Predică la Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencii). Lucrul lui Dumnezeu

Hristos a înviat!

Samaria era o provincie a Ţării Sfinte. Ceea ce-i deosebea şi-i separa pe locuitorii ei de ceilalţi evrei era faptul că aceştia se amestecaseră cu populaţiile păgâne, depriseseră obiceiurile acestora, aşa încât păgânismul pătrunsese adânc în viaţa acestor oameni. Pe lângă aceasta, au întrerupt orice legătură cu conaţionalii lor în plan religios, căci nu se mai ţineau de templul din Ierusalim, ci şi-au ridicat un templu  propriu pe Muntele Garizim în care îşi practicau cultul. Rătăcirea samarinenilor era atât de mare încât nu mai ştiau de Dumnezeu, ajungând să nu mai ştie cui slujesc: ,,Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi’’ (Ioan 4, 22). Nu e, deci, de mirare că iudeii îi dispreţuiau şi-i urau pe samarineni, socotindu-i mai răi chiar decât păgânii şi refuzau orice legătură cu ei. Cu toate că părăsiseră cu totul pe Dumnezeu şi legea lui Moise, samarinenii se socoteau adevăraţii închinători iar religia lor, denaturată prin păgânizare, o vedeau mai presus de oricare alta.

În acest climat de întunecime şi rătăcire a venit Domnul nostru Iisus Hristos în Samaria şi S-a oprit, obosit de drum, la fântâna lui Iacov. Şi cea pe care a întâlnit-o acolo, femeia samarineancă, ilustra în chipul cel mai elocvent decăderea morală şi spirituală a locuitorilor Samariei: trăise înainte în mare neorânduială cu cinci bărbaţi, iar acum îl avea pe al şaselea şi îşi ducea mai departe acestă grea povară a desfrâului. Înţelegem dar, câtă lipsă era de prezenţa Mântuitorului în mijlocul acelor oi pierdute ale casei lui Israel care au părăsit pe Dumnezeu, însă grija Lui nu s-a depărtat de la ei. Lucrul lui Dumnezeu trebuia să se înfăptuiască şi în pământul Samariei. Tocmai de aceea a venit Fiul lui Dumnezeu să cerceteze pe acei oameni fără păstor şi fără nicio nădejde de a ieşi, prin puterile lor, din acea negură groasă a uitării, neştiinţei şi rătăcirii. Şi Mântuitorul a săvârşit lucrul lui Dumnezeu cu mare folos, cum vom vedea puţin mai târziu.

Sfântul Prooroc Isaia a scris în Cartea sa (55, 10-11): ,,Precum se pogoară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până ce nu adapă pământul şi-l face de rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui’’. Aşa a fost şi în Samaria: cuvântul Domnului Iisus a adus roade însutite, întâi în viaţa acelei femei şi după aceea în toată cetatea. Nu este minunat că acei oameni L-au rugat pe Mântuitorul să rămână la ei, şi El a rămas încă două zile? Câtă dorinţă şi deschidere spre adevăr au arătat acei oameni păgâni, spre deosebire de gadarenii care abia aşteptau să scape de Domnul Iisus şi ,,L-au rugat să treacă din hotarele lor’’ (Matei 8,34). Acum putem spune că Soarele Dreptăţii a strălucit şi deasupra Samariei şi a câştigat suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu. Dacă iudeii aveau o aversiune nestăpânită pentru samarineni, Iudeul Iisus Hristos S-a aplecat cu dragoste şi înţelegere asupra acestor oameni izolaţi şi dezorientaţi. Cei socotiţi spurcaţi de iudei au fost aduşi la cunoaşterea adevărului şi la sfinţenie de Fiul lui Dumnezeu.

Neştiind nici măcar cui se închină, au fost învăţaţi de Mântuitorul a-l cunoaşte pe Adevăratul Dumnezeu, singurul Căruia I se cuvine închinare din partea tutror făpturilor pământului şi a oştirilor cereşti. Toţi laolaltă suntem fiii Aceluiaşi Părinte ceresc şi viaţa tuturor se cuvine a fi, deopotrivă, o continuă închinare ,,în duh şi adevăr’’. Să ne amintim că Scriptura Sfântă defineşte Sfânta Biserică drept ,,stâlp şi temelie adevărului’’, aşa cum a scris Sfântul Apostol Pavel episcopului din Efes: ,,Îţi scriu acestea, nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere; ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp şi temelie a adevărului’’ (I Timotei 3, 15). Dacă Biserica lui Hristos este păstrătoarea adevărului nealterat, descoperit nouă de Dumnezeu, ne putem imagina că închinare ,,în duh şi adevăr’’ ar putea exista în afara ei? Fără îndoială, nu! Pentru că de la Botezul său în Biserică, omul începe să se închine lui Dumnezeu. Aşa citim în rânduiala din Cărţile Bisericii: ,,Mă închin Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii Celei de o fiinţă şi nedespărţite’’.  Căci se cuvine să fim cu mare luare-aminte că nu orice închinare este ,,în duh şi adevăr’’. Şi vechii atenieni aveau un altar de închinăciune pe care scriseseră ,,Dumnezeului necunoscut’’ (Fapte 17, 22-23), dar închinarea lor era fără de folos, tocmai din pricina necunoaşterii Adevăratului Dumnezeu.

Sectele vremurilor noastre, în frunte cu aşa numiţii martori ai lui Iehova, refuză să se închine Mântuitorului nostru Iisus Hristos, socotindu-L, asemenea celorlalţi vrăjmaşi ai Lui, un simplu om muritor. Dar să ne gândim: Lui Hristos s-au închinat Sfinţii Apostoli (Matei 28, 17); I s-au închinat magii de la Răsărit (Matei 2, 11); I s-au închinat Femeile aducătoare de mir (Matei 28, 9); I s-a închinat leprosul pe care l-a vindecat (Matei 8, 2); I s-a închinat femeia cananeiancă care era păgână (Matei 15, 25); I s-au închinat cei ce erau în corabie, mărturisind: ,,Tu eşti Fiul lui Dumnezeu’’ (Matei 14, 33); I s-a închinat omul care şi-a adus fiul lunatic spre a fi vindecat (Matei 17, 14); I s-a închinat cel vindecat de orbire din naştere (Ioan 9, 38). Iată dar, adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu în duh şi adevăr! Printre ei şi păgâni, în vreme ce acei ce se socotesc creştini, sectarii, refuză să I se închine lui Hristos! Şi încă se mai laudă pe toate drumurile că sunt cunoscători şi împlinitori ai Sfintelor Scripturi! Păgânii samarineni despre care ne vorbeşte Evanghelia Sfântă a acestei Duminici aveau o scuză măcar: nu ştiau. Dar când li s-a spus, au crezut: ,,Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut…Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui’’ (Ioan 4, 39, 41). Neopăgânii vremurilor noastre sunt mult mai răi: oricât le propovăduiesc slujitorii Bisericii, refuză cu încăpăţânare adevărata închinare. Ei singuri se fac păgâni, căci a spus Mântuitorul: ,,De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de el va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot civântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să_ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 15-17).

Istorisirea biblică despre femeia samarineancă se încheie cu finalul Evangheliei de astăzi, din care ştim că ea a fost cea dintâi care a crezut. Ce s-a întâmplat după aceea, ne spune Sfânta Tradiţie a Bisericii: a părăsit păcatele de până atunci, s-a botezat şi s-a făcut vestitoarea lui Iisus Hristos până în capitala imperiului roman păgân. Prin faptele sale cele bune, luminată de harul lui Dumnezeu, ea a devenit Sfânta Fotinia. Biserica i-a recunoscut sfinţenia vieţii din momentul întâlnirii sale cu Mântuitorul şi i-a înscris numele în calendarul său, cinstind-o, după vrednicie, în fiecare an la 26 februarie. Dumnezeu îi primeşte cu bucurie pe toţi păcătoşii pământului. Acesta este rodul lucrului lui Dumnezeu săvârşit Fiul Său. Aşa este, aşa să fie întotdeauna. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile