De foarte multe ori, oamenii vremii se adresau Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu apelativul ,,Învăţătorule’’; aceasta deoarece ştiau că El le împărtăşeşte cuvântul vieţii, adică învăţăturile cele mântuitoare de suflete. Cuvintele Sale pătrundeau adânc în inimile oamenilor iubitori de Dumnezeu, transformând vieţile acestora, îndreptându-i spre împărăţia cerurilor. Apostolii înşişi se socoteau discipolii Săi şi atunci, în chip firesc, îi vorbeau cu toată cuviinţa şi-L chemau ,,Învăţătorule’’. Fiul lui Dumnezeu le-a spus lor, după ce le-a spălat picioarele la Cina cea de Taină: ,,Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine faceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi’’ (Ioan 13, 13-15).
Cercetând cu mai multă evlavie şi stăruinţă Scripturile Sfinte, vom constata că, într-adevăr, Domnul Iisus Hristos a fost Învăţător fără egal în lumea aceasta, El le grăia întotdeauna cu înţelepciune Dumnezeiască; El S-a arătat ca un iscusit Dascăl care-şi povăţuieşte ucenicii cu dragoste şi iscusinţă; El a rostit acele minunate pilde reţinute şi scrise de Sfinţii Evanghelişti, care nu aveau alt rost decât acela de a uşura învăţăceilor înţelegerea mesajului Dumnezeiesc; El a făcut cunoscută oamenilor voia cea sfântă a Tatălui din cer. Înșiși iudeii cei îndărătnici, vrajmașii lui de moarte, care L-au și răstignit, au recunoscut: ,,Niciodată n-a vorbit un om șa cum vorbește Omul Acesta’’ (Ioan 7, 46).
Ca Dumnezeiesc Învăţător ni-L arată şi Evanghelia Sfântâ a acestei Duminici. Vă rog să observaţi şi să urmăriţi cum Fiul lui Dumnezeu îndreaptă toată convorbirea aceasta cu femeia canaaneancă şi cu Sfinţii Apostoli spre deznodământul ei firesc, spre învăţarea lor, dar şi a noastră, a celor care suntem prezenţi în biserică. Când femeia canaaneancă a strigat întâia oară, Mântuitorul nu i-a dat niciun răspuns. Părea că ignoră cu desăvârşire strigătul ei. Părea numai, căci, în realitate, avea o mare compasiune pentru durerea acelei femei. Au intervenit atunci Sfinţii Apostoli, mai mult pentru disconfortul pricinuit de strgătul ei: ,,Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră’’. Răspunsul ar fi fost, pentru mulţi, descurajator: ,,Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel’’. În aparenţă, un refuz categoric. E vorba însă de Dumnezeiasca înţelepciune pe care n-o pricepem întotdeauna; ne trebuie un timp oarecare spre a o înţelege. În momentul următor avem parte de un fapt pilduitor: femeia a venit şi s-a închinat Mântuitorului! S-a închinat Fiului lui Dumnezeu, s-a închinat lui Dumnezeu Însuşi, că doar aşa-L mărturisim noi pe Iisus Hristos, ,,Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat’’. De aici ar avea de învăţat mai ales cei rătăciţi, care tăgăduiesc cu încăpăţânare Dumnezeirea Fiului.
Departe de a cădea în deznădejde, femeia îşi însoţeşte închinarea cu un nou strigăt, în fapt, o nouă rugăciune: ,,Doamne, ajută-mă’’. Şi de ce a avut parte? De un nou refuz! Aparent numai. Era nevoie de acest părut refuz pentru a îndrepta lucrurile spre deznodământul lor Dumnezeiesc. Prin urmare, aşa i-a spus Mântuitorul: ,,Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor’’. Cuvinte ce par aspre, dure, nedrepte. În raport cu fiii lui Israel păgânii erau socotiţi câini. Iar canaaneanca era păgână. De unde va fi găsit ea putere să stăruie în rugăciune? Fără îndoiala, din Credinţa ei cea neclintită, în durerea ei de mamă neputincioasă în faţa demonului care-i chinuia fiica, în adânca umilinţă de a-şi asuma condiţia ce i se atribuia de mentalitatea vremii: ,,Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor’’. Dovada pilduitoarei sale Credinţe era făcută. Femeia canaaneancă s-a ridicat la înălţimea tuturor exigenţelor Dumnezeieşti. Dumnezeiescul Învăţător îi laudă Credinţa statornică, ei, femeii celei păgâne. Mai mult încă, o tămăduieşte pe fiica ei, biruind, iară şi iară, puterea funestă a diavolului.
Acum este momentul să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi tămăduit-o dintru început pe acea fată, căci El avea știința unor infinite posibilităţi? Eram, desigur, mai săraci în cunoaşterea noastră, ne-ar fi lipsit această Dumnezeiască pildă de înţelepciune a Învăţătorului, precum şi pilda de statornică Credinţă ce o învăţăm de la o femeie păgână. Înţelegem acum şi ignorarea, şi refuzul, şi cuvintele ce par aspre, şi transpunerea Mântuitorului în tiparele de gândire ale vremii. Toate au fost rânduite spre învăţarea noastră, a celor de dinaintea noastră şi a celor ce vor veni după noi.
Prin urmare cu ce învăţături ne îmbogăţim noi în această Duminică? Credinţa să ne fie precum cea a femeii canaanence, statornică până la moarte. În toate cererile noastre să fim perseverenţi, căci Dumnezeu împlineşte ceea ce ne este de folos, când voieşte El şi prin modalităţile pe care tot El le alege. Deznădejdea şi descurajarea sunt noţiuni ce n-au ce căuta în vocabularul nostru şi cu atât mai puţin în vieţile noastre. Dumnezeu se milostiveşte de orice făptură a Sa, fie păgân sau mădular al Bisericii, căci ,,El voieşte ca toţi oameni să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină’’ (I Tim. 2, 4). Fiul lui Dumnezeu are milă de toţi oameni lumii acesteia, milă ce izvorăşte din infinita lui iubire pentru orice făptură. Niciodată diavolul n-a avut în faţa Mântutitorului nici cea mai mică izbândă. De biruit îl putem birui şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, de care avem atâta nevoie în aceste vremuri când ,,potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită’’ (I Petru 5, 8).
Presbiter Iovița Vasile