Pentru condamnarea ierarhilor eretici, Părinţii Bisericii au statornicit două modalităţi canonice. Întâi, întreruperea comuniunii euharistice cu aceştia (Canoanele 31 Apostolic şi 15 al Sinodului I- II de la Constantinopol), apoi condamnarea sinodală, în urma căreia episcopii sunt decăzuţi din demnitatea lor, caterisiţi, anatematizaţi şi excomunicaţi. În vremea împăraţilor binecredincioşi, înlăturarea ereticilor din scaunele episcopale se făcea cu înlesnire, prin constrângere. În timpurile pe care trăim, această posibilitate nu există.
Să analizăm, în cele ce urmează, posibilităţile de întrunire a unui Sinod care să condamne ereziile şi abaterile de la Tradiţia Bisericii, promovate de pseudo-sinodul din Creta.
1.Sinodul Ecumenic. În condiţiile în care majoritatea episcopilor sunt contaminaţi de ereziile ecumeniste, e imposibilă convocarea şi întrunirea lui. Nu ne putem închipui că aceştia ar hotărî spre binele Biserici. Pe lângă aceasta, nu ar putea fi declarat apriori ca fiind Ecumenic, această sarcină revenind pleromei ortodoxe care poate să-l recepteze ca atare, ori poate să-l infirme, cum s-a întâmplat în istoria bimilenară a Bisericii.
2.Sinodul Panortodox. Este exclusă posibilitatea reunirii lui din motivele expuse mai sus.
3.Sinodul Ortodox. Ar urma să fie alcătuit din episcopii cu adevărat ortodocşi, iar episcopii eretici să fie citaţi ca împricinaţi, judecaţi şi caterisiţi, ori iertaţi, în cazul că ar alege calea pocăinţei. Este o evidentă utopie.
4.Sinodul local al unei Biserici Ortodoxe naţionale. Din punct de vedere organizatoric, acesta s-ar putea reuni cu uşurinţă, în timp scurt şi ar putea emite hotărâri sau canoane normative pentru întreaga Biserică, asemenea Sinoadelor locale din vremurile trecute. Bisericile locale îndreptăţite să se exprime sinodal în privinţa ereziilor şi schismelor sunt cele care au lipsit din Creta: Rusă, Antiohiană, Bulgară şi Georgiană, care nu sunt părtaşe la pseudo-sinodul din Kolimbari. Până acum s-au pronunţat oarecum evaziv, timid, fără o condamnare fermă a sinodului II tâlhăresc. Şi-n momentul de faţă sunt în expectativă şi pasivitate, ceea ce ne duce la gândul că şi aceste sinoade sunt dominate de ecumenişti, înăbuşind dintru început vocile sinodalilor care ar exprima adevărul şi ar vrea să traseze drumul ortodox de urmat. O menţiune specială trebuie făcută în cazul Sinodului Arhieresc Rus, care-l are în frunte pe patriarhul ecumenist Kiril. Ce aşteptări putem avea? Perspectiva unui Sinod local este şi ea sumbră şi nu lasă loc de prea mult optimism.
Ce ar trebui să constate şi să dezbată un prezumtiv Sinod? Simplu: realitatea cu care se confruntă Biserica Mântuitorului Hristos:
– Pseudo-sinodul din Creta a hotărât împotriva Dogmei unicităţii Bisericii, aşa cum a fost formulată de Părinţii de la Sinodul II Ecumenic din 381 şi înscrisă în Simbolul nostru de Credinţă. Este un fapt de o gravitate extremă, în pofida disculpării vinovate a pseudo-ierarhilor români, precum că nu s-a schimbat nimic în materie de Credinţă. Cum să nu se schimbe, când ataci o Dogmă şi încerci să răstorni întreaga învăţătură ecleziologică?
– Urmare a negării Dogmei unicităţii Bisericii, pseudo-sinodalii cretani au vrut să şteargă hotarul dintre Dreapta Credinţă şi ereziile lumii, cu gândul de a le amesteca ca într-un malaxor, în care Sfânta Ortodoxie să se piardă. Ar fi rezultat astfel, noua ,,religie’’, al cărei dumnezeu se preconizează a fi antihristul.
– Ecumenismul e pan-erezie, după cum spunea Sfântul Justin Popovici. E colecţia tuturor ereziilor şi rătăcirilor lumii. Acesta a fost introdus oficial în Biserica Ortodoxă, prin documentele elaborate în Creta. Deşi fenomenul de respingere din partea pleromei ortodoxe s-a manifestat imediat, ierarhii români stăruie necurmat în a aplica rătăcirile ecumeniste în viaţa Bisericii noastre.
-În Creta, Sfintele Canoane au fost nesocotite, batjocorite şi încălcate grosolan, inducându-se ideea că, fiind învechite, nu mai corespund vremurilor noastre, de aceea trebuie reinterpretate sau chiar eliminate. Ce cutezanţă diabolică!
-Sinodul, ca modalitate de lucru şi exprimare a Bisericii, este împiedicat de episcopii majoritar ecumenişti şi de factorii externi ostili. Sinodalitatea Bisericii a fost înlăturată. De ce? Pentru că în Creta, peste 8o% din episcopii ortodocşi au fost împiedicaţi să participe, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în istoria sinodală a Bisericii lui Hristos! Au fost aleşi episcopi ecumenişti obedienţi, fără voinţă proprie, şi nici aşa ,,succesul’’ n-a fost garantat. Au existat unii ierarhi care au refuzat să semneze, cu toate că erau socotiţi ,,de încredere’’.
Precum putem lesne constata, sinodalitatea Bisericii Ortodoxe este împiedicată în primul rând de episcopii ecumenişti, dominanţi numericeşte, apoi de factorii externi, numiţi generic de Mântuitorul drept ,,porţile iadului’’ sau ,,urâciunea pustiirii’’.
Când au elaborat Sfintele Canoane, Părinţii Bisericii au avut în vedere două modalităţi de combatere a ereticilor: unu, întreruperea comuniunii cu episcopii eretici, prin încetarea pomenirii, şi doi, judecata sinodală, în cadrul căreia episcopii pot fi caterisiţi şi excomunicaţi. Cea dintâi s-a realizat, îndeosebi în Bisericile României şi Greciei. Ea este operantă şi suficientă, până la ipotetica reuniune a unui Sinod, de felul celor enumerate mai sus, ceea ce, deocamdată, pare cu neputinţă. Chiar dacă un Sinod nu se va reuni, din motivele arătate, întreruperea comuniunii este canonică şi suficientă prin sine însăşi. Nu ne putem închipui că un prezumtiv Sinod Ortodox ar putea constata altceva decât faptul că pseudo-sinodul din Creta a fost eretic, episcopii participanţi sunt căzuţi în erezie, ceea afirmă cu îndreptăţire preoţii şi credincioşii nepomenitori, iată, de partu ani. Episcopii ecumenişti şi cei care i-au adus în scaunele episcopale se bizuie tocmai pe această neputinţă de exprimare sinodală a Bisericii, vremelnică desigur, pe care ei au creat-o şi o întreţin.
Se pune întrebarea dacă în atari circumstanţe ierarhii români mai au vreo legitimitate sau îndreptăţire de a sta pe scaunele eparhiale şi a săvârşi cele cuvenite episcopilor ortodocşi. Evident – nu. A le recunoaşte o legitimitate inexistentă, înseamnă a-i încuraja să stăruie în rătăcirile ecumeniste, să atragă suflete pe calea pieirii, să ,,hirotonească’’ tineri îndoctrinaţi în şcolile teologice de-acum, pe care să-i trimită în parohii pentru a răspândi otrava ereziilor. Cum să recunoşti legitimitatea unor oameni pe care Canonul 15, citat înainte, îi numeşte falşi (pseudo, minciuno) episcopi? De vorbă bună nu vor pleca, să-i sileşti, n-ai cum. Când am scris despre Succesiunea Apostolică, exprimând o teologumenă (părere personală), îngăduită de Biserică, am fost admonestat. Să dea Bunul Dumnezeu să mă înşel, deoarece lesne îmi voi putea mărturisi şi îndrepta păcatul. Dar dacă nu mă-nşel?
Presbiter Ioviţa Vasile
Blagosloviţi şi iertaţi, Sfinţia Voastră!
Îngăduiţi vă rog, două texte minunate izvorâte din înţelepciunea fără seamăn insuflată de Mângâietorul a doi mari Sfinţi ai Bisericii noastre, Sfântul Ioan Maximovici şi Sfântul Nicolae Velimirovici.
Sfintele Canoane şi Învăţăturile Sfinţilor Părinţi, propovăduite nouă de către Părintele Duhovnic, ne arată ca singură posibilitate de acţiune în vremea prigoanei Bisericii lui Hristos, trădat de slujitorii Săi, căzuţi în apostazie, îngrădirea de ereticeştile învăţături propovăduite, până la pocainţa şi revenirea acestora în simţiri.
Asistăm în aceste vremuri de apostazie, după sinodul tâlhăresc din Creta în lumea ortodoxă şi în întreaga lume, la o
„ nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului.”
Războiul stăpânirii atee împotriva lui Hristos şi împotriva Sfintei Împărtăşanii, a cinstirii Icoanelor, a violenţei făţişe a oamenilor între ei, a distrugerilor şi profanărilor, declanşate în lumea occidentală împotriva simbolurilor papistaşe sau ereticeşti evanghelice(vitralii, picturi, statui) sunt toate semne ale vremurilor din urmă.
„Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.”(Ioan 14;26)
Pe Acesta Îl vom aştepta şi noi, cu nădejde şi încredere, cu dragoste neţărmurită, pe Cel Care ne va învăţa ce avem de făcut la vremea potrivită. Convocarea unui sinod panortodox care să condamne trădarea Ortodoxiei a clerului BOR, în frunte cu patriarhul, nu stă în puterea noastră a o descifra, când, cum şi dacă va avea loc.
Pentru că probabil, nu ne este de folos să ştim,tot spre mântuirea noastră.
Cred că Cel Prea Înalt, în nemărginita Sa iubire de oameni şi îndelunga Sa răbdare, îi aşteaptă pe toţi să se trezească din amorţeala şi paralizia sufletească, să re-vină la Ortodoxie, în braţele iubitoare ale Lui Hristos, nu prin înfricoşare la gândul sinodului care îi va condamna ca eretici, ci prin libera lor voie, pornită din adâncul inimii lor, ascultând de glasul conştiinţei-” trâmbiţa de taină a lui Dumnezeu ”(Părintele Cleopa)
Daca observăm cu atenţie, Domnul Hristos nu le mai trimite nici o boală devastatoare, nu-i mai cercetează prin slăbiciune şi neputinţe, semne prin care se manifestă înalta pedagogie divină, care să le arate că sunt în cumplită înşelare. De ce? Nu-i iubeşte oare Domnul întocmai ca şi pe noi păcătoşii şi nevrednicii , care L-am supărat şi mâhnit de nenumărate ori?
Categoric da, precum ne arată Pilda Fiului Risipitor.
Ei trebuie să fie în deplinătatea puterii trupeşti şi sufleteşti, când şi dacă se vor pocăi de hula împotriva Duhului Sfânt, căci fiind slujitori ai Împăratului Hristos, mult li s-a dat, mult li se va cere.
”Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.
Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.”(Luca 12;47-48)
Harul nu a fost luat de la ei, fără îndoială (a crede altceva, ferească-Dumnezeu, ne aruncă în schismă!).
Prin urmare au în continuare şi harul hirotoniei şi al tuturor Tainelor(Botezul, Sfânta Înpărtăşanie, Mirungerea ca şi toate celelalte), conform sfintelor canoane şi a învățăturilor Sfinților Părinți.
Dar arhiereii apostați, cât si cei care îi pomenesc, se împărtăşesc mereu cu nevrednicie, întrucât nu au ajuns la pocăința adevărată pentru trădarea lui Hristos, prin urmare cuminecarea nu le mai este de nici un ajutor pentru curățirea de toată patima şi toată boala.
Mai mult decât atât, ei se împărtăşesc în cugetul ereticesc al patriarhului mincinos şi al mincinoşilor arhierei, devenind un trup şi un cuget cu ei şi nu cu Hristos. Ei s-au condamnat deja pe ei înşişi în fața Celui Prea Înalt.
AtotZiditorul aşteaptă totuşi pocăinta lor până în momentul morţii, care într-adevăr dupa slăvita Voia Domnului poate fi năpraznică, dintr-odată, fără ca acela, să mai aibă ocazia să-şi mărturisească păcatul împotriva Duhului Sfânt şi să ajungă astfel în adâncul necuprins al gheenei.
Dar aceasta ca şi toate cele care se întâmplă sunt cu ştirea şi Voia Stăpânului Hristos.
„Dumnezeu este foc mistuitor”
„Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se căleşte. La fel şi omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte. Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenuşă, fie oţel, în funcţie de ceea ce se atinge. La fel se întâmplă şi cu omul, şi totul depinde de ce anume va aduce el focului dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu. Dacă se ţine ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oţel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi mistuit.
Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, este în mod inevitabil adus la Dumnezeu şi vai lui dacă nu se va pregăti pentru această întâlnire. Lev Tolstoi s-a apropiat de Dumnezeu cu neglijenţă, plin de sine, fără frică de Dumnezeu, s-a împărtăşit cu nevrednicie şi a ajuns apostat. Va veni ceasul când ne vom atinge de puterea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrem sau nu acest lucru.
Trebuie să ştim că vine Judecata de Apoi şi să ne raportăm cum se cuvine la acea zi şi la acel eveniment. Trebuie să ne curăţim sufletele şi să ne rugăm. Trebuie să ne raportăm la acel eveniment în mod limpede şi conştient, iar nu ca o jivină care-şi ascunde capul ca să nu vadă primejdia.”
Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi îndrumări duhovniceşti, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p.101
De ce păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se iartă, pe când celelalte păcate, oricât de grave ar fi, se iartă?
„Ai citit în Evanghelie aceste spuse ale lui Hristos: tot păcatul şi toată hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta oamenilor nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Şi întrebi: ce este hula împotriva Duhului Sfânt? Este hula împotriva adevărului şi vieţii care este de la Dumnezeu Duhul Sfânt.
Necredinciosul, care urăşte şi prigoneşte adevărul lui Dumnezeu, huleşte împotriva Duhului. Sinucigaşul, care urăşte şi ucide viaţa din sine, huleşte împotriva Duhului. Fiindcă Duhul este numit Duhul adevărului şi Dătătorul de viaţă, în Evanghelia după Ioan scrie că Domnul Hristos l-a numit de trei ori pe Duhul Sfânt Duhul Adevărului (14, 26; 15, 26; 16, 13). Deci, cine tăgăduieşte şi batjocoreşte adevărul tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Duhul Sfânt, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care e duh şi adevăr.
„De ce nu poate fi iertat acest păcat”, întrebi, „în vreme ce orice alt păcat poate fi iertat? Iată, lui Zaheu i s-a iertat iubirea de averi, femeii păcătoase i s-au iertat păcatele trupeşti, tâlharului de pe cruce i s-au iertat tâlhăriile şi multor altora li s-au iertat multe alte păcate. Şi atunci, de ce să nu fie iertată şi tăgăduirea adevărului, necredinţa, batjocorirea lui Dumnezeu Duhul?”. Fiindcă la cei ca primii pomeniţi este ruşine şi pocăinţă, pe când la ceilalţi, nu. Cei dintâi, chiar dacă păcătuiesc, reînnoadă legătura cu Dumnezeu prin ruşine şi pocăinţă, dar la cei din urmă toate legăturile cu Dumnezeu sunt rupte, şi omul necredincios s-a depărtat nemărginit şi deplin de Dumnezeu. La cei dintâi este slăbiciune, la cei din urmă, îndărătnicie. La cei dintâi, sufletul călătoreşte prin întuneric, însă măcar doreşte lumina.
La cei din urmă, sufletul călătoreşte prin întuneric şi numeşte întunericul lumină. Când omul nu are nici cea mai mică voinţă să se mântuiască, Dumnezeu nu vrea să-l mântuiască cu de-a sila.
Ca o altă hulă împotriva Duhului Sfânt este urârea vieţii proprii şi răpirea vieţii proprii. Duhul Sfânt Se numeşte Dătătorul de viaţă, Dăruitorul vieţii. Când omul primeşte viaţa de la Dătătorul de viaţă, însă din neştiinţa obârşiei acestui dar nu este recunoscător faţă de Dumnezeu, i se poate ierta. Chiar şi când cineva primeşte viaţa de la Duhul Vieţii, şi ştie de unde a primit acest lucru de mare preţ, şi totuşi nu e recunoscător, i se poate ierta. Dar când cineva primeşte viaţa de la Duhul Vieţii şi o leapădă cu dispreţ, aceluia nu i se poate ierta nici în lumea aceasta, nici în cealaltă.
Pentru a înţelege acest lucru trebuie să înţelegem mai întâi ce înseamnă a ierta. A ierta pe păcătos înseamnă a-i reda viaţa deplină, a-i dărui din nou viaţa: însă când cineva nu doreşte viaţa, ba o mai şi urăşte şi o dispreţuieşte, Dumnezeu nu are altceva să-i dea. De asta un astfel de om este şters din Cartea celor vii.
Roagă-te lui Dumnezeu să te păzească pe tine şi pe ai tăi de aceste păcate de neiertat, care înseamnă o nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia, 2002, p. 39
Tot ceea ce mi-ai dat, Doamne, primește de la mine!
„ Așadar, cine Îl iubește din toată inima pe Dumnezeu și păzește cu tot sufletul voia Lui va putea în vremea necazurilor și a durerilor cu îndrăzneală să strige în rugăciune către Dumnezeu: „Îmi pare rău, o, Dumnezeul meu, că nu mi-ai arătat mai dinainte hotărârile voii Tale sfinte pentru mine, căci aș fi alergat degrabă să le împlinesc mai înainte de a mă chema Tu.
Voiești să iei înapoi averile, cinstea și slava pe care mi le-ai dat? De mult sunt gata să Ți le înapoiez.
Voiești să-mi iei copiii? Îi pun la dispoziția voii Tale.
Voiești vreo parte din trupul meu? Ia-o, căci în curând voi părăsi tot trupul cu bucurie.
Voiești sufletul meu? De ce să Te refuz? Nu voi întârzia deloc, ci chiar Te voi ruga să iei sufletul meu.
Tot ceea ce mi-ai dat primește de la mine, căci Ți le dau de bunăvoie.
Orice lucru al Tău îl săvârșesc de bunăvoie, fără silire, nimic nu rabd fără voia mea și Ție Îți slujesc, o, Dumnezeul meu, nu ca un rob, ci doar pun de acord voia mea proprie cu voia Ta cea sfântă”.
Iată chipul cel adevărat al acordului dintre voia omului și voia lui Dumnezeu!”
Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin
Sfântul Ioan Maximovici, Mitropolit de Tobolsk și Siberia, Iliotropionul sau acordul dintre voia omului și voia lui Dumnezeu, Editura Egumenița, pp. 181-182
De parca nu era suficient episodul Creta, colac peste pupaza apare o alta nenorocire, schisma ucraineana cu urmarile ei, ca urmare apare si intrunirea de la Aman cu o ierarhie apostata care chipurile zicase sa „indrepte” majoritatea acestora si semnatari in Creta ca de ex Nifon de Tirgoviste sau Teofilos din Ierusalim, acum ne intrebam retoric, ce sa indrepte niste eretici adunati?! Ar insemna sa se autoanatemizeze si sa se autoafuriseasca pe ei insisi