Părintele Chesarie Gheorghescu a plecat.
Dumnezeu a trimis îngerii să-i vegheze sfârşitul într-o chilie modestă a Mănăstirii Dintr-un Lemn. Acolo şi-a trăit anii din urmă smerit, blajin, umil(it), domol în vorbă şi în faptă. Nu în vreun palat Episcopal, înconjurat de vreo suită, pentru că Preacuvioşia Sa n-a fost chemat la treapta arhieriei şi nu pentru că n-ar fi fost vrednic. Motivul a fost altul: nu s-a potrivit celor care aveau puterea de a chema. Nu s-a potrivit nici vremurilor. Sfinţia Sa n-a fost din lume, şi lumea nu l-a iubit. Pentru că lumea iubeşte, din păcate, numai ce-i al său, mai mult întunericul decât Lumina (Ioan 3, 19). Lumea Părintelui era Biserica lui Hristos, în partea ei cea mai de jos, aceea a monahilor ştiuţi şi neştiuţi, fiecare cu frământările şi rosturile sale, ştiute doar de Dumnezeu. Este lumea pe care o iubea şi pe care a îmbogăţit-o cu mai bine de trei sute de suflete, căci atâtea i-au trecut prin faţă, venite din tumultul cotidian, spre tunderea-n monahism, cu dorinţa de a muri pentru lume.
Prima mea întâlnire cu Părintele Chesarie s-a petrecut în 1974, anul în care am trecut pragul Seminarului Teologic din Curtea de Argeş, laolaltă cu alţi 143, pentru a ucenici în adevărurile şi frumuseţile dumnezeieşti. Sfânta Teologie, spunea Părintele. Îl văd şi acum: intra la ora de Noul Testament, îşi aranja lărgimile rasei, se uita la ceas, era 11 00 şi, privind peste noi, întreba: ,,Ştiaţi că la ora asta o maică pleacă cu avionul la Ierusalim?’’ ,,Nu!’’ ,,Ei uite, vă spun eu acum’’. Asta-l preocupa, ce se-ntâmplă în Biserica lui Hristos, iar ca o maică să iasă din ţară în acele vremuri, nu era lucru obişnuit.
Drumul de 88 de ani al Părintelui a trecut, nici nu se putea altfel, prin temniţele comuniste, acolo unde sălbăticia oamenilor, orbiţi de necredinţă, o întrecea pe cea a fiarelor. A fost închis pentru Sfânta Ortodoxie, pe care o vedea umilită şi batjocorită de fiarele bipede ale vremii. Mi-amintesc ce ne mărturisea în urmă cu vreo zece ani: ,,Când am aflat că vom fi eliberaţi, am rămas consternaţi. Descumpănirea noastră venea din faptul că ne obişnuisem atât de mult cu gândul că vom muri în închisoare, încât nu ne venea să plecăm în libertate’’. O libertate cât îngăduia teritoriul României, asemănat adesea cu o mare închisoare. Se spune că nimeni nu trebuie să caute mucenicia cu dinadinsul, căci Dumnezeu Îşi alege Sfinţii Săi Mucenici. Părintele n-a căutat-o, deşi sunt sigur că şi-a dorit-o. Şi Dumnezeu Atotputernicul i-a dăruit ceea ce era mai potrivit şi mai de folos pentru puterile sale, sarcina de călăuză spre Împărăţia Cerurilor. Cu multe şi mari osteneli, a pregătit viitori preoţi, peste trei sute, pentru Sfintele Altare ale Ardealului, cel asaltat de neprietenii cei mulţi ai Sfintei Ortodoxii.
Sfântul Ioan Evanghelistul la capitolul 18 al Apocalipsei are o profeţie cutremurătoare privind mai marii lumii din vremea noastră, despre care spune că ,,erau (sunt acum!) stăpânitorii lumii” (vers.23), sau, altfel spus, aşa se socotesc a fi, prin uzurpare, căci Dumnezeu este adevăratul Stăpân a toate. Aceşti neguţători au ,,marfă de aur şi de argint’’ (vers. 12), şi urmează o înşiruire de alte lucruri aducătoare de câştig urât, culmind cu ,,trupuri şi suflete de oameni!’’ (vers. 13). Cu adevărat, multe făpturi ale lui Dumnezeu îşi vând trupurile pentru însoţiri spurcate, şi multe îşi vând sufletele pentru măriri iluzorii, ranguri trecătoare, avuţii efemere. Neguţătorii lumii sunt deosebit de activi. Neguţător a fost şi Părintele Chesarie. Altfel de neguţător: ,,Iarăşi este asemenea împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat’’ (Matei 13, 45-46). Se-ntâmpla în anul 1945 când Părintele a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Cozia.
Spuneam mai înainte că Părintele Chesarie nu s-a potrivit vremurilor pe care le-a trăit, şi asta spune multe. Cu ani în urmă, am citit o carte cu multe informaţii interesante. Din aceasta îmi îngădui să reproduc un amplu fragment, mult lămuritor pentru cei care l-au iubit, dar şi pentru cei care l-au marginalizat, câţi vor mai fi în viaţă. ,,Prin 1964 aflu că un coleg de-al meu, Chesarie Gheorghescu, călugăr la Mănăstirea Cozia, fusese arestat. Se întorcea de la Moscova, unde plecase cu o bursă pentru a studia la Academia duhovnicească Zagorsk. Împreună cu el, mai fusese trimis un călugăr, Eutihie Cioroianu din mănăstirea Neamţ. Chesarie, într-adevăr, în afară de studii nu a avut alte preocupări în Rusia; Eutihie, însă, era trimis de Securitate pentru a urma câteva cursuri de spionaj, studiile de teologie find doar un pretext. Au terminat amândoi studiile de teologie în acelaşi an, Chesarie ca şef de promoţie, iar Eutihie terminând cu media cea mai mică. Întorcându-se în ţară, Chesarie a fost arestat, iar Eutihie a fost numit stareţ al mănăstirii Neamţ şi director al Seminarului Teologic de pe lângă mănăstire. Aflând aceste veşti, am mers la Bucureşti şi, prin câteva intervenţii, am reuşit să-l eliberez pe Chesarie din arestul miliţiei. Când m-a văzut, a început să plângă ca un copil şi primul lucru pe care mi l-a zis a fost;
-L-au făcut pe Cioroianu episcop?
Am zâmbit şi i-am răspuns:
-Măi, Chesarie, asta este marea ta problemă acum? Nu l-au făcut episcop, însă asta te macină pe tine?
-Of, of… ,,Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte/ Te-or întrece nătărăii/ Şi de-ai fi cu stea în frunte’’, îngâna sărmanul de el.
Bietul Chesarie s-a întors la Cozia, însă nu trecut mult timp şi l-au arestat din nou. În perioada cât a stat închis a doua oară, Eutihie Ciroianu avea să fie înscăunat episcop vicar la Constanţa’’ (Ciprian Mega, Pântecul desfrânatei, Ed Sfântu Gheorghe-Vechi, pag. 144-146).
Înţelegem acum de ce Părintele n-a fost chemat niciodată la arhierie. Scaunele din ceea ce numim noi Sfântul Sinod erau rezervate pentru Cioroieni, Moiseşti, Vorniceşti, Petreşti, Onileşti şi alţii asemenea.
Părintele Chesarie a fost un însingurat. Nu ştiu ca vreodată să fi fost căutat de vreo rudenie. Nu vorbea niciodată de cei din neamul său. Despre anii ultimi, petrecuţi la Mănăstirea Dintr-un Lemn, n-aş vrea să scriu nimic, ca să nu mă întristez şi mai mult. La plecarea Preacuvioşiei nu rămâne niciun gol. Rămân multe împliniri. Unele s-au strămutat în Cartea vieţii, altele sunt lucrătoare aci, pe pământ.
Pe la-nceputul anului 2017, noi preoţii ucenici ai Dânsului, răspândiţi în 25 de judeţe, ne sfătuiam pentru întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea Seminarului Teologic de la Curtea de Argeş, care ar urma să a loc în 22 august. Nu ne-o puteam imagina fără Părintele Chesarie, deşi-l ştiam cu puterile împuţinate. ,,Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre’’ (Isaia 55, 8). Aşa se face că Dascălul nostru de suflet s-a dus şi s-a ascuns în lumina Celui Nepătruns.
Pe cel ce a lăsat lumea şi cu cucernicie în viaţă cinstită a vieţuit, proslăveşte-l, Mântuitorule, în ceruri.
Pr. Ioviţa Vasile
Notă: Am scris acest text la cerere, urmând a fi inclus într-un volum în memoria Părintelui. Când am aflat că volumul va fi editat de Episcopia din Râmnicu-Vâlcea, am ştiut că scrierea mea va fi aruncată la coş, aşa încât am hotărât s-o public pe această cale.