Predică la Duminica a 2-a din Post. Credinţa vie şi lucrătoare

Prin pana Sfântului Apostol Iacov, Dumnezeu a aşternut în filele Scripturilor Sfinte o minunată şi mântuitoare învăţătură privind credinţa şi faptele omului. În parte, această învăţătură ne este cunoscută dar socotesc că este bine să stăruim cu deosebire asupra ei şi veţi vedea cât folos va aduce ea sufletelor noastre şi câtă comoară ne putem agonisi în ceruri dacă această învăţătură o prefacem în faptă bună. Aşadar Sfântul Iacov îşi începe cuvântul de învăţătură cu aceste două întrebări: ,,Ce folos, fraţilor, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?’’ (2, 14). Ce putem noi răspunde la acestea? Răspunsul este unul singur: folosul este inexistent iar mântuirea nu este posibilă fără comoara de fapte bune ce se scrie în ceruri. A scris, în continuare, Apostolul Domnului: ,,Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi i-ar zice: mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar fără să le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?’’ (2, 15-16). Din nou răspundem: n-avem niciun folos, ba am putea spune, paguba este îndoită fiindcă aproapele este privat de ceea ce noi avem, dar nu-i dăm, iar noi ne lipsim de o faptă bună ce ne stă la îndemână. ..Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi’’ (2, 17). O credinţă moartă este, până la urmă, echivalentă cu necredinţa pentru că oricare din ele îl despart pe om, pentru veşnicie, de Dumnezeu. Lucrul acesta nu l-a înţeles răzvrătitul împotriva lui Dumnezeu şi a tot adevărul Martin Luther care, în locul cuminţeniei celor afirmate de Sfântul Iacov a pus învăţătura drăcească numită sola fide, adică numai prin credinţă. Omului îi este suficientă credinţa pentru a se mântui, faptele bune nu sunt necesare mântuirii omului! Recunoaşteţi în aceste cuvinte glasul diavolului? Fără îndoială, de vreme ce glasul lui Dumnezeu l-am auzit cu puţin înainte prin ceea ce a scris Sfântul Iacov. Pentru că scrierea sfântă nu se potriveau cu ce spunea Luther, acesta a vrut să scoată Epistola Sfântului Iacov din Sfânta Scriptură. Auziţi şi vă cutremuraţi de această nesăbuită cutezanţă! Până–n cele din urmă Epistola a rămas unde-i este locul, iar Luther, ,,marele iubitor al Sfintei Scripturi’’, a numit, în bătaie de joc, scrierea Sfântului Iacov ,,Stroherne epistel’’, adică Epistola de paie! Şi stăm şi ne mirăm câte milioane de oameni au părăsit învăţătura cea sănătoasă (II Tim. 4, 3) şi s-au alăturat satanicei învăţături luterane! ,,Tu crezi că Unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură’’ (2, 19). Cum să nu creadă demoni cei care odinioară erau în jurul tronului ceresc şi-L lăudau pe Dumnezeu? Cum să nu creadă duhurile necurate, când sunt loviţi de atâtea ori de puterea Dumnezeiască şi sunt biruiţi de adevăraţii fii ai Sfintei Biserici? Credinţa lor este şi moartă şi pierzătoare şi însoţită de o cumplită cutremurare, deoarece ştiu că îi aşteaptă pedeapsa veşnică în iad. Iată, însă, că oameni cei fără minte îi întrec în răutate pe demoni, deoarece nu cred nici în Dumnezeu, nici în muncile veşnice ale iadului. Pe aceştia îi numea, cu îndreptăţire, Părintele Cleopa, ,,draci fără coarne’’. De ei ne izbim, din păcate, la tot pasul. ,,Nu vrei însă să înţelegi, omule uşuratic, că credinţa fără de fapte moartă este? (2, 20).Vedem din aceste cuvinte cât de mult insistă Sfântul Iacov asupra necesităţii faptelor bune pentru mântuirea sufletelor noastre. Şi pentru ca învăţarea noastră să fie şi mai temeinică, ne aduce în faţă pilda pururea nemuritoare a lui Avraam cel ascultător în toate de Dumnezeu.

          Noi, iubiţi credincioşi, n-avem nevoie de o credinţă moartă, luterană, ci de credinţa cea vie aducătoare de mântuire, credinţa aceea cât grăuntele de muştar care poate să mute şi munţii din loc, Sfânta Credinţă Ortodoxă. Evanghelia cea Sfântă care s-a citit astăzi în toate bisericile de pe faţa pământului ne vorbeşte tocmai despre Credinţa cea adevărată lucrătoare prin fapte bune. În vreme ce se afla în Capernaum, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a intrat într-o casă şi în scurt timp casa s-a umplut de oameni, la fel şi împrejurimile ei. Ca să ajungi la Domnul sau măcar în apropierea Lui, era cu neputinţă. De acest lucru s-au convins şi cei patru oameni care au adus cu patul pe semenul lor paralizat. Oricât se vor fi străduit ei să intre în casă, truda le-a fost zadarnică. Ei însă ştiau că trebuie cu orice preţ să-l ducă pe acel om nenorocit în faţa lui Hristos. Soluţia pe care au ales-o ei a fost una extremă: s-au urcat pe acoperişul în care au făcut o spărtură, apoi, cu nişte funii, l-au coborât pe slăbănog chiar în faţa Mântuitorului. Puternică şi statornică credinţă au avut acei oameni! Mare le-a fost iubirea pentru fratele lor neputincios! Din credinţa lor pilduitoare a izvorât fapta lor, stăruinţa de a-l aduce pe cel paralizat la Mântuitorul, într-o situaţie ce părea imposibilă. ,,Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!’’ Aşa lucrează Doctorul sufletelor şi al trupurilor, începând de la rădăcina răului, de la păcatele cele aducătoare de boală şi moarte. I-a iertat slăbănogului aceste păcate, a înlăturat, cu alte cuvinte cauza bolii. I-a vindecat sufletul rănit.

   Cuvintele Domnului, în loc să aducă bucuria în sufletele celor de faţă, au stârnit adversitate în cărturarii cei îndărătnici care nu puteau înţelege că Iisus este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi are această putere de a ierta păcatele. De aceea ei gândeau aşa: ,,El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?’’ Cunoscătorul inimilor şi al gândurilor oamenilor îi mustră cu blândeţe pentru necredinţa lor: ,,De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta’’. A fost momentul în care slăbănogul şi-a dobândit sănătate şi pentru trupul său bolnav aşa încât, de-acum se poate vorbi de un om sănătos în toate privinţele, aşa cum ne doreşte Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Credinţa cea vie şi lucrătoare prin fapte bune şi-a arătat roadele binecuvântate.

              Nu putem trece cu vederea cum au reacţionat oamenii sinceri la această minune Dumnezeiască. Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei a scris în acest fel: ,,Iar mulţimile, văzând aceasta, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu Cel Care dă oamenilor asemenea putere’’, aceea de a ierta păcatele semenilor aci pe pământ. Această putere a primit-o Biserica lui Hristos şi o exercită prin slujitorii lui Dumnezeu, episcopi şi preoţi. Dacă cineva s-a îndoit până acum de această putere, să nu se mai îndoiască de acum înainte ci să se folosească de ea spre a-şi curăţi şi vindeca sufletul prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Acum ne aflăm în Sfântul şi Marele Post al Paştilor şi este vreme potrivită să facem aceasta.

            În Evanghelia Sfântului Luca (18, 8) avem înscrisă întrebarea Mântuitorului: ,,Dar, Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?’’ Ştim cu certitudine că va găsi mii de credinţe, pentru că le avem de-acum în statistici şi sub ochii noştri. Dar Domnul Iisus nu a întrebat de credinţe, ci de Credinţă, de singura credinţă mântuitoare pe care El ne-a adus-o. Doar spune şi Sfântul Apostol Pavel scriind Biseicii Sfinte din Efes: ,,Este un Domn, o Credinţă, un Botez’’ (Efeseni 4, 5). Este tocmai credinţa Sfintei Biserici cea despre care vorbeşte şi întreabă Domnul Iisus. Aceasta se va găsi la puţini oameni pentru că cei mai mulţi vor avea credinţe moarte, deşarte şi pierzătoare, aceste făcături omeneşti ce le vedem răspândindu-se în lume ca o pecingine. Noi, iubiţi credincioşi, avem Credinţa cea adevărată, şi o avem ca dar al lui Dumezeu. Aşa spune Cartea Sfântă: ,,Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu’’ (Efeseni 2,8). Desigur, şi alţii afirmă că credinţa lor e cea adevărată, chiar cei care spun, asemenea lui Luther, că faptele bune nu-şi au rostul în mântuirea omului. Nu vă lăsaţi înşelaţi! Nu putem dobândi mântuirea fără faptele cele bune izvorâte din adevărata Credinţă. Este învăţătura lui Dumnezeu dată nouă prin Epistola Sfântului Apostol Iacov şi prin toate scrierile biblice; este ceea ce ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre; este sângele martirilor lui Hristos care s-a vărsat pentru apărarea Dreptei Credinţe şi care strigă către noi; este convingerea cu care mergem acasă de la sfânta biserică, după ce ne-am împlinit datoria faţă de Dumnezeu, sfinţind ziua de odihnă. Doamne, ajută! Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile