Înțelege și vezi cat este de rău și de amar a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău (Ieremia 2, 19)
Închipuiţi-vă un pom de la care se aşteaptă roadele cele bune, dar din care, ani în şir, nu se culege nimic. Ce face stăpânul acelui pom? Zice către sluga sa: ,,Iată, trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar’’ (Luca 13, 7). Mai trece o vreme, roadele nu se arată şi atunci smochinul este tăiat şi aruncat în foc, pierzându-se pentru totdeauna. Imaginaţi-vă o mlădiţă de viţă de vie aducătoare de roade, care însă după o vreme se separă de tulpina viţei. Ce se întâmplă cu ea? Nu mai aduce nicio roadă, ba mai mult, se usucă şi apoi este aruncată în foc. Aşa se întâmplă cu ereticii cei hulitori care se despart de Hristos şi de Biserica Lui: nu mai pot aduce roade pentru că sunt roşi de acel vierme al rătăcirii, al ereziei.
Gândiţi-vă la un fiu neascultător care îl părăseşte pe tatăl său, merge într-o ţară străină lipsindu-se de dragostea părintească, de ajutorul şi sfatul bun al tatălui său, de tot binele pe care l-a avut în casa părinţilor. Viaţa lui intră în derivă şi capătă un curs nefiresc, acela al unui lung şir de păcate, şi se iroseşte încet-încet, fără a putea aduce roadele bune de dinainte. Binele pe care îl caută este unul iluzoriu, asemenea fenomenului numit fata morgana, de care, oricât încerci să te apropii, nu reuşeşti, căci ea se îndepărtează şi mai mult.
Avem în faţă pilda vie a românilor plecaţi în ţări străine, amăgiţi de mirajul câştigurilor substanţiale care să le asigure – spun ei – un trai fără griji. Se despart de părinţi, de fraţi şi surori, de copii şi prieteni, de casa şi locurile natale, de felul de viaţă românesc, de Biserica în care au fost botezaţi şi cununaţi, de credinţa pe care Dumnezeu le-a dat-o prin părinţii lor şi se fac sclavii străinilor. De-aici dramele cele mari: familii care se destramă, părinţi care mor fără a-şi avea fiii la căpătâi, copii lăsaţi în voia soartei şi lipsiţi de dragostea părinţilor, morţi năpraznice în pământ străin, sate odinioară înfloritoare care se pustiesc încet, dar sigur. Aceasta pentru că există oameni diabolici care lovesc în acest popor ortodox, făcându-i traiul greu în propria ţară în care s-ar putea trăi mai bine, dar ei nu vor aceasta. Nu vor pentru că gândul lor ascuns este să distrugă Dreapta Credinţă în Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Au făcut din România o ţară care nu-şi mai poate hrăni locuitorii, în vreme ce caută să ne convingă cât bine ne fac şi câtă fericire aduc ei acestui popor.
Drama înstrăinării a trăit-o şi fiul risipitor din Sfânta Evanghelie a acestei Duminici. Atâta doar că înstrăinarea lui n-a fost silită, ci voită şi acceptată cu bună ştiinţă ceea ce nu i-a atenuat, ci i-a mărit suferinţele. Vorbim aici nu de drama părăsirii părinţilor, fraţilor şi rudelor ci de drama înstrăinării de Dumnezeu. Vorbim de cei ce zic că-şi iau soarta în mâinile lor, se încred numai în puterile lor pentru ca abia la sfârşit să-şi dea seama – dacă mai au timp – cât de mult au greşit. Adesea când nu se mai poate face nimic. Înstrăinarea de Dumnezeu înseamnă moarte spirituală. Aşa înţelegem cuvintele Mântuitorului adresate păstorului din Sardes: ,,Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort’’ (Apocalipsa 3, 1); aşa înţelegem cuvintele Sfântului Apostol Pavel când scrie Episcopului din Efes, Timotei, despre traiul nesăbuit al unei femei: ,,Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă’’ (I Timotei 5, 6); aşa înţelegem cuvintele lui Dumnezeu despre fiul înstrăinat, nu neapărat în ţări îndepărtate, de Cel Care i-a dat viaţă: ,,Căci acest fiu al Meu mort era… pierdut era’’. Şi să dea Dumnezeu ca această dramă să se exprime pentru fiecare rătăcit la timpul trecut, înainte ca ea să devină ireversibilă, aşa încât să se poată spune şi că ,,a înviat’’ şi că ,,s-a aflat’’. Că, potrivit învăţăturii Bisericii noastre, noi nu gândim moartea – spirituală sau trupească – decât ca trecere spre înviere. Orice om rătăcit şi înstrăinat de Dumnezeu simte vidul ce se instalează în fiinţa sa şi nu se poate să nu aibă momentele sale de regret şi nostalgie după vremurile când era fiu ascultător al Părintelui său. Acesta poate fi începutul pocăinţei. Depinde de fiecare, de modul cum percepe glasul lui Dumnezeu care este conştiinţa morală; depinde de cât de mult crede în învierea spirituală. Unii se întorc spre Izvorul a tot binele, alţii nu.
Patericul, cartea noastră bisericească, relatează o întâmplare din viaţa unui Părinte al pustiei: ,,Se spunea pentru avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are dreaptă şi mare socoteală. Şi vrând să-l cerce de a sa mânie, i-au zis lui: tu eşti Agathon? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru. Iar el a zis: ei bine, aşa este. Şi i-au zis lui: tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăşi: tu eşti Agathon ereticul? Iar el a răspuns: nu sunt eretic. Şi l-au rugat pe el zicând: spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit , iar cuvântul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folos sufletului meu. Iar cuvântul acesta, eretic, este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au mirat de dreapta lui socoteală şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi’’.
Proorocul Isaia are aceste cuvinte pururea lămuritoare în privinţa despărţirii de Dumnezeu şi a morţii noastre spirituale: ,,Iată, mâna Domnului nu este prea scurta să izbăvească, şi urechea Lui prea tare ca să audă. Ci nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă audă’’ (Isaia 59, 1-2).
De ni se întâmplă şi nouă să ne despărţim de Dumnezeu prin păcatele noastre, să nu uităm că avem cale de întoarcere: de la păcat la virtute, de la rătăcirea sectelor la Biserică, din ţară străină în casa Tatălui nostru. Din moarte la viaţă. Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile