Cuvântul „umilință” vine de la cuvântul latin „humus”, care înseamnă pământ roditor. Pentru mine, umilința nu este câtuși de puțin ceea ce credem cel mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloși și prin care încercăm să-i convingem pe ceilalți că felul nostru artificial de a ne purta dovedește că suntem conștienți de asta.
Umilința împărtășește statutul pământului. Pământul este întotdeauna acolo, ca și cum ar fi de la sine înțeles, niciodată amintit, întotdeauna călcat în picioare, locul în care aruncăm și vărsăm tot ceea ce respingem și tot ceea ce este de prisos. El este acolo, tăcut și acceptând totul și, într-un mod miraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bogăție, în ciuda degradării, transformând stricăciunea însăși într-o putere a vieții și într-o nouă sursă de rodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie, gata să primească orice sămânță o plantăm pentru a da înapoi de treizeci de ori, de șaizeci de ori și de o sută de ori mai mult pentru fiecare. I-am spus acestei femei: „Învață să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neașteptând să primești nimic de la oameni și totul de la Dumnezeu”.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 46-47)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor
Cuviosul Părinte Arsenie Boca
Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât privește sufletul, pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curățire a lui, uneori e o adevărată înviere din morți, și-i mai de preț aceasta decât a tămădui un picior.
Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoților, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuiește. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, așa rămâne: nedezlegat nici în Cer (Matei 18, 18). Și preotul nu te poate dezlega dacă tu nu vii să-ți mărturisești asupra ta păcatele tale. De asemenea, preotul nu te poate dezlega – ca oarecum cu sila – dacă nu-ți dai însuți toată silința de a te dezlega de toate năravurile tale rele.
Iertarea păcatelor însemnează și încetarea de a le mai face. Iertarea păcatelor nu înseamnă să le spovedești mereu și să le iei iarăși de la capăt și iar să le spovedești și iar să le iei de la capăt. Creștinismul mai e și chestiune de refacere a voinței. Preotului îi trebuie bunăvoința voastră ca să o facă voință, să o facă tărie de caracter, să o facă simțire de obraz.
Oamenii umblă după făcătorii de minuni, fie ei și vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e învierea vieții tale pe temelia ei, Iisus Hristos, e încreștinarea vieții tale. Asta-i minunea cea mai mare – „înnoirea vieții tale” – care ne stă cu adevărat la îndemână și ni s-a dat nouă, preoților, poruncă: Înviați pe cei morți!. După învierea ta tânjește Iisus. Ce însemnează aceasta, n-ar putea să ți-o spună nimeni mai bine decât înșiși cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis.
Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 3, Editura Credința Strămoșească, 2005, p. 42-43
Oamenii au devenit nepăsători faţă de propria mântuire, nu caută viaţa dumnezeiască Sfântul Cuvios Sofronie Saharov din Essex
«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Ce înseamnă această ultimă frază a Simbolului Credinţei? Noi nu putem purta ideea vieţii vecinice decât dacă această vecinicie a şi pătruns în viaţa noastră.
Dumnezeu nu a înfăptuit moartea. Dacă Dumnezeu, cum zice Hristos, este cu adevărat Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, atunci aceştia nu sunt morţi. Pentru Dumnezeu toţi sunt vii.
Akedie, etimologic înseamnă «lipsă de grijă – negrijă pentru mântuire». Cu foarte puţine excepţii, întreaga omenire trăieşte în această stare de negrijă. Oamenii au devenit nepăsători faţă de propria mântuire. Nu caută viaţa dumnezeiască. Ei se mărginesc la chipurile vieţii trupeşti, la nevoile de zi cu zi, la patimile lumii şi la rutină. Cu toate acestea Dumnezeu ne-a făurit dintru nimicnicie după chipul Absolutului şi după asemănarea Lui. Dacă această descoperire este adevărată, atunci lipsa de grijă pentru mântuire nu este altceva decât moartea persoanei.
Deznădejdea este pierderea conştientizării că Dumnezeu vrea să ne dea viaţa vecinică. Lumea trăieşte în deznădejde. Oamenii s-au osândit singuri morţii. Suntem nevoiţi să ne luptăm corp la corp cu negrijania.
Viaţa lumii se organizează în jurul anumitor patimi omeneşti, iar viaţa duhovnicească este marginalizată. Noi trebuie să răstumăm această ordine, să punem viaţa duhovnicească în inima vieţii noastre.
“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014
Predica la Praznicul Buneivestiri
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Bunavestirea este ziua veştii bune referitoare la faptul că s-a găsit în întreaga lume omenească o Fecioară, care crede atât de tare în Dumnezeu şi dă dovadă de atâta ascultare şi încredere faţă de Dumnezeu, încât din ea Se poate naşte Fiul lui Dumnezeu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă, pe de o parte, lucrarea iubirii dumnezeieşti jertfelnice, duioase şi mântuitoare, dar şi a puterii lui Dumnezeu, pe de altă parte.
În afară de aceasta, este şi efectul libertăţii umane. Sfântul Grigorie Palama ne spune că întruparea ar fi fost la fel de imposibilă fără acordul liber omenesc al Maicii Domnului, precum şi fără voinţa creatoare a lui Dumnezeu. În ziua Bunavestirii, contemplăm în Maica Domnului pe Fecioara care a reuşit să se încreadă în Dumnezeu până la capăt, cu toată inima, cu toată mintea, din tot sufletul şi cu toată tăria.
Iar vestea cea bună a fost cu adevărat uimitoare. Arătarea îngerului, salutul „binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42) puteau să genereze nu numai mirare, nu numai cutremur duhovnicesc, dar şi frică în sufletul Fecioarei care nu ştia de bărbat. Căci cum se putea întâmpla una ca aceasta?
Tocmai aici observăm diferenţa dintre credinţa slabă a lui Zaharia, chiar dacă era oarecum şi profundă, şi credinţa Maicii Domnului. Şi lui Zaharia i s-a prevestit că din femeia sa se va naşte un fiu în chip firesc, în pofida vârstei sale înaintate. Răspunsul său la vestea lui Dumnezeu a fost: Cum se poate face aceasta? Este cu neputinţă!
Cum îmi poţi dovedi că se va întâmpla aceasta? Ce încredinţare îmi poţi oferi? Or, Maica Domnului pune problema altfel: Cum se poate întâmpla cu mine aceasta, căci sunt fecioară?
Iar drept răspuns la explicaţia îngerului, ea răspunde numai prin cuvintele încredinţării depline în mâinile lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău! ”(Luca 1, 38).
Cuvântul „roabă” în uzul actual ne transmite ideea înrobirii. În limba slavă, „rob” se numea omul care încredinţa întreaga sa viaţă şi voinţă altuia. Or, Fecioara şi-a încredinţat în mod real lui Dumnezeu viaţa, voinţa şi soarta sa, primind cu credinţă – adică cu încredere de neînchipuit – vestea că avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Elisabeta a spus despre Maica Domnului: „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1,45).
În Maica Domnului aflăm capacitatea uimitoare de a te încredinţa lui Dumnezeu până la capăt. Şi nu e vorba de o capacitate a firii, ci de una nefirească. Poţi dobândi această măsură a credinţei în tine numai prin nevoinţa curăţiei inimii şi a iubirii de Dumnezeu. Numai prin nevoinţă, deoarece Părinţii ne spun: Varsă sânge, şi vei primi Duh. Un autor apusean afirmă că întruparea a fost posibilă atunci când s-a găsit o Fecioară israelită care a putut să pronunţe numele lui Dumnezeu cu tot gândul, cu toată inima şi cu întreaga sa viaţă, astfel încât Cuvântul a căpătat consistenţă materială în ea.
Iată vestea cea bună pe care am auzit-o astăzi în Evanghelie: neamul omenesc a născut şi i-a adus în dar lui Dumnezeu o Fecioară care putea în libertatea ei omenească şi împărătească să devină Maica Fiului lui Dumnezeu, o Fecioară care s-a oferit în mod liber pe ea pentru mântuirea lumii. Amin.
Anul 1981
Mitropolitul Antonie de Suroj
Fragment din cartea „Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an”, Editura Egumeniţa
Extraordinar!
pământul care e calcat in picioare și aruncat peste el mizerii, acesta nu va da rod …ci pământul care e îngrijit , arat, udat la timp și semănat cu sămânța potrivită va da rod…
e bine sa ne încredem numai în Dumnezeu, așteptând numai de la El totul, însă asta e potrivit mai mult celor ce s-au predat pe sineși cu totul lui Dumnezeu …. însă Dumnezeu lucrează și prin oameni …
omului sărac materialicește, Dumnezeu îi trimite cele necesare prin oamenii milostivi …avem ex și pe Sf. Nectarie când era mic și a trimis o scrisoare către Dumnezeu….