Convocarea lui e stringent necesară. Sinodul II tâlhăresc din Creta a desfiinţat sinodalitatea Bisericii, deoarece întâistătătorii şi-au permis să hotărască singuri pentru întreaga Biserică, ceilalţi episcopi prezenţi au jucat rol de figuranţi, ca să nu spunem că peste 80 la sută din ierarhia ortodoxă a fost împiedicată să participe, nu cumva să le strice socotelile, iar alţii au refuzat să participe pentru a nu se întina cu păcatul teribil al ereziei. Adăugăm la aceasta faptul că sinodalitatea Bisericii Ortodoxe Române a fost suspendată în totalitate, deoarece toţi ierarhii au aprobat sinodul tâlhăresc. Până acum patru Mitropoliţi din Biserica Ortodoxă a Greciei au cerut întrunirea lui, trimiţând propunerea întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale. Nu ştim care va fi rezultatul acestui demers dar, cu siguranţă va aduce nişte clarificări. Este de aşteptat ca ierarhii ecumenişti, ajutaţi de puterile străine, să facă tot posibilul pentru a împiedica întrunirea Sinodului, din motive lesne de înţeles, pe care le voi menţiona în cuprinsul acestui articol. Socotesc că aşteptările mele, şi ale multor ortodocşi, ar fi, în privinţa Sinodului Ortodox, acestea:
1.Să se definească drept un Sinod care să-şi arate dragostea şi ataşamentul faţă de Sfintele Canoane ale Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi locale, ale Sfinţilor Părinţi, aşa cum au fost ele formulate şi apoi receptate de Biserica lui Hristos. Sinodalii să lucreze având în minte cuvintele scripturistice ,,Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă’’.
2.Să condamne sinodul tâlhăresc din Creta. Ierarhii care au fost prezenţi la Kolimbari şi cei care ulterior au aprobat hotărârile eretice să fie invitaţi la Sinod având calitatea de împricinaţi şi nicidecum să nu li se îngăduie să intervină în desfăşurarea lucrărilor. Să li se ceară imperativ să se lepede de toate ereziile formulate şi cuprinse în mişcarea ecumenică. Cei care vor asculta glasul Bisericii, vor fi iertaţi. Cei care vor persista în erezie să fie caterisiţi, anatematizaţi şi îndepărtaţi din Biserică. Este o cerinţă absolut necesară, fără care nu s-ar putea merge mai departe şi Sinodul nu şi-ar împlini menirea.
3. Să se hotărască retragerea tuturor Bisericilor din mişcarea ecumenică, aceasta fiind potrivnică voii lui Dumnezeu şi este constituită spre a pregăti ,,religia’’ lui antihrist.
4.Sinodul ar trebui să ceară Pseudo-patriarhului Bartolomeu, pseudo-arhiepiscopului Ieronim al Greciei şi pseudo-patriarhului Teodor al Alexandriei, sub sancţiunea caterisirii, să înceteze pomenirea schismaticilor ucraineni, să se lepede de toate ereziile, caz în care ar înceta schisma pe care au provocat-o cu bună ştiinţă şi rea intenţie.
5.Să declare nule aşa zisele caterisiri pronunţate împotriva preoţilor care s-au îngrădit canonic de erezie, deoarece aceştia s-au silit silit să izbăvească Biserica de schisme şi erezii.
6.Să expună explicit poziţia Sfintei Biserici Ortodoxe faţă de aşa zisele religii ale lumii:islamismul, budismul, hinduismul, brahmanismul, confucianismul etc., arătându-se desluşit prăpastia de netrecut dintre Ortodoxie şi acestea.
7.Să condamne toate ereziile şi rătăcirile lumii, inclusiv catolicismul, nu la modul generic, ci nominal, ca unele care-i duc pe oameni la pierzare.
8.Să restabilească în toate Bisericile calendarul iulian, pentru a înlătura marile neajunsuri provocate prin acceptarea calendarului papist gregorian.
Sunt conştient că, din punct de vedere omenesc, cele expuse mai sus se situează în sfera utopiei, după cum sunt convins de adevărul cuvintelor Mântuitorului:,,La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă’’ (Marcu 10, 27).
Presbiter Ioviţa Vasile
Este ft necesar a se intruni acest sinod intrucat sunt enorm de multe de indreptat si sar limpezi ft mult apele, pt ca ceea ce au facut cei ce sau perindat dea lungul timpului la fanar este strigator la cer, ne referim la cei imbatraniti in ale ereziilor precum Metaxas, Athenagoras, Bartolomeu s.a asemeni lor
Piedicile sunt enorme. Sunt atatea forte malefice care se opun incat omeneste nu-i posibil. Daca va vrea Dumnezeu, nu mai au ce face.
V-am scris ceva pe e-mail, noa ajuns la Dumneavoastra?
La Podgorica, aprox. 10.000 de Muntenegreni au protestat vizavii de schisma care se pregateste in acest mic stat ex iugoslav, sursa: othocristian
La Bucuresti a avut loc intronizarea noului „episcop” papist, ca de obicei la eveniment aparticipat si ecumenistoidul de serviciu Monsegnior Nifon de la Targoviste, sursa: basilica.ro
Alegerea datei cand se ţine anual, săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, a fost aleasă în mod evident, conformă cu calendarul catolic, când pe 18 ianuarie este sărbătoarea catedralei Sfântului Petru din Roma, iar pe 25 ianuarie, sărbătoarea convertirii Sfântului Pavel. Iniţiativa a luat naştere în lumea protestantă, în anul 1908 şi aparţine anglicanului Paul Wattson (devenit mai tarziu romano-catolic), care a propus, fixarea săptămânii de rugăciune în perioada 18-25 ianuarie. Un rol important în răspândirea acestei iniţiative a avut şi abatele Paul Couturier, care în 1935 propune desfăşurarea anuală a unei săptămâni universale de rugăciune pentru unitatea Bisericii, o unitate care să se realizeze”dupa voia şi prin mijloacele plăcute lui Hristos”.
Noi ne opunem neclintiți și hotărâți până în ultima clipă a trecătoarei noastre vieți pământești, rugăciunii împreună cu papistaşii, cu reformaţii din Ardeal ai lui Luther, cu anglicanii sau uniaţii, baptiștii, adventiștii, protestanții, armenii sau alte secte și erezii înspăimântătoare, născocite de diavolul pizmaș, pentru o așa zisă bună înțelegere și împăcare.
Fără o credinţă dreaptă în Hristos, nu poate exista unitatea Duhului; fără păzirea nealterată a unicului Adevăr nu poate exista unitate de credinţă.
Unitatea cu eterodocşii nu este decât în minciună, nu poate fi o unitate în Adevăr, ci o unitate în trădare şi înşelare, este schimonosirea de către diavol a unităţii de credinţă.
*”Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strâns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi. Cuvântul „dintru început” arată faptul că minciuna a slujit diavolului chiar de la început ca armă pentru uciderea de oameni şi îi slujeşte în chip statornic ca armă spre pierzarea oamenilor.”
În aceste „timpuri apocaliptice”, întreaga pleromă ortodoxă a asistat şi continuă să accepte prin supunere şi tăcere, la înmulţirea păstorilor vicleni şi vânduţi duşmanilor Bisericii, care au promovat şi continuă să propovăduiască o unitate mincinoasă surpând gardul viei sădită de Domnul şi lăsând -o pradă porcilor sălbatici aducători de inovaţii şi rătăciri pierzătoare de suflet şi de mântuire.
Ba chiar le-au dat acestora şi mărgăritarele scumpe, sfintele odoarele şi nepretuitele comori de taină ale Bisericii. Surpând ţarcul oilor, au deschis larg uşa, să intre lupii răpitori, dornici de pradă.
Tradând cetatea şi făcând o breşă în zidurile ei de apărare, au invitat înăuntru pe tâlharii fără conştiintă, atraşi de frumuseţea fără seamăn a comorilor Ortodoxiei.
*”Începutul răutăţilor este gândul mincinos. Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gândul mincinos. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei – protopărinţii! Protopărinţii noştri „s-au amăgit”, adică au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putinţă de tămăduire, cu păcatul aducător de moarte…
Înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr. Înşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtăşească inimii, corupând simţirile inimii; luând stăpânire asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i şi trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înşelare este starea de pierzanie sau de moarte veşnică.”
Prin discursurile sale manipulatoare, în care face apologia pan-ereziei ecumeniste, Patriarhul BOR prezenta cu ceva timp în urmă, în Catedrala Patriarhală, pe conducătorul papistaşilor din Bucureşti, ca fiind fratele nostru întru credinţa în Hristos(“Inaltpreasfinţit Mitropolit”).
Patriarhul consideră sfinţi papi din calendarul ortodox, ca fiind sfinţi apuseni, latini (romano- catolici). Cât de mult ne dispreţuieşte (în fapt noi fiind fricoşi şi ţinuţi cu ordin în neştiinţă de către slugile cu simbrie ale acestuia )!
Acestia sunt sfinţii noştri, sfinţi ortodocşi. Sunt episcopii sfinţi ai Romei din perioada de dinainte de marea schisma(1054), în care nu exista “biserica” romano- catolică, iar a fi “papă” nu înseamna ceea ce înseamnă de atunci în catolicism, ci semnifica exclusiv a fi primatul scaunului din cetatea Romei, fără nicio pretenţie de infailibilitate sau de superioritate.
Sfântul “Papă” Silvestru sau Martin, sau Leon sau Ipolit mărturiseau Crezul de la Niceea nemodificat, bătut în cuie pe uşa catedralei de la Roma, fără erezia trinitară Filioque, fără ereziile mariologice de mai târziu şi fără alte inovatii eretice. Aceşti sfinti sunt în veşnicie ortodocşi!
Oare nu cunoaşte Patriarhul BOR aceste adevăruri imuabile (teologice, istorice, ecleziale)?
Nu mai face deosebirea între Ortodoxia Neprihănită şi Nepieritoare şi erezia papistaşă aducătoare de moarte duhovnicească şi pierderea mântuirii?
Cât de mult îi iubeşte pe vrajmasii noştri , cărora le face cadouri din sfintele noastre comori, în loc să îi anunţe că se află pe drumul pierzării?
Papistaşii, în frunte cu Papa sunt eretici şi sunt în afara Bisericii pentru credinţa strâmbă pe care o mărturisesc şi pentru toate abaterile grave fată de Tradiţie din practica lor de cult. Prin ereziile adoptate, s-au lepădat de dreapta credintă, s-au lepădat de teologia Sfinţilor Părinţi, a marilor Sfinţi Ierarhi Mărturisitori, a Sfintelor Sinoade ecumenice în care trona Duhul Sfânt(„Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”, cuvinte rostite cu teamă cutremurătoare).
Ruptura făcută de conducătorii ereziei papistaşe a sfâşiat haina Bisericii. Erezia desparte pe oameni de dragostea lui Dumnezeu şi de plinătatea harului şi a vieţii adevărate trăite în, pentru şi împreună cu Hristos.
Cine doreşte unitate cu ereticii, prin rugăciunile comune făcute împreună cu aceătia, prin co-slujirea cu greco-catolicii, prin participarea la conferinţele satanicului organism CMB, fără ca aceasta sa însemne întoarcerea lor la Sfânta Biserică prin pocăinţă şi Sfântul Botez, la Adevărul Hristos, la Ortodoxie, doreşte în ascuns unitate întru minciună, unitate întru înşelare, unitate pentru Antihrist.
*Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, editată de Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999
Sa fie blagoslovit cuvantul Sfintiei Voastre, in vecii nesfarsiti, Cinstite Parinte Vasile!
Domnul a scris in Cartea Vietii, Marturisirea Adevarului Hristos de catre cei care raman neclintiti , aparand dupa puteri Sfanta Credinta Ortodoxa, in care au primit Sfantul Botez.
In aceste timpuri apocaliptice, doar o minune divina poate readuce pacea si unitatea in sanul ortodoxiei universala, zguduita din temelii de dusmanii din afara, dar mai ales de cei dinauntrul ei.
Un miracol ar fi sinodul pan-ortodox, pe care pseudo patriarhul Bartolomeu il respinge a priori, iar neparticiparea lui la un atare sinod, chiar daca acesta va intruni majoritatea ortodocsilor, artage invalidarea lui de catre cel care conduce Patriarhia Ecumenica.
La ce putem acum nadajdui, cand Pastorii nu mai lucreaza in Via Domnului si porcii salbatici zdrobesc mladitele cu roada bogata in ele, iar acestea cad si se usuca?
” Şi El a zis: „Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea.
Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec”.
Şi am zis: „Până când, Doamne!” Atunci El mi-a răspuns: „Până când cetăţile vor fi pustiite şi vor rămâne fără locuitori, şi casele fără oameni şi pământul pustiu;
Până când Domnul va izgoni pe oameni şi pustiirea va fi mare în mijlocul acestei ţări.
Şi dacă va rămâne încă unul din zece, şi acela va fi hărăzit focului, ca şi terebintul şi stejarul, ale căror trunchiuri sunt trântite la pământ. Din butucul rămas va lăstări o mlădiţă sfântă”.”Isaia 6;9-13
Zidurile Bisericii sunt zguduite de viforul razboiului cel dintre noi, iar majoritatea crestinilor asista neputinciosi, naivi si nepasatori,astfel incat intreaga pleroma cade in nestiinta, uitare si nepasare, „cei trei uriasi puternici ai diavolului”.
Mai marii Bisericii sunt cei care au puterea de a aduce pacea, cel mai scump odor divin, pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire (Fil. 4,7), care este oferită sufletelor care luptă, drept premiu și dar împărătesc; ea este o caracteristică a copiilor lui Dumnezeu, spunea Gheronda Efrem Din Muntele Athos.
Nu cunosc ei oare cuvintele Sf.Ioan Scararul cum ca pacea este de patru ori mai mare decat dreptatea, si atunci nu e normal sa sacrifici totul in numele pacii mult dorite, pentru a deveni copilul Celui Prea Inalt?
Dar nu poti dobandi pace cu constiinta ta, daca incalci Sfintele Canoane, Invataturile Sfintilor Parinti, si lasi sa patrunda in Sfanta Biserica ereticii si schismaticii nehirotoniti, nepocaiti.. Cei care pastoresc turmele de credinciosi trebuie a„urmări calea păcii”, cum zice Sfântul Apostol Pavel, dincolo de orice, vor urni și pe alții în căutarea ei, vor înlătura ura deșartă și vor înceta de a se mai învrăjbi, știind că pacea e atât de prețioasă, încât pentru aceasta S-a coborât Domnul din cer pe pământ și a răscumpărat pe om; din bogat ce a fost și Stăpân al lumii întregi, nimic nu a găsit vrednic să fie prețuit decât această pace, pentru care Și-a vărsat sângele…oare la ce vor da întâietate, dacă nu păcii, sufletele a căror primă grijă și năzuință este să cugete întruna la legea lui Dumnezeu? intreaba Sfantul iubit al Ortodoxiei, Nicolae Cabasila.
Astăzi cand aniversăm 170 de ani de la nașterea Românului Absolut, “sfântul prea curat al versului românesc”, Mihai Eminescu, ne amintim cu dor nestins cuvintele Cuviosului Mărturisitor Părintele Justin Pârvu:
„Cu glasul lui de “român absolut”, şi alt mucenic, alt fel de apostol, alt mărturisitor de adevăr, Mihai Eminescu astăzi pomenit ne cheamă la înţelegerea istoriei şi la înţelegerea de sine, ne cheamă la cerul din el şi la cerul din noi:
“Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
(Glossa)
“Aşadar, Eminescu e poetul naţional şi expresia integrală a sufletului românesc pentru că ne-a dat de lucru pentru sute de ani, până va secătui mitul său viu, o dată cu dispariția neamului românesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne rămâne, e simplă: “Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a țărânei, ci iubirea trecutului?”.
Un alt mare Mărturisitor cu care ne-a învrednicit Domnul, Virgil Maxim – fost deținut politic timp de 23 de ani, spunea despre Mihai Eminescu, acest”drept” mult iubit al neamului românesc ca şi Ştefan, Tudor, Horia …
Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos:
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară
Din valuri ce ne bântuie
Ridică-ne, ne mântuie
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie!
Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.
Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi s-a încântat în faţa frumuseţii creaţiei divine, aceste frumuseţi le-a cântat încântându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice şi-a alergat conştient, căzând în genunchi într-un act de contemplare şi adorare a Adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre (sale) omeneşti.
“Înţelepţii lui Dumnezeu, făpturii n-au slujit, ci Făcătorului!” (Cântare de laudă bisericească pentru Sfinţi).
În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi implicit a Hristosului, Eminescu face din darul său (talentul său) şi prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii.
E cel mai mare act de viaţă pe care Dumnezeul creat (omul) îl poate aduce Dumnezeirii în condiţia de pământean. În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.
Astăzi, veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorii politico-economice:
(Pofta inimii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”). (“D’abord la politique”).
Aşa i-a zis şi Satana, Mântuitorului, pe muntele Carantaniei: “Iată lumea şi slava ei, Ţie ţi-o voi da, dacă te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc” (Matei – citat din memorie).
Minţea ca şi în Eden. Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale. De ce ? “Căutaţi MAI ÎNTÂI Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi TOATE CELELALTE se vor adăuga vouă!”.
Astăzi, chiar în spatele aparentei “fapte bune”, stă afaceristul. Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat. “Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zise Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu şi-o revendică, pentru că nu i-a fost atribuită. Un alt Dumnezeu o revendică: egoismul tău luciferic. De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul când dăruieşte ceva zice: “Primeşte darul acesta şi zi: Bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte – Mulţumire lui Dumnezeu!).
De aceea, Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină.
În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare: o mamă suferind, lângă o surioară paralitică şi jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda bisericii, din umilinţă, mai mulţi decât în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului Ei, crucificat şi înviat, supremă mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru cealaltă viaţă. ..
Acestei icoane i se cuvine cinstire! Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti şi sufleteşti ai neamului românesc şi voi care loviţi acest neam sfinţit prin aceşti drepţi. Şi sunt foarte mulţi! La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi?!”.
Multumesc mult pentru aceasta grija pe care o aratati poetului nostru nepereche, ucis de vrajmasii neamului romanesc, din cate stiu eu.