Scriam cu ceva timp în urmă că există oameni care într-atât s-au învechit în rele, într-atât au trăit în minciună şi s-au hrănit din ea, încât, dacă i-ai scoate din mediul lor infect şi ai încerca să-i deprinzi cu binele şi adevărul, ar muri nu după multă vreme. Unii dintre aceştia s-au făcut slugile impostorilor din Patriarhie şi au primit ca sarcină să arunce săgeţi otrăvite spre mâna de clerici nepomenitori şi spre credincioşii, călugări şi mireni, care i-au urmat şi s-au îngrădit de erezie.
Anul trecut, vă aduceţi aminte, Teofan de la Iaşi a organizat la Sărbătoarea Cuvioasei Paraschiva ceva care semăna cu Sfânta Liturghie, un spectacol de imagine, mai exact, la sfârşitul căruia o seamă de credincioşi sinceri, dar naivi, au vrut să se apropie pentru a fi împărtăşiţi. N-a fost chip, momentul n-a fost prevăzut în program, astfel că Teofan i-a trimis la plimbare. S-a creat o oarecare rumoare de nemulţumire, moment în care au sărit trepăduşii, spunând că nepomenitorii ar fi produs acea neorânduială. Fie liniştiţi, doarmă-şi nopţile fără grija asta, cei îngrădiţi de erezie nu se vor duce niciodată acolo unde slujesc ecumeniştii, necum să primească binecuvântare din mâna lor, s-au să se apropie de potirul lor. Minciuna tâmpă a căzut.
Mai nou, aceiaşi slugoi se opintesc şi lansează ideea denigratoare, la fel de tâmpă, precum că nepomenitorii l-ar avea ca idol pe… Putin! Chiar aşa, măi fârtaţilor, n-aţi găsit un criminal încă şi mai mare pe care să ni-l atribuiţi ca idol? Spălaţi-vă pe cap cu el, noi întotdeauna vom face cuvenita distincţie între Binecredinciosul Popor Rus şi şleahta de nelegiuiţi care îl conduce, responsabilă de învrăjbirea celor două Popoare Ortodoxe Slave; întotdeauna vom şti să-l separăm pe ereticul patriarh Kiril de Biserica Ortodoxă Rusă. Să fim bine înţeleşi: nu Poporul Dreptcredincios Rus ne-a adus comunismul satanic, ci diabolicii lui conducători din vremea aceea. Bieţii ruşi au trecut şi ei prin nenorocirile comuniste, la fel ca românii ortodocşi. Nu ne este greu să deosebim Sfânta Biserică Ucraineană de schismatici şi să nu confundăm Poporul Ucrainean cu conducătoriilui vremelnici şi netrebnici. Vom şti oricând să desluşim puterile politice satanice şi intenţiile lor de a distruge Biserica lui Hristos şi a aşeza în locul ei o ,,biserică’’ mincinoasă, menită a-l sluji pe antihrist.
Nepomenitorii şi-au definit cu limpezime poziţia de dezaprobare faţă de schismaticii ucraineni şi de solidatritate cu IPS Onufrie şi Turma pe care o păstoreşte. N-am rămas indiferenţi nici faţă de acţiunile diabolice ale ereticului şi schismaticului Bartolomeu din Constantinopol, care a culminat cu acordarea tomosului aventurierilor ucraineni, lupi răpitori înveşmântaţi în haine episcopale. Mai are rost să amintim că ne opunem, cât ne stă în putere, ereticului papă Francisc şi am dezavuat prezenţa lui în România Ortodoxă? Dacă în 2025 Bartolomeu şi Francisc vor încerca să unească cele imposibil de unit, Dreapta Credinţă cu ereziile papistaşe, Sfânta Ortodoxie cu celelalte rătăciri ale lumii, fiţi siguri că noi nu vom fi parte în această cumplită fărădelege.
Şi vă mai spunem ceva, domnilor ecumenişti. Există, în potenţă, riscul ca să izbucnească un nou scandal de felul aceluia care l-a avut ca autor şi actor principal pe Corneliu de la Huşi. N-ar fi mai înţelept să-i sfătuiţi pe împricinaţi să se retragă până nu-i târziu, până nu vor atrage un nou val hule şi condamnări asupra Bisericii noastre? Ziceţi că noi am părăsit Biserica şi am devenit răzvrătiţi şi schismatici. Ei, uite că n-am părăsit-o, ne pasă, ne doare de ea şi tare am dori s-o vedem eliberată de sub călcâiele ereticilor ecumenişti şi ale păgânilor.
Presbiter Ioviţa Vasile
Să fie blagoslovit cuvântul Sfinţiei Voastre, Cinstite Părinte Vasile!
Dacă vom muri complexaţi, vom rămâne pentru totdeauna aşa?
Este foarte interesantă această întrebare! Dar numai Dumnezeu ştie aceasta. În niciun caz, dacă Dumnezeu ne va mântui, nu ne va lăsa complexaţi. În niciun caz! Ce fel de mântuire ar fi aceasta, să fii complexat şi în viaţa de dincolo? Trebuie să spunem că moartea, pe de-o parte, este şi un fel de recreare. Desigur, doar Dumnezeu ştie; noi nu ştim.
Ceea ce ştim este că la botez are loc o recreare. Un adult de 20-30 de ani, oricâte păcate a făcut, chiar cele mai rele, dacă este nebotezat şi se botează, devine un om nou moral, duhovniceşte, nu trupeşte.
Prin moarte este posibil să aibă loc un fel de recreare a noastră. Doar Dumnezeu ştie!
Cel mai important este să distingem între omul care pleacă întru Hristos pocăit, cu credinţă în Dumnezeu, şi cel care pleacă nepocăit.
Stările psihopatologice şi veşnicia
Pot spune cu siguranţă că în aceste stări, cum sunt complexele, au loc negreşit schimbări. Complexele şi în general tulburările de natură psihologică, stările psihopatologice se manifestă în zona specială unde sufletul conlucrează cu trupul. Prin moarte sufletul se desparte de trup, trupul se descompune în părţile din care a fost alcătuit, iar sufletul merge singur în locul care i s-a pregătit. La înviere sufletul şi trupul se vor uni din nou. După ce omul moare este imposibil ca aceste stări să dăinuie. Depinde negreşit de pocăinţă, depinde de puterea credinţei omului.
Fiindcă ce este iadul? Trăirile foarte dureroase, foarte amare sunt un fel de iad, sunt o pregustare a iadului.
La înviere toate se vor schimba. Nu va exista om care să nu strălucească. Trebuie doar să aşteptăm şi, desigur, să fim printre cei care se vor mântui. Moartea, printre altele, are şi acest aspect bun: aşteptăm atâţia ani, vine moartea şi aflăm ce se întâmplă dincolo. Atunci toate se vor schimba. Este nevoie doar de un lucru simplu: să ne căim aici de păcatele noastre, să ne smerim, să ne încredem în Hristos.
Dumnezeu Tatăl, Cel în Treime închinat, dă fiecăruia după atitudinea lui, după pocăinţa lui, după lucrările lui, după truda lui.
Toate acestea sunt o mare taină. Întreaga viaţă a omului este o mare taină, dar şi bolile lui, şi durerile care vin, şi problemele care vin. Dumnezeu nu vrea să ne chinuiască. Dumnezeu vrea să ne mântuiască, să ne sfinţească. Cine înţelege, sărbătoreşte, prăznuieşte în sinea lui, se uşurează şi se lasă în mâinile lui Dumnezeu.
Poate Dumnezeu să aibă încredere în noi?
Vorbind duhovniceşte, când ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, când Dumnezeu ne preia, un văl se ridică de pe faţa noastră şi vedem lucruri pe care altfel nu le putem vedea. Atunci se deschide în faţa ochilor noştri lumea întreagă, o lume duhovnicească, o lumea dumnezeiască. Adevărul lui Dumnezeu se deschide în faţa noastră, se descoperă ochilor noştri, se dezvăluie sufletului nostru, inimii noastre.
Omul doar trebuie să înveţe să conlucreze cu Dumnezeu, să se lase în mâinile Lui, să se încreadă în El.
Când omul este iluminat de Dumnezeu înţelege tainele vieţii sale. Atunci înţelege mai bine de ce a fost sărac în viaţă, de ce a trecut prin greutăţi, de ce a fost bolnav, de ce a avut sentimente înăbuşite, de ce a avut complexe de inferioritate, de ce a avut stări bolnăvicioase etc.
Mare taină este aceasta! Toate întru Dumnezeu, toate cu Dumnezeu. Întreg parcursul şi întreaga conlucrare cu Dumnezeu dau roade bogate.
Marea întrebare este dacă şi Dumnezeu Se poate încrede în noi. Va avea Dumnezeu încredere în noi să ne dezvăluie lumea duhovnicească, lumea Sa dumnezeiască? Vom corespunde noi exigenţelor Sale?
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnița mea, Editura Bizantină
Biserica în comunism
Ioan Ianolide
“Nu confundăm Biserica lui Hristos cu clerul. Patriarhul Iustinian a contribuit la instaurarea ateismului, Patriarhul Iustin trăieşte din compromis şi slugărnicie. Clerul depinde atât de mult de statul ateu, încât toţi sunt obligaţi să-i slujească. Biserica oficială este o oficină a puterii statului ateist. În aceste condiţii Biserica este, evident, poporul, poporul care crede, poporul care jertfeşte, poporul care luptă şi care suferă.
Între vladici si popor este o totală ruptură. Ei trăiesc în afara sufletului creştin. Ei se încadrează elitei statale. Deşi credem în harul pe care-l poartă, nu credem în ei ca oameni. Cuvântul lor nu mai merge la sufletele noastre, căci poartă iz politic. Ei pretind că obţin în acest fel libertatea credinţei, dar noi considerăm că opera lor majoră este justificarea guvernării ateiste.
Cu ei ori fără ei, credinţa ar fi trăit. Chiar prigonită, credinţa a trăit, şi dovada o fac Sfinţii si Martirii închisorilor. Ei însa nu percep credinţa prin jertfa, ci prin servilism. Racila este veche la noi, căci înaltul cler este demult politicianizat de către guvernanţi de toate orientările*.
Se cuvine ca Biserica să rămână credincioasă lui Hristos şi poporului – între aceşti doi stâlpi de susţinere trebuie să se mişte ea. Biserica trebuie să fie independentă faţă de stat, dar în comuniune cu poporul. Biserica nu se cuvine să guverneze, căci nici o organizare statală nu e desăvârşită – desăvârşirea e numai în spiritualizare, şi deci aici se cade ei să guverneze – dar nici nu e străină faţă de politică, ci ea gândeşte şi exprimă “politica” lui Hristos.
“Politica” lui Hristos guvernează lumea la modul spiritual.
Acum mai mult ca oricând Biserica trebuie să se confunde cu destinele lumii si să se disocieze mai categoric de erorile ei. Ea trebuie să fie puternică pentru a struni puterea de stat, puterea economică sau orice altă putere care nu slujeşte poporul. Biserica nu mai este a lui Hristos dacă nu slujeşte poporul. Iar poporul trebuie să trăiască în sânul Bisericii atât prin viaţa religioasă, cât şi prin cea morală, educativă, culturală, socială şi economică.
În îndelungata şi sistematica prigonire prin care am trecut, forţa rezistenţei noastre a fost Biserica.
Credem în Biserica drept-măritoare ca trup mistic al lui Hristos, căci ne-am împărtăşit de Harul Lui în temniţe, în epuizare, în torturi şi-n faţa mortii. Mărturisim Biserica şi ne declarăm pietre vii ale zidirii ei în acest secol.
Hristos este Cel prigonit, întemniţat şi răstignit. Hristos este Cel ce va birui, va slobozi şi va învia lumea prin Biserica Sa, prin aleşii Săi, prin toţi cei ce-L mărturisesc. Hristos are nevoie de hristoşi care să-I poarte mesajul cu preţul Crucii, în acest veac, pentru mântuirea oamenilor. Slavă lui Hristos!
Ne facem purtători ai vestirii crestine, ai Crucii şi ai slavei lui Hristos. Credem în infaibilitatea Bisericii, dar deosebim între dogma infailibilă şi cuvântul propovăduit ori dogma canonică. Socotim că însăşi dogmele infailibile au reieşit din aceste frământări, lupte şi contradicţii. Credem în dogmele Bisericii fără a le pune în discuţie. Trăim din izvorul de viaţă dătător al Duhului Sfânt, ai Cărui purtători ne străduim a fi noi înşine, între noi şi raporturile noastre cu lumea.
Am făcut aceste precizari deoarece avem de dat o bătălie mare în sânul Bisericii, în primul rând cu clerul şi apoi cu toţi cei ce sunt exponenţi ai puterii creştine, căci am constatat din proprie experienţă că mult prea multe lucruri lasă de dorit în lumea creştină. Clerul şi laicii creştini ai secolului XX au fost găsiţi nepregătiţi pentru lupta în care au intrat, întrucât deja părăsiseră mesajul evanghelic. Dacă ei ar fi trait conform cuvântului lui Dumnezeu, n-ar mai fi existat cauzele ce au generat crizele acestui veac. Ei au părăsit istoria, părăsind poporul. Au lăsat evenimentele să curgă la voia întâmplării şi, drept urmare, ucenicii satanei au făcut ei istorie şi au lovit Biserica.
Viziunea eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu a fost adesea fals ori ipocrit interpretată, încât creştinismul nu a mai slujit poporului, ci l-a abandonat necredincioşilor, care s-au întors împotriva lui. De asemenea, insistenţa pusă asupra vietii duhovniceşti individuale a făcut ca şi inexistent mesajul comunitătii creştine, al vieţii şi lumii creştine.
Complăcându-se în forma căldicică a bunului trai burghez şi în indiferentism şi neputintă faţă de poporul sărac şi obidit, creştinii reprezentativi – cler şi laici – sunt vinovaţi de a nu-L fi purtat şi reprezentat pe Hristos în acest secol. Căci Hristos prin creştini lucrează şi dacă creştinii nu-şi împlinesc datoria, El ridică pe alţii să-L reprezinte, făcându-Și mărturisitori chiar şi din pietre.
[..]
Trăim în plină renaştere religioasă, experimentată pe viu în temniţele în care am suferit. Ne-au trebuit ani de chin pentru a limpezi în noi chipul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu şi singurul Mântuitor al lumii.
Știinţa şi tehnica dovedesc că se pot construi, cu puţin efort, piramide şi zgârie-nori. Factorii spirituali arată că este cu mult mai greu a zidi o lume nouă, o concepţie nouă despre viaţă. Reorientarea gândirii umane, regăsirea ordinii reale a valorilor şi reactivarea resorturilor sufleteşti sfinte este cel mai lung, mai greu şi mai chinuitor act uman.
Dar cu Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Dumnezeu este realitatea care doare şi umple de nădejde omul secolului XX. Nu putem continua fără Dumnezeu“.
Ioan Ianolide – “Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua“, Editura Christiana, Bucureşti, 2006
Dumnezeu a pus mâna pe mature si face curățenie.Incepe războiul.Rugati va pentru Georgia.
Un episod dureros, mucenicesc din istoria Bulgariei, comis de teroriștii bolșevismului satanist în Săptamâna Patimilor Domnului Hristos, care și-a întins tentaculele, încercând să acapareze și să supună prin forță, teamă și atacuri criminale mișelești, întreaga țară.
Catedrala Sveta Nedelia din capitala Bulgariei este închinată sfintei mucenițe Chiriachi. Locuitorii o cunosc sub numele de Sfânta Duminică deoarece kiriaki, în limba greacă, se traduce „duminică/ ziua Domnului”, iar pentru duminică, în bulgărește, „nedelia”.
În 1925, comuniștii bulgari, finanțați de Uniunea Sovietică, au încercat să transforme Bulgaria într-un stat bolșevic și aliat al Moscovei în Balcani. În 1923 Partidul Comunist Bulgar fusese interzis de către Curtea Supremă de Apel din Sofia.
În seara zilei de 14 aprilie 1925 era Marțea din Săptămâna Mare. Generalul Konstantin Gheorghiev mergea, împreună cu nepoata sa, la denia de la catedrala ”Sveti Sedmocisleniți” („Cei șapte Sfinți ucenici ai Sfinților Kiril și Metodie”). Va fi urmărit pas cu pas, de acasă până în fața bisericii, unde va fi ucis cu mai multe focuri de revolver de către teroristul comunist Atanas Todovicin.
Înmormântarea acestuia a avut loc în Joia Mare, în catedrala Sveta Nedelea. Comuniștii vor duce 25 de kg de explozibil, în mici pachete, în podul bisericii, în dreptul coloanei domului principal al acesteia, situat la intrarea în sfântul locaș. Sistemul de detonare a fost echipat cu o meșă în lungime de 15 m., ce permitea teroriștilor să dispară înainte de explozie.
În Joia Mare au venit mulți la înmormântare chemați și de false invitații la ceremonie. La ora 15.20, odată începută slujba înmormântării, în momentul în care episcopul Ștefan al Sofiei citea Evanghelia, a fost detonat explozibilul. Practic a fost aruncată în aer cupola principală a bisericii , care s-a prăbușit deasupra oamenilor din interior. 134 de persoane aflate la slujbă au murit în explozie, fiind răniți peste 500 de oameni. Alte 79 persoane vor muri la spital, numărul total de victime fiind de 213 persoane.
Membrii guvernului vor supraviețui acestui masacru ca prin minune. Principala țintă a atentatului, Țarul Boris la Bulgariei de 31 de ani, nu era în catedrală, întârziind la înmormântarea a doi apropiați – uciși în urma unui atentat terorist petrecut cu două zile înainte, împotriva sa. Printre victimele de la Sfânta Duminică au fost unsprezece generali, printre care fostul ministru al Apărării din Primul Război Mondial, primarul Sofiei, șeful poliției bulgare, trei deputați, jurnaliști, o întregă clasă de liceene.
Refacerea bisericii Sfânta Duminică va începe în 1927, aceasta fiind sfințită în 1933. În 1944 Bulgaria va deveni republică populară, având la conducere satanicul partid comunisto-bolșevic.
A republicat asta pe Mucenicul's Blog.