Dreptul Simeon a văzut în Pruncul pe care L-a luat în brațe „mântuirea gătită de Dumnezeu” nu tuturor popoarelor, ci „înaintea feței tuturor popoarelor” (Luca 2, 31), căci nu toți oamenii Îl vor primi ca Mântuitor, dar toate popoarele vor ști de ea, căci ea se va arăta în fața tuturor. În sensul acesta, Hristos va fi „Lumină spre descoperirea neamurilor” (Luca 2, 32), pentru că toate se vor face mai cunoscute unele altora, datorită unirii lor în dragoste față de Hristos și prin modul în care își vor manifesta credința lor: prin mucenici, sfinți, cultura lor inspirată de Hristos. Dar toate acestea vor pune în lumină și slava poporului Israel. Căci din el a ieșit Hristos ca om și înainte de El prorocii care I-au prevestit venirea Lui, și din el s-au ales Apostolii și primii martori ai dumnezeirii Lui.
Dar cunoștința Dreptului Simeon despre viitoarea lucrare mântuitoare a lui Hristos a mers și mai departe, căci după ce a spus cele de dinainte lui Iosif și Mariei, care se mirau de cunoștința lui despre Prunc, întorcându-se spre Maria a precizat că slava ce-i va veni lui Israel de la Prunc nu înseamnă că toți din Israel se vor înălța prin El, ci mulți vor cădea prin împotrivirea ce I-o vor arăta. Ba, cunoștința lui Simeon despre ceea ce se va întâmpla Pruncului din partea celor ce I se vor împotrivi a mers până la a prevedea și evenimentul care va face să treacă sabie prin sufletul ei. Evenimentul acesta nu i-l spune Dreptul Simeon Mariei pe nume, ca să n-o îndurereze prea tare. Dar spune totuși că acest eveniment se va produce „ca să se descopere gândurile din multe inimi”, adică atât ale celor ce s-au întărit, prin răstignirea Lui pe Cruce, în necredința lor în dumnezeirea Lui (cum se întâmplă și azi în sânul denominațiunilor neoprotestante, care de aceea nu cinstesc crucea lui Hristos), cât și ale celor ce, văzând până unde a mers iubirea lui Dumnezeu pentru noi, se vor mântui prin alipirea la El.
E ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel mai lămurit: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18), pentru că prin Cruce s-a arătat și iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu față de oameni, dar și puterea Lui care a învins moartea prin Înviere.
(Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului Mitropolitan Sibiu, 1991)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Cel mândru nu se pocăiește niciodată, dar și dacă se pocăiește, pocăința lui nu este reală…
Cuviosul Părinte Filotei Zervakos
Precum fără credință e cu neputință să ne mântuim, la fel și fără smerenie. Dar și credința și toate celelalte lucrări bune nu sunt de folos fără smerenie. Căci până și diavolii cred și se înfricoșează, mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat, dar nu le e de folos pentru că nu au smerenie. Omul care are smerenie are lucrări bune, Îl are în el pe Dumnezeu, Duhul Sfânt, cum zice autorul Proverbelor: În inima smerită Se odihnește cu blândețe Duhul Domnului. În inima tulburată (a celui mândru), locuiește diavolul.
Prorocul David, după ce din mândrie a căzut în cele două păcate de moarte, preacurvia și uciderea, și s-a pocăit, a plâns, a privegheat, a postit, nu a spus că a fost izbăvit de Domnul pentru că s-a pocăit, a plâns și a postit, ci a spus: M-am smerit și Domnul m-a izbăvit. Cine nu se smerește, nici nu se pocăiește. Cel mândru nu se pocăiește niciodată, dar și dacă se pocăiește, pocăința lui nu este reală, adevărată, sinceră, ci este mincinoasă. Dacă se roagă și postește sau face vreun bine, pe toate le face cu falsitate, cu prefăcătorie, ca și fariseii, ca să-l vadă ceilalți oameni…
Deoarece smerenia este o virtute atât de mare și fără ea nu putem să ne mântuim, să aruncăm cu toții mândria cea diavolească și să dobândim dumnezeiasca smerenie, pe care înțeleptul Isaac Sirul o numește veșmânt dumnezeiesc, întrucât cu aceasta s-a îmbrăcat Unul-Născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, coborând din Ceruri pe pământ pentru mântuirea noastră.
Părintele Filotei Zervakos, Mărturisirea credinței ortodoxe, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 34
Omul care poartă în sine Împărăția lui Dumnezeu răspândește în jur gânduri sfinte
Starețul Tadei, de la Vitovnița
Omul care poartă în sine Împărăția lui Dumnezeu răspândește în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeiești. Împărăția lui Dumnezeu făurește în noi atmosfera Împărăției cerurilor. Rostul creștinilor este să curățească atmosfera în lume și să lărgească Împărăția lui Dumnezeu. Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cerești în noi, căci, de vom pierde Împărăția lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru, nu ne vom mântui nici noi, nici semenii noștri.
Cel ce poartă înlăuntrul său Împărăția lui Dumnezeu, acela o va împărtăși în chip nevăzut și celorlalți. Oamenii vor fi atrași de pacea și căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi și, treptat, atmosfera Cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta – Cerul va izvorî din noi și atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obișnuite lucruri; acesta strălucește din noi chiar și fără să ne dăm seama.
Starețul Tadei, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața, Editura Predania
Tristeţea este strâns legată de ţinerea de minte a răului
Sfântul Maxim Mărturisitorul
Cel care vede chiar urmă de ură în inima lui faţă de orice om şi faţă de orice greşeală a lui, acesta nu-L iubeşte deloc pe Dumnezeu. Pentru că iubirea faţă Dumnezeu nu îngăduie deloc ura împotriva aproapelui.
Să nu spui „nu-l urăsc pe fratele meu” în momentul în care nu vrei să-ţi aminteşti de el. Ascultă ce zice profetul Moise: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui” (Levitic 19, 17).
Tristeţea este strâns legată de ţinerea de minte a răului. Deci, când mintea cugetă la persoana fratelui tău şi simte tristeţe, este vădit că-i ţine răutate, căci „căile celor care ţin minte răul duc la moarte duhovnicească” (Pilde 12, 28) pentru că „fiecare dintre cei care ţin minte răul este călcător al Legii” (Pilde 21, 24).
La vreme de linişte, să nu-ţi aminteşti de cele pe care ţi le-a spus fratele, când te-a necăjit, fie în faţă, fie a spus altuia, şi ai auzit după aceea, ca să nu cazi în patima ţinerii de minte a răului.
Sfântul Maxim Mărturisitorul
Glasul Sfinţilor Părinţi, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 295-296
Duhul Sfânt ne învață rugăciunea cea adevărată
SFÂNTUL INOCHENTIE, MITROPOLITUL MOSCOVEI, LUMINĂTOR AL SIBERIEI ȘI AMERICII
Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu știe așa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu știe Cine este Dumnezeu.
Cel care Îl are însă pe Duhul, Îl știe, vede că Acesta este Părintele lui, știe că se va apropia de el, știe cum să-L roage și ce să-I ceară. Gândurile lui la rugăciune sunt stabile, curate, ațintite doar spre Domnul. Un asemenea om poate, prin rugăciune, să dobândească toate, să mute chiar și munții. Iată ce dăruiește Duhul Sfânt celor care L-au primit.
Vedeți că fără ajutorul și lucrarea Duhului Sfânt este cu neputință nu numai să intrăm în Împărăția Cerurilor, dar să facem chiar și un pas care duce acolo? De aceea este necesar să-L dorim și să-L căutăm pe Duhul Sfânt, să-L dobândim și să-L avem întotdeauna înlăuntrul nostru, așa cum Îl aveau Sfinții Apostoli.
Glasul Sfinților Părinți, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumenița, 2008, pp. 342-343