Istoria scrisă ne spune că poporul român s-a constituit, dintru început, ca popor creştin. Creştinismul nostru n-a fost unul denaturant de erezii, a fost autentic, aşa cum se propovăduieşte şi se trăieşte în Biserica lui Hristos. Se afirmă deseori, cu inconştienţă, că Biserica a fost întotdeauna alături de popor. Nicidecum! Biserica a fost poporul însuşi şi cred că nu greşesc spunând că românii au apărut în istorie ca o mare Biserică, căci a fost voia cerească să ne aleagă ca ,,neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu’’ (I Petru 2, 9). Aleşi fiind de Dumnezeu, urmează logica simplă care ne spune că misiunea noastră pe pământ este aceea de a trăi între hotarele adevărurilor veşnice ale Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, iar chemarea noastră este aceea de a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a spus, că aceia care vor crede în El, se vor distinge prin anumite semne, printre care acesta: ,,În limbi noi vor grăi’’ (Marcu 16, 17). Limba românilor a fost între limbile cele noi semănate de Dumnezeu pe pământ, limbă sfântă, cu vocaţie sfântă, aceea de a exprima adevărurile Dumnezeieşti şi a le transmite din neam în neam. Mihai Eminescu ştia prea bine acest lucru, şi l-a afirmat încă de prin anul 1881 astfel: ,,Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat’’ (,,Timpul’’ din 10 octombrie 1881). Cât despre vocaţia limbii româneşti, Preotul Alexe Mateevici a definit-o în formă poetică: ,,Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slavă-n ceruri/ Să ne spue-n hram şi-acasă /Veşnicele adevăruri.
Din păcate, în acest grai sfânt şi-au făcut loc elemente străine şi nedorite, pe care acelaşi poet le numeşte ,,slin şi mucegai’’. Acestea trebuie înlăturate din rostirea noastră. Ce sunt, de fapt, slinul şi mucegaiul? Sunt tăgăduirea lui Dumnezeu, minciuna, înjurăturile, exprimările necuviincioase şi agramate, vorbele necugetate şi multe altele, împotriva firii care, laolaltă alcătuiesc un balast cu care limba noastră sfântă nu se va împăca niciodată.
Dar să ne gândim cât de frumos înveşmântează graiul nostru adevărurile Dumnezeieşti, veşnice şi mântuitoare. Căci dintru început, Descoperirea Dumnezeiască a Sfintelor Scripturi şi-a găsit loc în rostirea românească. Nu ne putem imagina un Popor Dreptmăritor care să nu aibă Cuvântul Sfânt al Scripturilor în limba sa. Fireşte, la început traducerile vor fi fost parţiale şi la posibilităţile de exprimare de atunci. Cu trecerea vremii, limba noastră a crescut şi şi-a înmulţit mijloacele de cuprindere, făcându-se din ce în ce mai încăpătoare şi mai potrivită pentru împlinirea menirii sale. Ţinând seama de toate acestea, afirmăm, cu bucurie duhovnicească, împletirea celor trei elemente printr-o sintagmă întreit sfântă: Sfânta Scriptură în limba sfântă a unui popor sfânt, poporul fiind Biserica Ortodoxă din spaţiul românesc.
Este bine să ştie şi vrăjmaşii Bisericii că atunci când se ridică întru denigrarea ei, necinstesc darul nepreţuit pe care aceasta ni l-a dăruit, limba românească, şi înmulţesc slinul şi mucegaiul din rostirea poporului român.
Diavolul însă, n-a putut suferi frumoasele alcătuiri Dumnezeieşti şi omeneşti din Biserica Ortodoxă a românilor. De aceea, a căutat şi a găsit un slujitor al său, care i-a fost ascultător întru toate, şi l-a pus să tulbure bunele rânduieli din Biserică, printr-o pretinsă traducere a Sfintei Scripturi. Numele lui este Dimitrie Cornilescu. Acestuia i-a împărtăşit Biserica harul preoţiei şi l-a primit în rândul călugărilor. Dar Cornilescu nu iubea viaţa călugărească, de aceea a părăsit mănăstirea şi s-a aciuat la conacul prinţesei Calimachi din Stănceşti. Nu iubea nici slujirea preoţească, nevoind s-o împlinească, de aceea s-a îndreptat spre învăţătura demonică şi pierzătoare a sectelor. Este de la sine înţeles că nu iubea nici Biserica, nici chiar Sfânta Scriptură, căci dacă ar fi iubit-o, n-ar fi batjocorit-o în chipul cel mai josnic. Nu iubea nici pe Dumnezeu, altfel nu i-ar fi denaturat cuvântul. Dumitru Cornilescu iubea alt dumnezeu, banul, pe care l-a dobândit în sume uriaşe din drepturile de autor ale versiunii sale biblice, adaptată exigenţelor sectare. Roadele trădării şi ale apostaziei sale au fost banii murdari încasaţi de la Societatea Biblică Britanică, din care a trăit boiereşte în Elveţia până în anul 1976. Acesta era Dumitru Cornilescu Apostatul.
În 1916 a început lucrarea sa ,,măreaţă’’ de falsificare a Sfintei Scripturi. Remarcăm faptul că Biblia este Cartea Bisericii Ortodoxe, şi numai ea are autoritatea, chemarea şi îndreptăţirea de a o traduce, a o răspândi şi a o tălmăci corect. Cornilescu era absolvent de Seminar Teologic, cu cuoştinţe teologice precare şi pregătire filologică inexistentă. Nici vorbă de cunoştinţe temeince de greacă şi ebraică. El nu putea realiza o traducere. Atunci s-a apucat să schimbe textele traducerilor anterioare ale Bisericii noastre, adaptându-le cerinţelor sectare. Cu alte cuvinte, a tradus din româna bisericească în româna sectară! În asta stă opera lui. Să vedeţi, însă, cu câtă suficienţă şi aroganţă priveşte Cornilescu traducerile bisericeşti anterioare, inclusiv Sfânta Scriptură din 1688, care a fundamentat limba română literară: ,,Aveam în faţa mea o traducere aşa de proastă că n’o puteam înţelege’’. Despre ,,opera’’ sa de falsificare a textului sfânt ne spune: ,,Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Ce vreţi mai mult?’’
V-am spus toate aceste lucruri, mai puţin obişnuite într-o predică bisericească, tocmai în această Duminică în care s-a citit Pilda semănătorului. Prin această parabolă sfântă, Mântuitorul ne arata pricinile pentru care Cuvântul Sfânt rămâne neroditor în vieţile multor oameni. La acestea adaug şi cele spuse în Pilda cu grâul şi neghina, cuprinsă în acelaşi capitol 13 al Evangheliei după Matei. Aceasta ne lămureşte de ce Dumnezeu îngăduie să existe neghina împreună cu grâul, adică erezia alături de învătătura sănătoasă (I Timotei 1, 10). Spune Mântuitorul celor care ar fi vrut să stârpească ereziile: ,,Nu, ca nu cumva plivind neghina să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în hambarul Meu’’
V-am spus aceste lucruri şi pentru a vă arăta primejdia de a folosi biblii falsificate, puse în circulaţie cu multă generozitate de cei rău-credincioşi. Ştim prea bine că falsificarea Sfintei Scripturi e un păcat inimaginabil de greu, care inevitabil duce pe omul respectiv la pierderea mântuirii. Este o cutezanţă luciferică, de care să ne ferescă Bunul Dumnezeu. Iată ce scrie Sfântul Apostol Petru în a Doua sa Epistolă Sobornicească (3, 15-16): ,,Şi îndelunga răbdare a Domnului socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui. Cum vorbeşte despre acestea în Epistolele sale, unde sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare’’.
Bunul Dumnezeu să ne ajuta ca fiecare din noi să fim un pământ (căci pământ suntem!) fertil, în care cuvântul lui Dumnezeu să aducă roade mântuitoare, o sută, şaizeci, treizeci, după puterile fiecăruia, după cum scrie şi Sfântul Prooroc Isaiia, 55, 11: ,,Aşa va fi şi cuvântul care iese din gura Mea; el nu se va întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi împlineşte rostul lui’’. Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile
Sărut dreapta, părinte, și multumesc pentru cuvântul de învățătură.
Care Biblie este cea pe care trebuie s-o cercetăm noi, ortodocșii, fără vreun risc de contaminări străine? Cea de la 1914, traducerea IPS Bartolomeu Anania sau alta versiune?
Doamne, ajută!
Doamne ajută
Recomand versiunile și edițiile din 1914, 1936, 1937, 1968, 1975, Bartolomeu Anania. V-am scris un răspuns mai amplu, dar cînd să-l postez a dispărut.
Vă mulțumesc frumos, părinte.
Sărut dreapta.
Doamne, ajută!