Ortodoxie, care, dacă nu sunt statornici şi pe deplin încredinţaţi de pasul lor mântuitor, se smintesc şi deznădăjduiesc.
Încă de la început, papismul a privit cu bucurie şi cu satisfacţie intrarea noastră în “Consiliul Mondial al Bisericilor”, deoarece l-am lăsat astfel singurul revendicator al Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti. Deoarece însă, spre deosebire de noi, nu uită că în a doua jumătate a secolului al XV-lea o posibilă alianţă cu ortodocşii la sinoadele reformatoare de la Constantza (1414-1418) şi Basel (1431-1439), mişcări premergătoare ale protestantismului, ar fi putut conduce la instaurarea sistemului sinodal şi ar fi putut desfiinţa primatul de autoritate papală, nu ne lasă doar cu protestanţii, ci ne vrea alături de el în faţa protestanţilor care au lepădat multe inovaţii. Şi după cum ne-a târât atunci la ruşinoasa Ferrara-Florenţa, pentru a nu confirma reforma sinodală, care ajunsese până şi la caterisirea papei de către chiar cardinalii săi, aceleaşi acţiuni le întreprinde şi acum. Ne atrage la dialogul iubirii cu caramelele sale, că suntem – chipurile – “Biserici surori” şi dialogăm “de pe aceleaşi poziţii”. Însă în mod oficial continuă să ne considere schismatici şi “cu lipsuri” sau “deficitari” din punct de vedere eclesiologic, ca să ne ducă prin recunoaşterea primatului la Uniaţie (= unire prin greco-catolicizare), a cărei condamnare la Freising (Monaco) de către plenul Comisiei Mixte de Dialog (în 1990) a fost îngropată şi făcută dispărută. Prin această activitate unilaterală, pe care fără a protesta şi prin tăcere am acceptat-o, se dovedeşte că papa până şi în cadrul Dialogului Teologic face ce vrea ca “primul” (protos) şi “infailibilul”. Prin urmare, de ce să mai dialogăm, dacă Vaticanul acceptă doar ceea ce-i convine, iar ale noastre le respinge şi le face ca inexistente? Noi repetăm prosteşte aceeaşi greşeală, ca şi oarecând la Ferrara-Florenţa când am semnat Uniaţia, şi ne facem din nou măciuca papismului prin inadmisibilul text de la Ravenna şi prin mai gravul proiect referitor la primatul papal din Cipru.
Trebuie să semnalăm că în condiţii similare facem aceleaşi greşeli, fără să fi învăţat din istorie. Elada şi Cipru, ca să fie ajutate de către Occident şi de către papa, semnează din nou, ca şi la Ferrara-Florenţa (1438-1439), texte unioniste inadmisibile, acceptă şi respectă pe panereticul papă – falsificatorul Evangheliei, însă în felul acesta izgonesc şi îndepărtează ajutorul lui Dumnezeu şi-i jignesc pe Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori ai Credinţei. Constantinopolul, care a încercat (odinioară) părăsirea lui Dumnezeu, din nefericire, ne conduce la acţiuni fals-unioniste, ne conduce la o nouă Ferrara-Florenţa, pe urmele celui ce avea să fie cardinalul Visarion al Niceii şi nu pe ale Sfântului Marcu Evghenicul, stricând şi el (Constantinopolul) Evanghelia şi îmbrăţişându-se cu “lupii grei” ai papismului şi ai protestantismului. De aceea, este nevoie de priveghere, după îndemnul Apostolului Pavel, care a prevăzut că “Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei” (Fapte 20, 29-31).
traducere din greacă: Ieromonah Fotie
https://youtu.be/KiLPuFFa3p0
https://youtu.be/lS9HoZh6-Tc
https://youtu.be/a_XIVxyE_6E