Mare este răutatea diavolului și a duhurilor celor necurate și multe sunt cursele pe care aceștia le întind bieților oameni. Mare este și cutezanța vrăjmașului a tot binele, încât acesta a îndrăznit să-L ispitească pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, făcut Om pentru mântuirea noastră! Sfinții Evangheliști Matei și Luca au așternut în paginile Sfintelor Scripturi istorisirea vremii în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a stat în pustie și a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți. La sfârșitul acestora, cel rău s-a apropiat de El și L-a ispitit în trei rânduri, chiar dacă știa că va fi biruit de fiecare dată.
Așa a scris Sfântul Ioan Gură de Aur despre confruntarea cu Domnul nostru Iisus Hristos: ,,Vezi prostia diavolului chiar din mărturia pe care o aduce din Scripturi. Cele două mărturii aduse de Domnul din Scripturi se leagă armonic una cu alta, pe când mărturia adusă de diavolul sunt luate la întâmplare și n-au legătură cu cele spuse înainte de el. Că nu s-a scris ,,Că va porunci îngerilor Lui pentru tine’’ ca să-L îndemne să Se arunce în prăpastie, de altfel cuvintele acestea nici n-au fost despre Domnul. Totuși Iisus nu l-a mustrat deocamdată, deși a folosit insultător cuvintele Scripturii și într-un sens cu totul contrar. Nimeni nu cere de la Fiul lui Dumnezeu aceasta. A diavolului și a demonilor este a cere să te arunci jos, a lui Dumnezeu este a ridica pe cei căzuți. Dacă trebuia ca Hristos să-Și arate puterea lui, apoi n-ar fi făcut-o aruncându-Se în prăpastie, ci mântuind pe alții. În prăpastie și-n adâncuri se aruncă numai cei care fac parte din falanga diavolului. Așa face întotdeauna înșelătorul acela cu ai lui’’.
Sfânta Evanghelie ce s-a citit în această Duminică ni-L arată pe Mântuitorul în starea de a fi iarăși ispitit. Așa citim în textul Sfânt: ,,Unul dintre ei, învățător de lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat. Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege?’’ (Matei 22, 35-36). De data aceasta ispitirea trece de la diavolul la slujitorul său, învățătorul de Lege cel obtuz care era dintre fățarnicii farisei, sau dintre saducheii care tăgăduiau învierea. Impertinența și cutezanța lui erau diavolești de-a dreptul, și nu greșim dacă-l socotm printre slujitorii acestuia.
De Mântuitorul s-au apropiat mulți oameni. Unii erau curioși și dornici să-L asculte, alții îndurerați de bolile și neputințele care apăsau asupra lor, pentru a afla alinare. Nu puțini erau aceia care veneau să ceară ajutorul pentru semenii lor aflați în neputință. Toți aceștia, venind cu smerenie și bună cuviință, cu Credință și cu sete de adevăr, au dobândit darurile cele bune ale lui Dumnezeu. Alții însă nu s-au folosit cu nimic din faptul că L-au întâlnit pe Fiul lui Dumnezeu. Așa a fost tânărul cel bogat care n-a avut tăria să-și vândă averile și să împartă săracilor. Nimic n-au dobândit și fariseii cei îndărătnici care, în loc să se bucure de binele făcut unui orb, căutând tot felul de pricini pentru a tăgădui minunea Dumnezeiască (Ioan 9). Ce ar fi putut dobândi învățătorul de Lege despre care vorbim, de vreme ce a venit la Fiul lui Dumnezeu cu gândul de a-L ispiti?
Cu toate că a venit cu acest gând drăcesc, omul n-a fost respins de Mântuitorul. Dimpotrivă, l-a primit și pe acesta cu aceași dragoste Dumnezeiască, iar ispitirii i-a răspuns cu învățături folositoare și mântuitoare de suflete: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia Poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două Porunci se cuprinde toată Legea și toți Proorocii’’ (Matei 22, 37-40). Câtă simplitate și putere de cuprindere în cuvintele Mântuitorului! Iată, în numai câteva fraze bine alese arată învățătorului de Lege, ne arată și nouă, calea de urmat spre Împărăția lui Dumnezeu. Care a fost viața acestui om după întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu, nu spun Sfintele Scripturi. Cred că a rămas la același mod de viață de dinainte deoarece, dacă ar fi primit cuvântul Domnului Iisus, s-ar fi făcut o mențiune, fie cât de mică.
Ceea ce a urmat, a fost fapta minunată a Domnului de a-i face pe oamenii vremii aceleia să înțeleagă că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, cum mărturisim în Simbolul Credinței. Deoarece iudeii îl socoteau Fiu al lui David, venise vremea ca oamenii să afle că în fața lor se afla Dumnezeu Întrupat, făcut Om pentru mântuirea tuturor făpturilor. Cei curați cu inima au înțeles, înțeleg și astăzi acest adevăr. Spunem că mărturisirea aceasta este pentru împrejurările triste în care suntem asaltați și copleșiți de dumnezeii cei mincinoși (I Corinteni 8, 5). Acestora le răspundem cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate, și noi întru El, și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate, și noi întru El’’ (I Corinteni 8, 5).
Învățătorul acesta n-a fost singurul care L-a ispitit pe Mântuitorul L-a ispitit și acela căruia i-a spus Pilda Samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). L-au ispitit cărturarii și arhierei iudei care, ,,pândindu-L, I-au trimis iscoade care se prefăceau că sunt drepți, ca să-l prindă în cuvânt și să-L dea stăpânirii și puterii dregătorului (Luca 20, 20). L-au ispitit și atunci când L-au întrebat dacă se cuvine sau nu să dea dajdie (Luca 20, 21-25). L-au ispitit saducheii care tăgăduiau învierea (Luca 20, 27-38).
Sfănta noastră Biserică ne învață că de Domnul trebuie să ne apropiem cu evlavie și bună cuviință, sau, cum spunem la Sfânta Liturghie, ,,cu frică de Dumnezeu cu Credință și cu dragoste’’. Amin.
Presbiter Iovița Vasile