Pr. Fabian Seiche: Părintele Arsenie Boca – un Sfânt între oameni (1910-1989)

Părintele Arsenie este un sfânt. Am simțit-o de la primul contact cu oamenii din Țara Făgărașului, cu locurile sfințite de mireasma vieții sale și cu opera de re-încreștinare a poporului român în secolul XX.

Personalitatea sa este prea bine cunoscută pentru a prezenta biografia (29 sept. 1910, Vața de Sus, Hunedoara – 28 nov. 1989, Sinaia), iar sfințenia lui este incontestabilă. Ales din pântecele maicii sale, s-a desăvârșit ca duhovnic în timpul șederii în Muntele Athos. Întors acasă, a început munca de luminare a oamenilor din zona Făgărașului, unde ei trăiau ca păgânii, nu mergeau la biserică, munceau duminica și tot felul de blestemății. De multe ori le spunea: „nu mai fiți răi mă, unii cu alții” sau: „nu mai lucrați duminica mă, că va veni vremea să nu vreți să lucrați, și veți fi obligați”. Și așa a fost. Deși puhoaie de oameni s-au întors în biserici la cuvântul său, dreptatea divină trebuia să se împlinească pentru păcatele și crimele făcute.

Comunismul a fost văzut de marii noștri duhovnici ca pedeapsă pentru păcatele făcute. A trebuit ca o parte a acestui popor să moară ca purificare a neamului. Această elită sfințitoare a reușit să împlinească destinul românesc în secolul XX prin oferirea de noi eroi și martiri sacrificați ca „oile la junghiere” și să fie pildă de sacrificiu pentru generațiile viitoare. Căci, măsura creștinătății noastre este jertfa, iar „sângele martirilor este sămânță pentru creștini”, spunea Tertulian. Această elită crucificată în beznele secolului XX au constituit-o Martirii închisorilor comuniste.

Numele pr. Arsenie menționat pe crucea de la Mănăstirea Sâmbăta exprimă următoarele fapte:

– în anii 1946-1947 în Munții Făgărașului se afla un grup de rezistență armată (scriitorul Constantin Gane, Gh. Pele, Țoțea, Murea etc), ajutat de părintele Arsenie;

– în 1948, mutat la Prislop, părintele a fost arestat în 15 mai, trecut prin anchete și închisori;

– a fost rearestat în multe rânduri și bătut în beciurile securității;

– a fost alungat cu porunca de a nu se mai întoarce niciodată la Sâmbăta;

– a fost omul la care-și găseau alinare și îmbărbătare toți cei din zonă, chiar din toată țara;

– cel mai mare merit al părintelui este de a fi creat în jurul mănăstirii Sâmbăta o stâncă de credință adevărată, pe care comuniștii n-au putut-o înfrânge; „majoritatea oamenilor noștri de sprijin erau oameni formați de părintele Arsenie; această rezistență a credinței, noi am socotit-o mult mai importantă decât rezistența noastră cu arma și de aceea l-am trecut primul pe cruce” (Ion Gavrilă Ogoranu).

Părintele Arsenie, ca stareț la Sâmbăta de Sus, în iarna lui 1944-1945 îl adăpostește pe marele Nichifor Crainic, acuzat și căutat de comuniști. Strămutat forțat la Mănăstirea Prislop (1948), devine acolo stareț, iar după transformarea în mănăstire de maici, rămâne duhovnic până în 1959, când comuniștii i-au risipit obștea și i-au stabilit domiciliu forțat la București. Între timp mai fusese o dată arestat și dus la Canal, unde a stat aproape un an. La București a fost ținut ca simplu pictor bisericesc, mereu supravegheat de Securitate. În ultima parte a vieții pictează biserica din Drăgănescu timp de 15 ani, începând cu 1968, iar ultimul domiciliu îl are la Sinaia, unde se retrăgea tot mai des și unde a închis ochii la 28 noiembrie 1989, fiind ucis de securitate în chinuri oribile. A fost înmormântat după propria-i dorință la Prislop, la 4 decembrie 1989. Mormântul părintelui Arsenie este astăzi printre cele mai importante locuri de pelerinaj din țară.

„Din câți oameni am cunoscut eu și care au lucrat în Biserică – mărturisește părintele Teofil Părăian – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea tuturor viețuitorilor și propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

O mărturie despre sfințenia Părintelui:

„A fost marea milă a lui Dumnezeu, asupra mult încercatului popor român, ca în cea mai grea perioadă din istoria lui, cea a ocupației comunisto-sovietică, să-l aibă alături pe sfântul Părinte Arsenie Boca. Părintele Arsenie, la fel ca marii sfinți, trăia în afara timpului, putând avea o viziune clară asupra desfășurării lui.

Părintele nu primea la Împărtășanie decât pe cei care reușiseră să-și purifice sufletul, fiind numit pe nedrept biciul lui Dumnezeu, el fiind un mare iubitor de oameni, pe care încerca să-i salveze, îndrumându-i pe calea Împărăției, așa cum numea Sfinția sa, calea spre împărăția Cerului. Trebuie de reliefat adaptarea predicilor lui, printr-o cunoaștere excepțională a stadiului spiritual al interlocutorilor.