În secolul al XX-lea s-a ivit o mare erezie în Biserică, erezia ecumenismului și aceasta a avut ca rezultat două separări: una numită a vechiului calendar și a doua în Sfântul Munte, săvârșită de monahi între anii 1970-1973. Dacă am dori să cântărim erezia ecumenismului în raport cu ereziile vechi – rămânând sinceri față de noi înșine – ar trebui să mărturisim că aceasta a pricinuit cea mai mare pagubă Ortodoxiei, nu atât pentru că a condus pe membrii Bisericii către alte erezii și către alte tabere, ci mai ales pentru că a schimbat din rădăcină cugetul ortodocșilor, într-atât încât să nu mai știm care sunt hotarele dreptei credințe și alte Bisericii, care este poziția corectă a dreptcredincioșilor față de eretici, care sunt obligațiile lor față de o erezie apărută în Biserică, care sunt limitele ascultării față de păstori în vreme de erezie și – cel mai important – să nu mai cunoaștem răspunderea personală a fiecărui ortodox în ce privește combaterea ereziei, nici prețul pe care este obligat fiecare să-l plătească în vederea stingerii văpăii eretice.
Ca să înțelegem această modificare radicală a cugetării dreptcredincioșilor, petrecută prin intermediul ereziei ecumeniste, vom aminti o pildă din perioada bizantină, cu puțin timp înainte de căderea imperiului.
Mai înainte am prezentat – din memoriile lui Silvestru Syropulos – litania de la înscăunarea patriarhului latino-cugetător Mitrofan, la întoarcerea de la sinodul din Florența (https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/2022/06/11/1995/). Syropulos descrie cum în ceasul litaniei, poporul din Constantinopol, numai văzând pe cardinalul delegat de papă aproape de patriarh, înțelegea că patriarhul era latino-cugetător și nu voia nici măcar să ia binecuvântare. De asemenea, pomenește de preotul care din curiozitate voise să vadă cum se face întronizarea patriarhului, fără să ia parte la ea și pe care enoriașii săi l-au socotit numaidecât latino-cugetător și vânzător al credinței, delimitându-se de el până când acela a dat în fața lor făgăduință, cu jurământ, că nu se va mai apropia de latino-cugetători. Acesta era cugetul poporului și instinctul Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului.
În zilele noastre, dimpotrivă, vedem la televizor nu pe un cardinal la o litanie, ci pe însuși papa stând pe tronul catedralei patriarhale din Constantinopol (și din alte patriarhii), rostind Tatăl nostru la Sfânta Liturghie de Sfântul Andrei, dând sărutarea frățească patriarhului la „Să ne iubim unii pe alții”, binecuvântând pe ortodocșii care urmează să se împărtășească, cântându-i-se tropare și imnuri; pe toate acestea poporul ortodox le întâmpină cu asemenea apatiei și indiferență, ca și cum s-ar petrece nu la el acasă, ci pe altă planetă. Iar cel mai dureros este că și călugării aghioriți, aflați sub jurisdicția patriarhiei Constantinopolului, au aceeași atitudine față de acest gregorism eclezial.
Exact aceasta este alterarea cugetării suferită de ortodocși, a cărei cauză este erezia ecumenismului. Fiindcă ecumenism înseamnă – în fapt – schimbarea radicală nu doar a hotarelor credinței pe care le-au stabilit Părinții, nu doar a hotarelor stabilite de Sfânta Scriptură și de Sfintele Canoane, nu doar a Tradiției referitoare la înfruntarea ereticilor, ci și schimbarea radicală a cugetului dreptcredincioșilor, care trebuie să învețe (!) să le trateze pe toate acestea ca pe niște înțepeniri medievale, întuneric învechit, ca lipsă de dragoste și discernământ și ca pe o mentalitate a trecutului, care trebuie depășită, fiindcă nu ține pasul cu evoluția socială și cu cerințele contemporane ale Noii Ere.
Fără îndoială se cade să mărturisim că, prin absenteismul ortodocșilor, ecumenismul și-a ajuns întru totul țelul. Fiindcă lucrarea aceasta de alterare din rădăcină a cugetului ortodocșilor și-au asumat-o păstorii înșiși, chiar episcopii care de acum au rolul pe care îl jucau cândva uniții și misionarii protestanților. De cealaltă parte, norodul trebuie călăuzit să nu mai facă deosebire între cuviincios și necuviincios, ci ca să le socotească pe toate la fel.
Erezia ecumenismului constă în înlăturarea hotarelor Bisericii, în apropierea treptată – la nivel bisericesc – de toți ereticii și în întrepătrunderea ortodocșilor cu aceștia. Adică tocmai ceea ce Părinții au combătut, noi trebuie să iubim, ceea ce ei au ocolit, noi trebuie să îmbrățișăm, ceea ce ei au blestemat, noi trebuie să recunoaștem, ceea ce ei au retezat, noi trebuie să coasem la loc și ceea ce ei au condamnat, noi trebuie să dezvinovățim. De aceea spunem că ecumenismul nu este o erezie care lovește sau alterează o anumită dogmă, ci erezie care calcă totul în picioare, transformând treptat Biserica – prin dezrădăcinare și anulare – din Rai în peisaj lunar.
Faptul că astăzi ecumenismul înaintează către anularea hotarelor Bisericii și ale credinței în mod treptat și metodic este dovedit de lupta organizată împotriva adevărului și a credinței adevărate, precum și de punerea în aplicare a unui plan bine stabilit, așa încât toate să fie înghițite de popor și mai ales de monahi.
Iar faptul că ecumenismul, dimpotrivă, este prezentat ca și cum n-ar înlătura nimic din credință și Tradiție, iar păstorii – mai ales episcopii – se laudă și se înfățișează ca păzitori ai credinței și ocrotitori ai turmei, demonstrează că este cea mai vicleană erezie: erezie care se comportă asemeni sepiei, care cu cerneala ei tulbură apa și ia culoarea mediului înconjurător; erezia vremurilor de pe urmă în care diavolul va încerca să-i înșele și pe cei aleși.
Ceea ce ajută mai mult decât ne închipuim la consolidarea ereziei ecumeniste este evoluția științei și tehnologiei, precum și concepțiile contemporane despre lume, împreună cu care nu doar că se întovărășește de minune, dar de cele mai multe ori le folosește ca unelte și arme pentru a se răspândi. Cu alte cuvinte știința și tehnologia ne duc spre o viață lejeră, fără constrângeri și limite, fără nevoință și lipsuri, anulând de fapt viața ascetică a Bisericii: sărăcia, înfrânarea, strâmtorările și lupta împotriva patimilor. În vreme ce viziunile moderne despre lume vorbesc despre comunicare, unitate, înlăturarea barierelor, de pace, dragoste, împrietenire și – în special – de faptul că trebuie eradicate toate concepțiile vechi pentru a intra în spiritul Noii Ere. Toate acestea de bunăseamă că sunt pe placul ecumenismului, al cărui duh este lumesc și secularizat, dar sunt în opoziție cu întreaga Tradiție a Bisericii.
Astfel ecumenismul este prezentat în ochii lumii ca progresist, iar purtătorii săi ca oameni pacificatori și cu viziune largă, care se îngrijesc până și de ecologie și de salvarea planetei, pe când Ortodoxia ar fi statică, înțepenită în cele vechi, nemișcându-se nici măcar un pas din Tradiția ei! Pe deasupra, unificarea politică și guvernarea tuturor oamenilor în scopul pecetluirii lor, după modelul Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, precum și dominația antihristului, ajută la întărirea ereziei ecumeniste, pentru că prin ea se reușește o unificare bisericească, o guvernare unică a „bisericii” și o interdependență cu evoluțiile politice, așa încât Biserica să nu încerce nicio împotrivire sau ocrotire a membrilor ei față de situația politică sau de apostazia spirituală.
Din cele puține pe care le-am amintit se înțelege că erezia ecumenismului este singura din istoria Bisericii care își dezvăluie treptat chipul, totdeauna în funcție de stadiul asimilării devierilor sale de către popor. Ereziile vechi își dezvăluiau de la bun început învățătura și conducătorii lor se luptau pentru consolidarea ereziei. Ecumenismul – din contră – nu se ocupă cu vânarea adepților, din moment ce predomină în rândurile păstorilor și episcopilor, ci se ocupă de propaganda sistematică în vederea alterării cugetării ortodocșilor, precum și cu apropierea meșteșugită și treptată față de eretici. De aceea [ecumenismul] este ajutat foarte mult de indiferența credincioșilor în probleme de credință și de atribuirea acestor probleme numai episcopilor.
Toate acestea au fost înfățișate în trecere, numai și numai pentru că trăim evoluția ereziei ecumeniste și pentru a conștientiza erezia vremii noastre, modul în care se impune, precum și care sunt purtătorii și uneltele ei.
(Text preluat de pe blogul Ortodoxia Jertfitoare)
Doamne,ajută-ne să nu ne pierdem!
Nu ne lasa Maica Domnului sa ne pierdem.