Acest individ execrabil ocupă abuziv un scaun episcopal în Statele Unite, ţinând de Patriarhia din Constantinopol. Alături de Emanuel din Franţa, este un posibil succesor al lui Bartolomeu, în cazul în care Dumnezeu îi va curma acestuia şirul fărădelegilor îndreptat împotriva Bisericii Ortodoxe.
Din această poziţie, Elpidofor şi-a îngăduit să batjocorească, în chip josnic, rânduielile şi lucrările sfinte ale lui Dumnezeu. Despre ce este vorba? A programat ostentativ, demonstrativ, cu nesimţire un simulacru de Botez a doi copii înfiaţi de o pereche de sodomiţi! Bieţii copii n-au nicio vină pentru faptul că au ajuns în casa homosexualilor şi e firesc să nu fie lipsiţi darul Dumnezeiesc incomensurabil al Tainei Sfântului Botez. Orice preot cu frică de Dumnezeu ar fi procedat însă altfel. Le-ar fi pus în vedere sodomiţilor că trăiesc într-un păcat extrem de greu, să renunţe la el şi să se pocăiască, despărţindu-se unul de celălalt. Nu cumva să se atingă de copii şi să-i spurce cu poftele lor animalice. Le-ar fi pus în vedere că nu vor fi niciodată socotiţi părinţi ai celor doi copii şi în actele oficiale al Bisericii numele lor nu vor fi înscrise sub nicio formă. S-ar fi încredinţat că naşul este ortodox, cu viaţă curată, având datoria de a se îngriji de buna lor creştere. În fine, le-ar fi cerut să nu se apropie la mai puţin de 200 de metri de sfânta biserică, apoi ar fi săvârşit Sfânta Taină a Botezului.
Elpidofor n-a făcut nimic din toate acestea. I-a primit pe sodomiţi în sfântul locaş, i-a recunoscut ca fiind familie şi părinţi ai celor doi prunci inocenţi! Strigător la cer. La ora asta, individul ar fi trebuit să fie judecat de sinod, caterisit, anatematizat, excomunicat şi înlăturat din Biserică, asemenea unui mădular putred.
Am convingerea că Elpidofor e străin de preoţie. N-a fost ales canonic, n-a fost hirotonit valid ,aşa încât n-are preoţie lucrătoare şi implicit lucrările lui, cum sunt Sfintele Taine, sunt lipsite de valoare. Dumnezeu va avea grijă ca cei doi prunci nevinovaţi să fie luminaţi în cristelniţa unui preot cu adevărat ortodox.
Precedentul a fost creat. Treptat, sataniştii vor să ne obişnuiască cu aceste fărădelegi. Nu va trece multă vreme şi vom asista la ,,cununii’’ ale homalăilor. Rânduiala blestemată este în curs de pregătire şi veţi vedea curând ceea ce o minte sănătoasă refuză să creadă.
,,Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer…’’ (Luca 9, 54).
Presbiter Ioviţa Vasile
Din nenorocire pentru copilasii aceia, botezul oricum nu le este valid, deoarece nu au avut Nasi, ci o asa-zisa nasa papistasa! Asta ca sa nu mai existe nici un dubiu ca pentru loja masonica ce a uzurpat de un secol Patriarhia Constantinopolului, ecumenismul vine la pachet cu perversiunea sexuala impotriva firii si invers!
Da, intr-adevar nu e valid dar pe ei nu-i intereseaza decat aspectul propagamdistic
Te crucesti, se intampla sub ochii tai si totusi parca nu iti vine sa crezi! Mintea refuza sa inteleaga asa ceva!
Mihai Dinculescu, nași de botez au fost 2 lesbiene provenite din Italia, și papiste, un caz oare cum similar sa întâmplat la o parohie din București, unde nași de botez au fost 2 homalai la o fetiță a unei pseudovede ce militează pentru „drepturile” acestora, parohia respectiva se află în sectorul 3 din București în cartierul Dudeștii noi
Trist este ca multimea de ortodocsi nu reactioneaza. E ca si cum ar fi partasi la asemenea sacrilegii. Ca fiu al Bisericii ai dreptul si datoria de a-l trage de maneca inclusiv pe patriarh, atunci cand se abate de la randuielile bisericesti. Cum e cu stereotipul,,nimic nu s-a schimbat”? Uite cum se schimba, din pacate in rau, apoi mai rau…
Dragi tovarasei, care ziceti ca nepomenitorii nu sunt n Biserica. Mintiti! Nu ne-am ingradit de Biserica. ci de voi , de ereziile voastre, de spurcaciunile pe care le sustineti sau chiar le practicati. Sa va fie clar, nu mai umblati cu propaganda voastra mincinoasa. Nu va ajuta la nimic. Acum va aratati adevarata fata.
Să nu ne închinăm la odihnă
Sfântul Paisie Aghioritul
– Gheronda, atunci când spun: „Atât pot să lucrez, atât rezist eu!”, o spun din iubire de sine?
– Cu cât stai mai mult, cu atât te înmoi mai tare; cu cât lucrezi, cu atât te întăreşti. Pe lângă faptul că alungă mucezeala cu osteneala, este ajutat şi duhovniceşte.
Scopul este ca omul să ajungă să se bucure mai mult de reaua-pătimire decât de traiul cel bun. Dacă aţi şti cum trăiesc unii bătrânei acolo în Sfântul Munte şi ce bucurie simt ei! Iată, un bătrânel care locuia singur, la un kilometru mai încolo de Coliba mea, ştiţi câtă lepădare de sine avea? Coliba lui se afla la înălţime, într-un loc foarte abrupt şi cobora pe cărare în patru labe ca ursul, sărmanul, ca să meargă la un alt bătrânel de mai jos, când avea nevoie de ceva. Au vrut unii să-l ia ca să-l îngrijească la bătrâneţe, dar el nu a primit. Apoi toţi spuneau: „Este înşelat”, fiindcă stătea acolo singur. Într-o zi a venit la Colibă şi mi-a spus pricina pentru care nu a vrut să plece de acolo: atunci când trăia stareţul său, coliba lor nu avea bisericuţă, iar el îl ruga pe stareţ să construiască una: „Să ridicăm o bisericuţă, i-a spus în cele din urmă stareţul, dar după aceea să nu mai pleci niciodată de aici, fiindcă va rămâne Sfântul Înger în Sfântul Altar şi nu se cade să-l laşi singur. Atunci el i-a făgăduit că va rămâne pentru totdeauna la acea colibă, şi astfel au făcut bisericuţa. În cele din urmă, i s-a dărâmat şi chilia şi locuia în bisericuţă; dormea într-o strană. O astfel de lepădare de sine avea! M-am îngrijit să-i duc câteva haine, ca să aibă cel puţin cu ce să se schimbe, căci suferea de colici intestinali. Într-o zi am trimis un cunoscut de-al meu, care era medic, să-l vadă. A mers împreună cu un altul, au bătut în uşă de mai multe ori, dar nimic. Când au deschis, l-au găsit mort în strana în care obişnuia să stea, acoperit cu o pătură. Acolo s-a odihnit în Domnul!
În viaţa noastră, traiul aspru pentru dragostea lui Hristos aduce în inimă gingăşia lui Hristos. Desfătările dumnezeieşti se nasc din durerile trupeşti. Părinţii au dat sânge şi au primit duh. Cu sudoare şi osteneală au primit Harul. Şi-au lepădat sinele şi l-au găsit în mâinile lui Dumnezeu.
M-au emoţionat mult vieţile Sfinţilor nevoitori de la Sinai. Cinci mii de nevoitori au trăit în Sinai şi câţi alţii în Sfântul Munte! Timp de o mie de ani, câţi Părinţi s-au sfinţit! Dar şi Mărturisitorii şi Mucenicii, câte au pătimit! Iar noi cârtim chiar şi pentru cel mai mic necaz. Căutăm să dobândim sfinţenia fără osteneală. Lepădarea de sine este floare rară. Nici chiar noi, monahii, n-am înţeles că „cele bune cu osteneală se dobândesc”[1]şi de aceea suntem îngăduitori cu noi înşine; ne îndreptăţim şi găsim circumstanţe atenuante pentru orice. De acolo începe răul. Şi diavolul găseşte îndreptăţiri pentru fiecare om, dar anii trec. De aceea să nu uităm de noi, ci să ne amintim puţin şi de faptul că există şi moarte. De vreme ce vom muri, să nu-i dăm trupului atât de multă atenţie. Nu spun să nu-i dăm atenţie şi să păţim ceva rău, ci să nu ne închinăm odihnei.
[1] Dicton antic. Vezi şi Molitfelnic, Slujba Tunderii în Schima cea Mare.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
Și Ziditorul a suflat peste tine și ți-a dat duh de viață
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul
Har este, ca să spunem mai limpede, darul mic sau mare al nemărginitei și îmbelșugatei dăruiri dumnezeiești, pe care El ca un Bun o împarte din nemărginita Sa Bunătate. Și iarăși primim cele pe care noi le dăruim ca mulțumire, precum cunoașterea lui Dumnezeu – din care izvorăște uimirea -, dragostea, adorarea, lauda, doxologia.
Toate acestea primindu-le Bunul Dăruitor, iarăși ne răsplătește cu aceleași din aceleași, “ale Tale dintru ale Tale”.
Din aceeași bogăție împarte, iar noi săracii, orbii și ciungii din ea ne îmbogățim, și aceeași bogăție rămâne la El; nici nu se împuținează, nici nu se înmulțește. O, măreție de neînchipuit! Pe toți îi îmbogățește. Mii și mii și milioane de milioane s-au îmbogățit și au devenit Sfinți, iar la Dumnezeu bogăția rămâne aceeași.
Asadar, mai întâi să știi, fiul meu, că tot binele își are începutul de la Dumnezeu. Nu este gând bun fără numai de la Dumnezeu, nici gând viclean fără numai de la diavol. Orice lucru bun cugeți, spui, săvârșești, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu. Căci “tot darul desăvârșit de sus este pogorând”. Toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, al nostru nu este nimic.
Așadar, tot cel ce dorește și cere să primească Harul, să i-l dea Dumnezeu în dar, trebuie mai întâi să-și cunoască bine însăși existența sa, să se cunoască pe sine. Și acesta este adevărul. Deoarece orice lucru are un început. Și dacă nu vei afla începutul, nu vei ajunge la sfârșit bun.
Iar începutul și adevărul este să cunoască oricine că este – 0 -, nimic, și din nimic au fost făcute toate. “El a zis și s-au făcut; El a poruncit și s-au zidit”. A spus și s-a făcut pământul. Și luând pământ l-a plăsmuit pe om, fără suflet, fără minte, un om de lut. Aceasta este însăși existența ta. Aceasta suntem toți. Țărână și noroi.
Aceasta este prima lecție pentru cel care vrea să primească Harul și să-l păstreze totdeauna cu el. Din aceasta se dobândește cunoașterea și tot din ea se naște smerenia. Nu prin cuvinte netrebnice să se smerească, ci de pe o temelie solidă să spună adevărul: sunt țărână, sunt lut, sunt nămol. Aceasta este prima noastră mamă.
Așadar, dacă pământul este călcat cu picioarele, atunci și tu, ca pământ ce ești, trebuie sa fii călcat in picioare. Ești nămol și nu ai nici o valoare, prin urmare ești aruncat de colo-colo pentru a te zidi. Ești aruncat de la unul la altul ca o materie nefolositoare.
Dar iată că Ziditorul a suflat asupra ta și ți-a dat duh de viață. Și îndată ai devenit om rațional. Vorbești, lucrezi, scrii, înveți. Ai devenit o mașină a lui Dumnezeu. Dar nu uita, că rădăcina ta este pământul. Și dacă Cel ce ți-a dat duhul, ți-l va lua înapoi, tu iarăși vei fi zidit între ziduri. De aceea ” adu-ți aminte de cele de mai pe urmă ale tale și în veac nu vei păcătui”.
Aceasta este întâia pricină care nu numai că atrage Harul, ci îl înmulțește și îl păstrează. Aceasta ridică mintea la cea dintâi contemplare a firii.
In afară de acest început, află ceva puțin, însă după o vreme îl va pierde, pentru că nu zidește pe temelie tare, ci încearcă prin felurite moduri și tehnici.
Spui, de pildă: “Sunt păcătos”, dar în sinea ta te crezi drept. Astfel nu este cu putință să scapi de înșelare. Harul caută să stea pe un loc tare, dar fiindcă nu ai aflat încă adevărul prin lucrare, de nevoie trebuie sa plece. Și aceasta pentru că vei crede cu siguranță în gândul tău că ești ceea ce nu ești și astfel te vei înșela.
Din această pricină Harul nu rămâne.
din “Mărturii ale experienței monahale”, Cuviosul Iosif Isihastul
Așadar, arta de a trăi, adică de a se stăpâni în fiecare clipă, în fiecare loc, în fiecare activitate, cu fiecare om este, fără îndoială, cea mai înaltă dintre toate artele
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov
Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmășiei și va dori adevărata pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai ușor de trăit și va deveni cu putință să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne și oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei „decât lumina” iubirii și a păcii (Io. 3:19). Întotdeauna am gândit (când eram încă „artist”), și nu încetez să gândesc, că cea mai înaltă artă este arta de a trăi. Cât de adesea oamenii manifestă deosebite daruri de a-și controla până și cele mai fine mișcări (la muzicieni), până și cea mai minuțioasă cântărire a fiecărui cuvânt (la poeți și scriitori), până la nuanțe abia deslușite (la pictori), atunci când se afundă în lucrarea lor făuritoare. Și iată că aproape toți acești „artiști” în viața de zi cu zi se dovedesc total incapabili să-și stăpânească nu numai cele mai subțiri amănunte ale stării lor sufletești, ale emoțiilor și ale depănării gândurilor, dar până și în a-și stăpâni cele mai grosolane patimi.
Așadar, arta de a trăi, adică de a se stăpâni în fiecare clipă, în fiecare loc, în fiecare activitate, cu fiecare om este, fără îndoială, cea mai înaltă dintre toate artele; dar este și cea mai dăinuitoare, deoarece ea trece împreună cu omul dincolo de mormânt, în viața veșnică. Eu, precum știți, în virtutea slujirii mele, propovăduiesc această artă de a trăi, cu toate că îmi cunosc deplina mea neîndestulare. Îmi este limpede că nicio suferință a lumii nu poate fi nicicum atribuită Făcătorului ei. În chip curios, oamenii aleg nu ce este mai bun, dar ceva mediu. Nu spun: ce este „mai rău” – dar ceva mediu. Cu toate acestea, acel mediu, când omul se agață de el și nu vrea să-și lărgească inima, acel „mediu” devine ceva mediocru, îngust. Astfel întreagă viața noastră se risipește în lupta cu îngustimea inimilor oamenilor. Și, vă mărturisesc, adesea mă văd la limitele deznădejdii.
Oamenii – și cei buni, și cei dragi, și cei deștepți, și cei culți – nu sunt în stare a se înțelege unul cu altul, iar țesutul vieții se sfâșie la fiecare pas. A-l reface din nou nu este cu putință decât prin cea mai încordată putere a unei iubiri care se dăruiește celorlalți. Și când ai dăruit totul, dar la unime nu ai ajuns, inima doare puternic și împreună cu ea întreaga-ți făptură.
Așa că, vedeți, vă mărturisesc starea sufletului meu cea mai frecventă acum, adică în anii bătrâneții, când mi-au slăbit puterile, când văd sfârșitul vieții, și nu văd să fi atins ceea ce caut și am căutat de-a lungul întregii mele vieți. Vădit că în limitele pământești aceasta va și rămâne de neatins. Iar ieșirea de aici neapărat va fi însoțită de durere pentru starea lumii.
Să nu înțelegeți cuvintele mele de mai sus ca arătând puținătatea sufletului meu. Nu. Este mai curând durere, împreună-pătimire. Plicticos lucru, întreaga viață să te lupți cu ignoranța, cu relele înclinări ale voii oamenilor. Plicticos, pentru că oamenii NU vor binele și lumina. Experiența de veacuri a arătat limpede nefolosul dezbinării și luptelor unii cu alții. S-ar zice că ar fi cu putință… și că ar fi vremea… a înțelege că unirea puterilor ar trebui să ducă la faptul ca toți oamenii să trăiască deplin îndestulați. Însă patima de a domina, de a comanda, atâta s-a înrădăcinat în inimile oamenilor, încât omului tocmai aceasta i se pare cât se poate de firesc.
Iată, scrieți că vă mâhnește lipsa de bună înțelegere între „noi” aici. Aceasta este iarăși pentru că unora li se pare că, dacă îți pot face vreun rău, trebuie să se folosească de acea putință, ca omul, de frica răului să lucreze pentru ei. Oamenii nu au gândul că, dacă ei pot face binele, chiar trebuie, mai presus de orice altceva, să se și folosească de acea putință spre binele aproapelui. Nu. Sărăcia, slăbiciunea, dependența omului, ei doresc a le folosi numai în scopuri egoiste. Iar pe cel mai slab nici nu-l privesc ca pe un om, ci ca pe o făptură inferioară, zidită special ca să lucreze pentru ei.
Bineînțeles, toată lupta în această lume se învârte în jurul dorinței din partea unora de a-și folosi puterea, adică de a robi pe ceilalți prin silire; iar ceilalți – își îndreptează toate puterile spre a-și apăra dreptul unei vieți omenești.
Desigur, când cineva ne devine prieten, nu înseamnă că cei cu care prietenul nostru nu se poate înțelege vor înceta să ne fie prieteni. Iar faptul că rămâneți în bune relații față de „H” și de ceilalți mă bucură adânc. Altfel, ar fi fost cât se poate de rău. Da, oamenii cel mai adesea gândesc pe jumătate, conștientizează pe jumătate. În chip ciudat, ei înșiși nu înțeleg ce fac. Ei sunt oameni de la care nu poți aștepta mult: sunt pe jumătate iresponsabili. Sunt sigur că și cu mine sunt neapărat împrejurări când, din curată neștiință omenească, sau chiar neputință, nu răspund așteptărilor altora. Sau văd lucrurile cu totul altfel, și așa, fără să vreau, smintesc oamenii. Astfel, noi toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu.
Sursa: Arhimandritul Sofronie Saharov, Scrisori către familia Protoiereului Boris Stark, tradusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Accent Print, 2015, Suceava
Pruncul prin Care se vor descoperi gândurile din multe inimi
Părintele Dumitru Stăniloae
Dreptul Simeon a văzut în Pruncul pe care L-a luat în brațe „mântuirea gătită de Dumnezeu” nu tuturor popoarelor, ci „înaintea feței tuturor popoarelor” (Luca 2, 31), căci nu toți oamenii Îl vor primi ca Mântuitor, dar toate popoarele vor ști de ea, căci ea se va arăta în fața tuturor. În sensul acesta, Hristos va fi „Lumină spre descoperirea neamurilor” (Luca 2, 32), pentru că toate se vor face mai cunoscute unele altora, datorită unirii lor în dragoste față de Hristos și prin modul în care își vor manifesta credința lor: prin mucenici, sfinți, cultura lor inspirată de Hristos. Dar toate acestea vor pune în lumină și slava poporului Israel. Căci din el a ieșit Hristos ca om și înainte de El prorocii care I-au prevestit venirea Lui, și din el s-au ales Apostolii și primii martori ai dumnezeirii Lui.
Dar cunoștința Dreptului Simeon despre viitoarea lucrare mântuitoare a lui Hristos a mers și mai departe, Căci după ce a spus cele de dinainte lui Iosif și Mariei, care se mirau de cunoștința lui despre Prunc, întorcându-se spre Maria a precizat că slava ce-i va veni lui Israel de la Prunc nu înseamnă că toți din Israel se vor înălța prin El, ci mulți vor cădea prin împotrivirea ce I-o vor arăta. Ba, cunoștința lui Simeon despre ceea ce se va întâmpla Pruncului din partea celor ce I se vor împotrivi a mers până la a prevedea și evenimentul care va face să treacă sabie prin sufletul ei. Evenimentul acesta nu i-l spune Dreptul Simeon Mariei pe nume, ca să n-o îndurereze prea tare. Dar spune totuși că acest eveniment se va produce „ca să se descopere gândurile din multe inimi”, adică atât ale celor ce s-au întărit, prin răstignirea Lui pe cruce, în necredința lor în dumnezeirea Lui (cum se întâmplă și azi în sânul denominațiunilor neoprotestante, care de aceea nu cinstesc crucea lui Hristos), cât și ale celor ce, văzând până unde a mers iubirea lui Dumnezeu pentru noi, se vor mântui prin alipirea la El.
E ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel mai lămurit: „Căci cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18), pentru că prin cruce s-a arătat și iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu față de oameni, dar și puterea Lui care a învins moartea prin Înviere.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului Mitropolitan Sibiu, 1991
Problema este alta.Trebuie sa se inteleaga o data pentru totdeauna ca aici vorbim de secta.Elpidiforos este membru al SECTEI SINCRETISTE numita ecumenism.Pentru manifestarile lor de tip asa cum bine s-a vazut in cazul botezului copiilor de sodomiti(sectar) adeptii vor avea mare popularitate pentru ca sectele nu castiga drum larg pentru ca ar promova adevarul si ar satisface nazuinte pentru cautatorii de adevar.Departe de aceasta.Sectele detin calea cea larga pentru ca sunt prin natura lor corupta promotoare prin permisivitate excesiva a depravarii si a lipsei totale a fraului moralitatii.
Altceva.Va trebui sa se spuna clar,cu curaj la conferinte si la intruniri si consfatuiri ale teologilor de renume ca ecumenismul este pura secta sincretista,ca ecumenistii nu sunt ortodocsi si va trebui sa se spuna clar o data pentru totdeauna de catre teologi consacrati ca ecumenistii nu sunt ortodocsi.Trebuie luata cartea de studiu teologic,cu pixul in mana si spus asta(acest adevar)ca ecumenistii nu sunt eterodocsi ci efectiv nu sunt ortodocsi.Vina la ora aceasta este ca nu se afirma acest mare adevar.Repet.E vremea sa se spuna clar si oricui si fara pozitia melcului:ecumenistii nu sunt ortodocsi.Si parerea mea:catolicii trebuie sa faca acelasi lucru cu secta ecumenista in frunte cu papa de la ei:nu sunt catolici si trebuiesc exclusi din randul catolicilor cu tot cu papa al lor ecumenist.
Frica de”dezbinare”e pura inselare care nu te lasa sa iei masuri pentru credinta ta.
Iar sinodul din Creta trebuie numit o data pentru totdeauna si pentru prima data in lumea teologiei,in istoria telogiei PRIMUL SINOD SECTAR.Nu talharesc,nu eretic,nu ecumenist.Sinod sectar iar adeptii hotararilor lui numiti ceea ce sunt,adica sectari ,neortodocsi.
Ca de exemplu trebuiesc numiti asa:patriarhul sectar Daniel,mitropolitul sectar Nifon,arhiepiscopul sectar Teodosie Petrescu,episcopii sectari vicari patriarhali .Spus fara frica pt ca frica este statut de om prost.
Foarte bine spus!