„Suflete al meu, auzind osândirea celui care a ascuns talantul, nu ascunde Cuvântul lui Dumnezeu, ci vestește minunile Lui, ca umplându-te de har, să intri întru bucuria Domnului tău!” (Slava de la Vecemia din Lunea Sfintelor Patimi)
Nimic nu se compară cu Biserica! Și să nu-mi vorbești despre ziduri și despre arme, pentru că zidurile, cu vremea, se învechesc, în timp ce Biserica niciodată nu îmbătrânește. Barbarii dărâmă zidurile, Biserica, însă, nici demonii n-o biruiesc. Și că aceste cuvinte nu înseamnă o laudă mare, o mărturisesc faptele. Câți au războit Biserica și câți n-au pierit dintre cei care au făcut-o? Biserica, însă, s-a înălțat către ceruri, ea are un final măreț. Când este războită, ea biruiește, când este vânată, ea triumfă, când i se adresează cuvinte de ocară, ea devine mai strălucitoare. Biserica primește lovituri și nu cade din pricina rănilor, este zdruncinată, dar nu se cufundă, este încercată de valuri, dar nu naufragiază, este asediată, dar rămane nebiruită, este atacată, dar nu este învinsă!
Așadar, de ce a fost îngăduit războiul? Ca răsplata să se arate mai strălucitoare! Ați fost în ziua aceea și ați văzut câte arme s-au mișcat? Mânia armatei era mai aprigă decât focul și noi am alergat la curtea împărătească. Dar acolo ce s-a întâmplat? Cu harul lui Dumnezeu, nimic din ceea ce era acolo nu ne-a înspăimântat! Vă spun acestea, ca să le urmați și voi! Deci, de ce nu ne-am înspăimântat? Pentru că nu ne-am temut de niciuna din relele de aici. Pentru că ce este rău? Moartea? Aceasta nu e rea, pentru că prin ea alergăm degrabă spre limanul cel neînviforat. Oare confiscarea averilor? „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ” (Iov 1, 21). Oare exilurile? „Al Domnului este pământul și plinirea lui” (Psalmi 23,1). Oare ocările? „Fericiți veti fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5,11-12).
Am văzut săbiile soldaților și m-am gândit la ceruri, am așteptat moartea și am avut în minte Învierea! Am privit pătimirile pământești și am numărat răsplătirile cerești, am privit dușmăniile și m-am gândit la cununa cerească! Pentru că realitatea luptelor a fost de ajuns pentru întărirea și mângâierea mea. Am fost exilat, dar aceasta n-a fost ocară pentru mine, pentru că un singur lucru este ocară, păcatul.
Și dacă întreaga lume te insultă, dacă tu nu te-ai jignit pe tine, n-ai fost jignit. Trădare inseamnă numai trădarea conștiinței. Să nu-ti trădezi conștiința, și nimic nu te trădează!
(Sfântul Ioan Gură de Aur, „Două sute cincizeci de parabole” Sf Ioan Gură de Aur, Ed. Egumenița 2011)
Text editat de Dr. Gabriela Naghi
“Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, copii ai lui Israel, că Domnul stă la judecată cu locuitorii pământului,
Că nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară.
Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge.
Pentru aceasta ţara e în mare jale, iar cei ce o locuiesc sunt fără vlagă.”
Osea 4;1-4
Despre moartea la români în contextul covizeniei
Oamenii par a fi descoperit moartea cu ajutorul covidului. Nu că nu ar fi știut că moartea există, nu că nu și-au îngropat rude şi prieteni, nu că nu au consumat febril decese naţionale ale unor nulităţi, nu că nu ar fi ştiut de boli, războaie, terorism, accidente. Dar toate astea la un loc nu au reuşit să-i trezească … la moarte.
Uite, de-o pildă, anul trecut au murit în România 261.233 de oameni, dintre care de boli ale aparatului circulator 145.264, de tumori 50312, de boli ale aparatului respirator (fără covizi) 17.727, de boli ale aparatului digestiv 15.688 de români. În 2020, probabil, numărul acestora va mai scădea dat fiind trecerea multora la covizenie.
Aţi auzit pe cineva atât de terorizat de gândul infarctului, atacului cerebral, cancerului încât să-şi schimbe masiv viaţa? Aţi văzut mase mari de oameni alergând, invadând plaiurile şi munţii fără grătare, cu un rucsăcel cu puţină apă, glucoză, pesmeţi, luând la pas toate cărările mai dihai decât holurile molurilor?
Aţi auzit de mase mari de oameni care să renunţe la abonamentele tv, la fumat, la alcool, la şoping, în favoarea unor acţiuni de reparare a naturii, de ajutare a celor în nevoi, de participare la acţiuni menite a păstra vie flacăra identităţii neamului?
Eu, nu.
Şi întorcându-ne la date de mai sus, nu realitatea statistică voiam să v-o prezint, ci enormitatea, aberaţia, neverosimilul situaţiei în care o ţară întreagă e înspăimântată, terorizată de posibilitatea morţii de covid în condiţiile în care, oficial, sunt 2616 decese cauzate de covid, despre care puţini mai sunt cei care cred că sunt chiar decese cauzate de covid, circa 90 % dintre decedaţi având alte afecţiuni grave, iar minţitul la foc automat al autorităţilor fiind evident, deja, pentru marea majoritate a populaţiei.
Şi, în aceeaşi linie, ce înseamnă 2600 faţă de 145.000? Dar faţă de 50312? Ca să nu mai vorbim de celelalte boli şi să nu uităm nici fumatul, alcoolul, accidentele rutiere.
Românii mor cu sutele de mii din cauzele arătate mai sus şi nu au nicio problemă, dar umblă bezmetici, pe vremurile caniculare, când oxigenarea e oricum deficitară, când stresul meteo e maxim, cu masca pe faţă pe stradă, pe trotinete, pe biciclete, în maşini, în curte şi în casă.
Le este, ne este frică de moarte. Dar nu de orice moarte, ci numai de cea covidiană. Şi atunci devenim plastilină în mâinile duhnind a nesfâşite straturi de sânge, depuse de câteva secole încoace, ale slujitorilor mafiei bancare globaliste, travestiţi în autorităţi statale şi locale.
Suntem terorizaţi, posedaţi de o frică, mai ales, iraţională având în vedere datele concrete, şi, din păcate, rezultanta acestei stări de psihoză în masă nu e îndreptată către întrebări despre sine, despre ce e viaţa, despre de ce viaţa, despre cine suntem, unde, despre Dumnezeu.
Nu e îndreptată spre punerea de întrebări şi căutarea de răspunsuri, căutare care să-i ducă spre tărâmul spiritualului şi să le deschidă sufletelor lor uşi către eternitate, ci spre iluzoriu, praf, vremelnicie, lipsă de sens. Nu au dat mase mari de oameni buzna spre biserici, ci tot spre mega-magazine, moluri, farmacii, televizoare.
Au murit 2600 de oameni care, pe lângă bolile lor cumplite, au fost găsiţi, real sau mincinos, cu covid. Nimeni, în lipsa unei autopsii, nu poate dovedi că măcar unul dintre decese e din cauza covidului. Şi totuşi, oamenii, mulţi oameni, în mod sigur mult prea mulţi oameni îşi declară teama, aderenţa la teoriile oficiale, sau chiar neîncrederea în datele oficiale, din spatele unor măşti, unor distanţe, a refuzului de a da mâna.
Toţi aceştia vor muri. Noi toţi vom muri. La acest lucru, oricum se gândesc prea puţini şi doar aceia se roagă, ajută, întind mâna, zâmbesc cald, trăiesc pentru ceilalţi, TRĂIESC.
Ceilalţi, din păcare cei mulţi, întorşi către ei, preocupaţi doar de ei şi astfel prinşi în plasa plăcerii izvorâte din starea de victimă permanentă, tot mai dependenţi şi mai însetaţi de a fi victime, tot mai victime, nişte morţi umblând prin lume.
Paul Ghiţiu
CÂRMACII
Vai, nenorocită ţară, rele
zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi
fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii,
carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai
stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet,
fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a
ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se
cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii
împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au
nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le
vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă?
Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe
vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti
trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi
au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii
scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie,
cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre
norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei,
călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se
răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n
ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme,
şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în
prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru
nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de
nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să
strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! Îi vrea ţara?
Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării,
ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă, da! Acolo oasele
v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară
cinste, muncă, propăşire,
Când spoiala azi e totul, când
vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au
ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa
ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă
ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime,
ticăloşii sunt călăi!
Alexandru Vlahuță,
Târgoviște, 1881, iunie
Ips Ambrozie catre preotii: Trezitiva din letargie, sursa yiorgos thalasis.gr
Cuvinte memorabile ale vrednicului de pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania
Liturghia e cartea deschisă a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ
Liturghia este un cuvânt grecesc care înseamnă serviciu public sau, altfel spus, slujbă obştească.
E bine să vă amintesc că rugăciunea, potrivit împrejurării în care se face, este de două feluri: individuală (sau particulară) şi publică (sau obşteasca). Mântuitorul Hristos le-a practicat şi recomandat pe amândouă; şi, chiar dacă uneori a pus un accent deosebit pe cea particulară, a făcut-o spre a critica obiceiul fariseilor care, în făţărnicia lor, îşi făceau rugăciunile în văzul tuturor, de ochii lumii, prin pieţe publice şi locuri aglomerate, spre a-şi ascunde vidul lăuntric, adică faptul că acasă nu se rugau deloc.
E motivul pentru care Domnul îndeamnă ca, spre deosebire de aceştia, adevăratul credincios să-şi facă rugăciunile în intimitatea sufletului său, în faţa lui Dumnezeu, singurul care-l vede şi-l ascultă. El Însuşi, Domnul, obișnuia să se retragă în câte un loc singuratic şi să Se roage în taină ori de câte ori simţea nevoia unei mai strânse comunicări cu Părintele Său.
Pe de altă parte, însă, El Se ruga împreună cu ucenicii Săi, aşa cum a făcut-o şi după Cina cea de Taină, când au cântat laolaltă din psalmii lui David. Să reţinem şi faptul că însăşi rugăciunea domnească, „Tatăl nostru”, pe care El ne-a propus-o ca model, este construită la plural, ceea ce înseamnă că şi atunci când omul se roagă în particular, el o face nu numai pentru sine, ci şi pentru cei dragi ai lui, pentru cei apropiaţi şi, în ultimă instanţă, pentru întreaga comunitate căreia îi aparţine; el se roagă în taină cu sentimentul rugăciunii obşteşti.
Rugăciunea în comun s’a dezvoltat după pogorârea Duhului Sfânt, adicã imediat după ce a luat fiinţă Biserica lui Hristos prin botezul primilor trei mii de oameni.
Însuşi cuvântul Biserică (în greceşte: ekclesía) înseamnã, adunare”, adică totalitatea celor ce au primit acelaşi botez, mărturisesc aceeaşi credinţă şi practică acelaşi cult. Or, în centrul cultului creştin din vremea sfinţilor apostoli era reiterarea Cinei celei de Taină, numita Frângerea Pâinii, adică Euharistia, urmată de împărtăşirea tuturor.
Această slujbă era sâmburele a ceea ce mai târziu se va numi Liturghie.
Iată ce ni se spune în Faptele Apostolilor despre primii creştini care alcătuiau Biserica lui Hristos: Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie (adicã folosirea în comun a bunurilor materiale), în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42).
Rugăciunea era liantul fluid al comunicării şi comuniunii creştine din epoca apostolică. Tot ea era şi instrumentul prin care creştinii se ajutau reciproc. La vremea când Petru se afla în închisoare, Biserica făcea necontenit rugăciune la Dumnezeu pentru el (Fapte 12, 5). La o altã vreme, după ce Petru şi Ioan fuseseră eliberaţi din temniţă, obştea creştinilor se ruga pentru întărirea lor în propovăduirea Evangheliei (Fapte 4, 24). Mai mult, Apostolul Pavel vedea în rugăciune arma duhovnicească împotriva oricărui fel de rău sau necaz.
În acest sens le scria el creştinilor din Roma: „Împreună cu mine să vă luptaţi în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine“ (Romani 15, 30), aşa cum, de altfel, făcea şi el pentru fiii săi duhovniceşti: Întotdeauna în rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi cu bucurie (Flp. 1, 4). Rugăciunea nu era doar o intervenţie circumstanţială, stârnită din când în când de anumite împrejurări, ci o îndeletnicire perpetuă a comunităţii şi a fiecărui ins: Fiţi răbdători întru necaz, stăruitori în rugăciune (Romani 12, 12; Col. 4,2). Iar îndemnul aceluiaşi Pavel: Rugaţi-vă neîncetat (I Tes. 5, 17) avea să devină temeiul mișcării isihaste de mai târziu, care a primenit viaţa duhovnicească a întregului Răsărit creştin.
E bine să reţineţi încă de la început că Liturghia nu este singura slujbă obşteasca din cultul ortodox, dar că ea are un caracter cu totul special. Vă spun aceasta având în vedere că-n zilele noastre sunt creștini care preferă să frecventeze Maslul sau Acatistul, dar neglijează Liturghia.
Or, se poate spune că Liturghia se situează printre cele şapte Taine ale Bisericii, deoarece în centrul ei se afla Euharistia, adică Taina prin care pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, o realitate cu care noi ne împărtăşim şi care este esenţa trăirii noastre creștine.
Biserica lui Hristos e de neconceput fără Dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeiasca Liturghie e de neconceput fără Taina Euharistiei, iar Taina Euharistiei e de neconceput fără finalitatea mântuirii noastre.
Liturghia e cartea deschisă a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Mitropolit Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni