Părintele Iustin Pârvu: Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia

Prestigiul smereniei, care se propovăduieşte în Biserica noastră, este haina sau mantia lui Dumnezeu pentru creştini, e această virtute înaltă pe care o are demnitatea noastră creştină. Dar această smerenie, această înţelegere profundă a principiului de smerenie a Fiului lui Dumnezeu, Care s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om, prezintă o mare diferenţă faţă de smerenia pe care o înţelegem noi în veacul XXI. Smerenia din veacul XXI este interpretată greşit, anume că omul trebuie să fie desfiinţat ca personalitate. Or, în viaţa noastră călugărească smerenia depăşeşte limita tuturor înălţimilor şi decurge din demnitatea Domnului nostru Iisus Hristos care ne-a îmbrăcat cu virtuţile castităţii, sărăciei, ascultării. Acestea îl ajută pe monah în lupta pentru dobândirea mântuirii.

Prestigiul smereniei este această înălţime Dumnezeiască în adânc de smerenie care îl pune pe creştinul ortodox în faţa unui model şi îi cere creştinului ortodox să fie foarte categoric şi bătăios în ceea ce priveşte apărarea valorilor noastre de Credinţă Ortodoxă. Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia. A fi smerit înseamnă a fi foarte demn, onoarea sfântă a smereniei nu se dobândeşte prin supunerea la tăvălugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune şi tot ce ni se porunceşte de către mai marii lumii. Noi, creştinii ortodocşi, am fost foarte tari în istorie, atunci când au fost puse în joc valorile Credinţei noastre. Când a fost vorba de apărarea icoanei au ieşit călugării din pustie şi au mărşăluit pe străzile Constantinopolului şi nu au vorbit nici unul. Numai cât i-a privit lumea în adâncimea smereniei lor şi a revoltei lor şi a fost de-ajuns. La Sinodul al VII-lea s-a restabilit cultul icoanelor, o urmare a acţiunii monahilor care s-au impus cu smerenia lor demnă.

Smerenie nu înseamnă să te laşi copleşit, să le permiţi să vină peste tine, să-ţi golească mintea şi casa, cum vin acum toţi netrebnicii din Occident şi fac aicea educaţia poporului nostru. Smerenie, să fim supuşi, ascultători, că de aceea sunt rânduite cele mai mari, dar asta nu înseamnă că dacă e mare are şi dreptate şi adevărul de partea lui. Poate să fie un străin care vine să-mi dea ordine şi să mă supună. Aşa am trăit în comunism atâta amar de vreme, ni se cerea să facem ectenii, să ne rugăm pentru Nicolae Ceauşescu, apoi pentru Constantinescu şi pentru toţi -eştii, ceea ce nu înseamnă deloc ascultare, smerenie, ci mai degrabă este vânzare, tot mai căzută, până la trădarea naţiei noastre“

Text îngtijit de Dr. Gabriela Naghi

5 comentarii la „Părintele Iustin Pârvu: Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia

  1. Gabriela Naghi spune:

    Să ne bucurăm şi să cinstim cu evlavie sărbătoarea Sfântului Cuvios Sisoe cel Mare de astăzi şi să ne rugăm să tămăduiască de toată boala şi neputinţa întreg neamul românesc ortodox şi să-l izbăvească cu puterea Celui Prea Înalt de ispitele diavolului, meşteşugarul neîntrecut al vicleniilor şi înşelării.

    Aşa cum ne adevereşte sinaxarul zilei de 6 iulie, Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare a trăit într-una dintre mănăstirile pustiului egiptean, la începutul secolului al IV-lea. A fost continuatorul unei mari tradiţii monastice, lăsate moştenire de către Sfântul Antonie cel Mare. A primit de la Dumnezeu puterea de a vindeca bolnavii, a scoate duhurile rele şi a învia morţii.
    La puțin timp după moartea Sfântului Antonie, pe când pustiile Sketis și Nitria începeau să fie populate cu mulţi tineri care doreau să devină călugări, părintele Sisoe s-a hotărât să meargă într-un loc mai liniştit, în care să-şi trăiască viaţa doar pentru Dumnezeu. A intrat în pustie şi nu a mai ieşit de acolo timp de 72 de ani.
    72 de ani în dragostea lui Dumnezeu şi în rugăciune pentru întreaga lume!

    Chiar dacă era foarte căutat pentru cuvântul său înţelept, Sfântul Sisoe a preferat întotdeauna calea simplităţii. Cuviosul Sisoe postea atât de mult, încât ajungea să nu mănânce nimic timp de mai multe zile.
    ”Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu chiar şi atunci când pierd timpul!”, este unul din sfaturile Sfântului Sisoe păstrate peste veacuri în ”Pateric” sau ”Cartea bătrânilor”, o colecţie însemnată de învăţături ale părinţilor bisericeşti.
    Nu avea învăţături mari ori teologice, ci cuvinte simple, legate de viaţa sa sărăcăcioasă. După 72 de ani de pustie, Patericul a memorat 52 de apoftegme, adică întâmplări şi cuvinte înţelepte ale Sfântului Sisoe cel Mare. Din toate reiese simplitatea şi claritatea opiniei sale despre viaţa creştinească. Pentru a înţelege gândirea şi modul perceperii vieţii creştine de către Sfântului Sisoe, vom reda trei din cele mai importante mărturii rămase :

    * „Un frate a întrebat pe stareţ, pe fericitul Sisoe, zicând: Ce voi face, părinte, căci am căzut în păcat? Stareţul a răspuns: Scoală-te, fiule, şi te vei mântui. Zis-a fratele: Dar, după sculare, iarăşi am căzut. Stareţul a zis: Scoală-te iarăşi. Fratele i-a zis: Apoi, până când va fi căderea şi scularea mea? Stareţul a răspuns: Până ce sfârşitul te va ajunge şi te va găsi ori în cele bune, ori în cele rele. Deci, totdeauna se cade să petrecem în sculare, ca într-aceea să ne ajungă sfârşitul”.

    * „Unui frate, făcându-i-se strâmbătate de către alt frate, a venit la avva Sisoe și i-a zis: Mi s-a făcut strâmbătate de cutare frate și eu voi să-mi fac izbândă. Iar bătrânul îl ruga, zicând: Nu, fiule, ci lasă mai bine la Dumnezeu izbânda. Iar el zicea: Nu voi înceta, până nu voi face izbândă. Şi a zis bătrânul: Să ne rugăm, frate! Şi sculându-se, a zis bătrânul: Dumnezeule, nu mai avem trebuință de Tine ca să porți grijă pentru noi, căci noi ne facem izbânda noastră. Deci, aceasta auzind fratele, a căzut la picioarele bătrânului, zicând: Nu mă mai judec cu fratele, iartă-mă!”

    * „Se spune despre avva Sisoe Tebeul că, după ce ieșea de la biserică, îndată se repezea la chilia sa, pășind iute și asemănându-se cu unul care fugea. Iar unii din cei ce-l vedeau că făcea aceasta, ziceau: drac are. Dar el, făcând lucrul lui Dumnezeu, nu lua aminte la cei ce vorbeau despre el”.

    Într-una din zile, un om se îndrepta cu fiul său spre chilia Sfântului Sisoe pentru a lua binecuvântare. Pe drum, copilul muri, însă tatăl, fără a se tulbura şi-a continuat drumul până la bătrânul Sisoe. A intrat in chilia acestuia cu fiul său în braţe. A căzut la pământ pentru a fi binecuvântat. După acest gest, tatăl s-a ridicat, lăsându-l pe copil la picioarele Sfântului Sisoe.
    Bătrânul, necunoscând că fiul acestuia este mort, i-a spus:
    – Ridică-te şi du-te afară!
    După ce a rostit aceste cuvinte, copilul s-a ridicat şi a ieşit. În urma acestei minuni, tatăl i-a spus Cuviosului Sisoe cele petrecute cu fiul său, iar bătrânul i-a spus să nu vestească nimănui despre cele petrecute până la moartea sa.
    Cuviosul Sisoe a trecut la cele veşnice în anul 429.

    Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: „Dacă suntem într-o călătorie şi călauza ne rătăceşte, trebuie să-i atragem luarea-aminte?“. Bătrânul zice: „Nu“. Fratele întreabă: „Să-l lăsăm atunci să ne rătăcească?“. Bătrânul zice: „Dar ce să faceţi, să luaţi un ciomag şi să-l bateţi? Eu am cunoscut câţiva fraţi care călătoreau prin pustiu şi călauza lor i-a rătăcit, noaptea. Erau doisprezece şi toti ştiau că s-au rătăcit şi fiecare se lupta cu sine, ca să nu spună. Când s-a făcut ziua, călăuza şi-a dat seama că au greşit drumul şi le-a zis: «Iertaţi-mă, ne-am rătăcit». Toţi i-au zis: «Ştiam, dar am tacut». El a fost uluit şi le-a zis: «Fratii se stăpânesc până la moarte, ca să nu vorbească». Şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Bucata de drum pe care o rătăciseră era de douăsprezece mile“.

    Se spune despre ava Sisoe că atunci când a fost să se săvârşească, șezând părinţii lânga el, faţa lui strălucea ca soarele şi le zice lor: „Iată a venit ava Antonie”. Şi după puţin timp zice: „Iată a venit corul Profeţilor”. Şi iarăşi faţa lui a strălucit şi mai mult şi a zis: „Iată a venit corul Apostolilor”. Şi a strălucit îndoit faţa lui şi iată era ca unul care vorbeşte cu altcineva. Şi s-au rugat de el bătrânii zicând: „Cu cine vorbeşti, părinte?”. Iar el a zis: „Iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog ca să mai fiu lăsat să mă pocăiesc puţin”. Şi i-au zis lui bătrânii: „Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte”. Şi le-a zis lor bătrânul: „Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început”. Şi au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iarăşi, deodată s-a făcut faţa lui ca soarele şi s-au temut toţi. Şi le zice lor: „Priviţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-Mi vasul pustiului”. Şi îndată şi-a dat duhul. Şi s-a făcut ca fulgerul şi s-a umplut toată casa de bună-mireasmă.

    Patericul Sinaitic, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 196

  2. Gabriela Naghi spune:

    Toţi suntem chemaţi să dobândim smerenia prin şi întru Hristos!

    Ca să fii al lui Hristos atunci smereşte-te: pune-te în situaţia celor ce sunt îndureraţi, plini de tristeţe şi de necazuri, a celor ce se află în tulburări şi sminteli. Smereşte-te mai tare decât toţi; fă-te tuturor toate, dar după Hristos şi întru Hristos. Atunci când nu ai smerenia Lui, roagă-te: „O, Dumnezeule Cel plin de smerenie, învaţă-mă şi pe mine smerenia Ta!”

    „ Credința își are propriile sale tipare de gândire, propriul său mod de viață. Creștinul nu numai că trăiește prin credință (2 Cor. 5, 7), dar și gândește prin credință. Credința prezintă un nou mod de gândire, prin care este împlinită întreaga lucrare de cunoaștere în omul credincios. Acest nou mod de gândire este smerenia.
    În cadrul infinitei realități a credinței, mintea se smerește dinaintea tainelor infailibile ale noii vieți în Duhul Sfânt. Mândria minții face loc smereniei, și în acest fel omul își asigură pentru sine cunoașterea adevărului veșnic. Luându-și puterea din rugăciune, smerenia continuă să crească din ce în ce mai mult, într-un proces fără de sfârșit.

    Sfântul Isaac ne spune că rugăciunea și smerenia sunt mereu echilibrate în mod egal, iar înaintarea în rugăciune înseamnă și înaintare în smerenie și viceversa.
    Smerenia este o forță care adună inima în sine și împiedică astfel răspândirea ei în gânduri de mândrie și dorințe trupești. Smerenia este sprijinită și apărată de Duhul Sfânt și nu numai că îl atrage pe om către Dumnezeu, dar și pe Dumnezeu către om.
    În plus, smerenia a fost cauza întrupării Fiului lui Dumnezeu, acea prea sfântă unire a lui Dumnezeu cu omul: Smerenia L-a făcut pe Dumnezeu om pe pământ. Smerenia este podoaba dumnezeirii, fiindcă Cuvântul întrupat a vorbit cu noi prin trup omenesc cu care S-a îmbrăcat pe Sine.

    Smerenia este o forță dumnezeiască, tainică, dăruită numai sfinților, celor ce sunt desăvârșiți în virtuți, fiind dăruită prin har. Ea cuprinde toate lucrurile în sine.
    Prin harul Sfântului Duh, tainele sunt descoperite celor smeriți, și numai cei smeriți sunt desăvârșiți în înțelepciune.

    Omul smerit este izvorul tainelor veacului ce va să fie.

    Smerenia înseamnă cumpătare, iar acestea două închină în sufletul Sfintei Treimi.
    Cumpătarea vine din smerenie și doar prin smerenie intelectul este vindecat și întregit.
    Din smerenie izvorăște umilința și înfrânarea care reprezintă cumpătarea simțurilor.
    Smerenia împodobește sufletul cu cumpătarea.

    Atunci când e îndreptat către lume, omul smerit își descoperă întreaga personalitate prin smerenie, imitându-L în acest fel pe Dumnezeul cel Întrupat. Așa precum sufletul este necunoscut și nevăzut vederii celei trupești, la fel și omul smerit este necunoscut printre oameni. El nu numai că dorește să treacă neobservat de către oameni, ci dorește să se adune cât mai mult cu putință înlăuntrul său, devenind ca unul care nu există pe pământ, care încă nu s-a născut și care este cu totul necunoscut chiar propriului său suflet.
    Un om smerit se micșorează pe sine dinaintea tuturor celorlalți oameni, dar Dumnezeu tocmai de aceea îl slăvește, fiindcă acolo unde înflorește smerenia, acolo slava lui Dumnezeu crește din belșug, iar planta sufletului rodește o floare nepieritoare.”

    Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere: prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 14-15

    1. Arareori ajung si eu la smerenie si numai pentru putina vreme. E bine ca Dumnezeu ma mai smereste atunci cand ma inalt. Doamne ajuta.

  3. Mihai spune:

    Pr Serghei Romanov urmeaza sa fie alungat din manastire in urma incetari pomeniri, pintre sustinatorii parintelui se afla si evrei care au venit la ortodoxie

    1. Interesanta informatie. Cine e Parintele si in ce manastire vietuieste? Iertati, memoria ma tradeaza uneori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *