În această Duminică Sfântă, ne este dat de Sus să fim lângă Mântuitorul intrând în cetatea Ierusalimului. Văzând în duh, cu multe secole înainte, acest eveniment, Sfântul Prooroc Zaharia a aşezat în cartea sa acest îndemn: ,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, că iată, Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor şi smerit’’. Şi fiicele Sionului şi ale Ierusalimului s-au bucurat văzând pe Cel Drept şi Biruitor şi Smerit. În entuziasmul lor, şi-au aşternut hainele pe pământ, făcând drum Dumnezeului şi Mântutitorului lumii. Ca bucuria să fie deplină, au tăiat ramuri din copaci, semn ale biruinţei, şi le-au înălţat, cinstind pe Biruitorul. Cetatea sfântă fremăta de de strigătele mulţimilor: ,,Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a Părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!’’ (Marcu 11 9-10). ,,Osana’’ este o exclamaţie ebraică însemnând ,,mântuieşte’’, oamenii înţelegând prea bine că Iisus este Mântuitorul nostru şi că ,,întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi’’ (Fapte 4,12). Sfinţii Evanghelişti descriu în cuvinte puţine, dar semnificative, entuziasmul oamenilor în mijlocul cărora Fiul lui Dumnezeu nu se bucura. Nu se bucura pentru că în zare se vedea fatidica Golgotă, iar El ştia că aceleaşi mulţimi, peste numai câteva zile, vor striga cu ură nestăvilită: ,,Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!’’ Nu se bucura pentru că Ierusalimul n-a cunoscut vremea cercetării sale (Luca 19, 44). De aceea, Iisus vedea viitorul sumbru al cetăţii: ,,Căci vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră’’ (Luca 19, 43-44). Aceste profetice cuvinte aveau să-şi găsească împlinirea în anul 70, când armatele romane au distrus Ierusalimul şi au desfiinţat statul Israel. Nu se bucura Iisus pentru că mai-marii poporului fierbeau de ură şi căutau să-L piardă, dar nu puteau din pricina celor care-L însoţeau şi-L ascultau (Luca 19, 47-48). Era contestat atunci, este batjocorit şi-n vremea noastră, de aceea scria Părintele Stăniloae cu grea amărăciune: ,,Poate astăzi mai mult ca oricând, Hristos este negat. Atunci era ceva negat din El: nestorienii negau unitatea de persoană, monofizuţii au negat umanitatea, arienii au negat egalitatea cu Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se neagă peste tot Hristos. Şi asta ne somează să punem în lumină şi mai mult adevărurile Lui’’.
Tristeţea Mântuitorului contrasta vădit cu cu bucuria generală, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Luca să scrie că, văzând starea de lucruri din cetate, ,,a plâns pentru ea’’ (Luca 18, 41). Sentimentele noastre, ale fiilor Bisericii, sunt de bucurie şi, deopotrivă, de tristeţe. De bucurie pentru că suntem dintre cei care-L primim cu drag pe Fiul lui Dumnezeu; de tristeţe pentru că Intrării în Ierusalim i-au urmat Patimile cele mântuitoare, când răutatea lumii întregi s-a revărsat peste dealul Golgotei. Astăzi, asemenea mulţimilor ierusalimitene, primim şi noi ramuri de salcie binecuvântate în biserică pe care le vom duce la casele noastre şi le vom aşeza la sfintele icoane. Şi-n acest fel ne arătăm dragostea pentru Mântuitorul şi statornicia până la moarte (Apocalipsa 2,10).
Bucură-te, Sfântă Biserică Ortodoxă, Mireasă a lui Hristos, că Împăratul tău vine la tine! A venit atunci în Ierusalim, va veni iarăşi la sfârşitul veacului acestuia. ,,Da, vin curând. Amin. Vino, Domne Iisuse! Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin’’ (Apocalipsa 22, 20-21).
Presbiter Ioviţa Vasile
Să fie blagoslovit cuvântul de învățătură la Marea Sărbătoare a Floriilor, Sfinția Voastră, Cinstite Părinte Vasile!!
Când harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora
Sfântul Sofronie Saharov
„Pentru mine, viața celorlalți prețuiește mai mult decât propria-mi viață”. Nu vor mai exista între voi neînțelegeri, când veți fi înțeles aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neînțelegeri nu ține de nicio organizație, de niciun anumit mod de conduită, ci de hotărârea de a suporta totul.
Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalți o inimă de mamă. Având gânduri bune pentru ceilalți, veți putea vedea în orice persoană pe care o veți întâlni o ființă scumpă. În schimb, având gânduri urâte, fața voastră, energiile voastre psihice vă vor irosi relațiile și vă vor afecta anturajul.
Când harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora; nu mai vezi decât suferințele și dragostea pentru frați.
Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârșit.
Hristos atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat morții pe cruce. La fel și sfinții. Câștigăm Raiul sau îl pierdem în măsura în care acceptăm sau refuzăm crucea rânduită de Hristos.
Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferințe extrem de adânci și vii.”
Din Arhimandritul Sofronie Saharov, Din viață și din Duh, trad. Prof. Ecaterina Volocaru, Editura Pelerinul, Iași, 1997, p. 18,22,51
12 gânduri despre mândrie de la Sfântul Paisie Aghioritul
Omul cel mai mândru nu este cel ce se laudă cu mândrie, ci cel ce se laudă că este foarte smerit.
Cel care se îndreptăţeşte pe sine când greşeşte, îşi preschimbă inima sa într-un refugiu diavolesc şi va continua să greşească tot mai mult şi va fi zdrobit fără folos de egoismul său, dacă nu îşi va zdrobi „eul” său. Cel care îşi îndreptăţeşte patimile sale se îmbolnăveşte din ce în ce mai tare şi atunci este trădat chiar şi de tusea sa.
Cei care nu primesc observaţii nici de la oamenii pe care îi iubesc, primesc bătăile de joc ale tuturor oamenilor care gândesc lumeşte, rămânând în cele din urmă lemne strâmbe şi se netrebnicesc duhovniceşte, precum sunt puse„la cofraje” sau schele, scândurile care nu primesc rindeaua tâmplarului ca să devină mobilă şi astfel sunt călcate şi murdărite până ce se vor strica şi vor sfârşi în foc.
Cei care nu au căderi în această lume, deşi au mândria lumii, arată că mândria lor a întrecut limitele ei (a ajuns la un grad satanic) şi căderea s-a făcut în partea din spate a vârfului înalt (cădere luciferică).
Cel care are mândrie multă este mai rău decât cel care are diavol, deoarece mândria umflă mereu până se sparge.
În timp ce omul care are duh necurat, pe lângă faptul că se chinuieşte şi plăteşte (sau depune, dacă nu s-a făcut pricină el însuşi), se şi smereşte de nevoie în ochii oamenilor, iar în cele din urmă Dumnezeu îl slobozeşte răinânându-i în suflet îndoit folos.
Mândria împiedică mult harul lui Dumnezeu, ba chiar şi gândul mândru spurcă virtuţile noastre, precum şi găinaţul care, atunci când cade în ouăle prăjite, face ca ele să fie aruncate împreună cu tigaia.
Cei care îi pot răbda pe cei foarte mândri, fără însă să-i linguşească, aceştia sunt cei mai smeriţi oameni, cei mai credincioşi şi mai drepţi, deoarece mereu vor fi nedreptăţiţi şi dispreţuiţi de cei mândri.
Mai mare recunoştinţă trebuie să arătăm celor care ne smeresc, ne nedreptăţesc şi ne adapă cu otravă, decât celor ce ne hrănesc cu cinstiri şi cu cuvinte dulci sau cu mâncăruri şi dulciuri alese, deoarece otrăvurile sunt cele mai bune medicamente pentru sufletul nostru.
Vai nouă când ni se face reclamă că suntem harbuji buni, în timp ce noi pe dinăuntru suntem dovleci!
(Vai ţie, sărmane Paisie!)
Vai şi de trei ori vai când nu luăm aminte şi dăm celorlalţi impresia că suntem sfinţi, căci prin aceasta ne osândim pe noi înşine veşnic şi nimeni nu se va ruga pentru odihna sufletului nostru, atunci când vom muri, lucru de care vom avea nevoie, ci toţi ne vor ferici. Din păcate nici eu n-am luat aminte la aceasta şi mi-am omorât sufletul. Rugaţi-vă să-l odihnească Bunul Dumnezeu.
Cel care se bucură atunci când este lăudat de oameni este batjocorit de draci.
Dacă nu ar exista acest „eu” şi oamenii ar folosi numai „tu, el, acela”, ar exista smerenie, dragoste şi binecuvântarea lui Dumnezeu în lume, iar oamenii atunci ar trăi pe pământ ca în rai.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005
Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare
Vechii creștini se întreceau în virtuți, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creștinii de azi vor să fie și cu un picior în cer, dar și cu unul bine înfipt pe pământ. Or, Dumnezeu ne dă să alegem: să trăim pe pământ în aspirație pentru cele veșnice și trainice.
Creștinul „de duminică” merge grăbit la biserică, aprinde o lumânare, iese afară, aprinde o țigară, apoi merge în stradă, la o nuntă, la o cumetrie, la crâșmă. Așa e și politicianul care își face poze cu călugărul cutare, cu preotul cutare, într-o biserică renumită, pozele apar în materialele de campanie electorală, lumea zice: „Uite, dom’le, ce credincios!”, în timp ce el nu are decât gândul puterii pentru sine și pentru afacerile sale. Cam așa arată politicianul care conduce statul azi. În cazul acesta cum să nu se implice Biserica în problemele națiunii, care se duce de râpă cu tot felul de păstori necredincioși sau ipocriți?
Atâta vreme cât s-a menținut în starea lui de puritate, a vieții ascetice, a pustniciei, a vieții mănăstirilor, a călugărilor dăruiți total lui Dumnezeu, a oamenilor cu frică de Dumnezeu, poporul s-a menținut la înălțime, n-a putut fi înfrânt.Cei care se îndoiesc de calitatea celor din jur, sunt cei care n-au încredere în ei înșiși, care se îndoiesc de ei înșiși. Dacă omul ar avea încredere în sine, dacă s-ar cunoaște pe sine, atunci ar putea să aibă încredere și în aproapele său. Încrederea duce la iubire. Răul nu este în ceilalți, răul trebuie căutat, mai întâi, de către fiecare, în sine.
Un Sfânt Părinte spunea că „rugăciunea este darea la o parte a gândurilor”. Viața de azi e complexă, e grăbită, e plină de tentații, dar dați deoparte gândurile și în spatele lor veți descoperi sufletul, așa cum l-a pregătit și întărit fiecare. Mai zice și părintele Arsenie Boca: „Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare”.
Sursa: Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Ediția 2, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010
Arhim Ciprian Grădinaru: mă voi vaccina pt ca nu vreau să cad în extreme, sursa basilica
Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere “nirvana”
Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru!
Înainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!
Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Îl doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice.
Ştiţi ce înseamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la durerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răsplăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.
-Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?
Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumnezeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”.
Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Îngerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.
-Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?
Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dumnezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugăciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt.
Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace dintre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Înţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte.
Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.
Sfântul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003
O mărturie despre Sfântul Părinte Justin Pârvu
„Şi cândva, la Sfânta Mănăstire Bistriţa, îmi spunea:
„Părinte Constantine, osteneala suspinului e durerea inimii, iar singurul duşman de care nu poţi scăpa e cugetul tău, care te ştie şi te osândeşte, şi cel care nădăjduieşte în Dumnezeu rabdă multe samavolnicii, injurii şi nedreptăţi.
Însă, la toate acestea trebuie să ai bărbăţia duhovnicească de a răbda fără să urăşti, fără să cârteşti şi fără să doreşti răul”.
Şi continua părintele să-mi spună: „Se zice că unii Sfinţi Părinţi, ca Isaac Sirul şi Efrem Sirul, s-au rugat şi pentru demoni, fiindu-le milă de osânda lor veşnică, dar niciunul dintre ei n-a făcut greşeala de a aşeza demoni la masa sfinţilor şi nici n-au recomandat cuiva să facă o asemenea absurditate. De fapt, de acolo unde există sfinţenia adevărată, demonii pleacă singuri. Dar, după cum vezi, aici, la noi, la Mănăstirea Bistriţa, Stareţul nostru Ciprian îi adună şi îşi pierde toată rânduiala, dar mare este Dumnezeu şi cred că va veni şi acea zi când să fie şi aici, la noi, o rânduială după cum ne cer Sfinţii Părinţi, şi să redescoperim calea începutului şi să nu mai fim sluga celor fără de Dumnezeu şi să nu ne mai pierdem vremea prin a ospăta obrazul şi buzele murdare, chiar dacă mănăstirea aceasta este «mănăstire de protocol», datoria noastră, după cum şi sfinţia ta ştii, este pravila şi prezenţa la toate slujbele.
Căci Dumnezeu i-a dat omului nu numai gândirea şi limbajul, ci şi o conştiinţă. Capacitatea fiecăruia dintre noi e ca, analizându-şi conduita zi de zi, să poată răspunde la elementara întrebare: ce am făcut bine şi ce am făcut rău?
Fireşte, resortul e moral.
Şi, la plecarea mea din chilia sa sărăcăcioasă şi rece de la Mănăstirea Bistriţa, mi-a spus:
„Ştiu că eşti venit cu Preasfinţitul Eftimie, pentru a sărbători dezvelirea bustului lui Alexandru cel Bun, şi dacă te va întreba de ce ai zăbovit aşa de mult în chilia mea, spune-i că te-am sfătuit să ai rezervă faţă de onorurile lumeşti şi să nu uiţi că simţul răspunderii nu poate fi viu decât prin respectarea celor ce au slujit şi slujesc idealurile Ortodoxiei.
Şi spune-i şi Preasfinţiei Sale că-i transmit să nu-şi piardă responsabilitatea de înalt slujitor, în erori şi pasivitate,
că lumea asta are o serie de probleme morale personale, şi are mare nevoie de rugăciune şi de cuvânt ziditor.
Să mă pomeneşti, că şi eu te am în rugăciunile mele!”
Părintele Constantin Catană de la Văratec„Icoana de pe iconostasul evlaviei multor creştini din Biserica Ortodoxă Română”-fragment
„Să fim tari, să avem curaj să înfruntam cu sufletul şi cu preţul vieţii noastre toate primejdiile vieții!”
„Oare şi noi nu suntem la aceeaşi măsură de a striga? Oare cât va putea răbda creştinătatea noastră toate abuzurile care se fac asupra noastră, toate greutăţile care vin? Dar dacă până acum au căutat să vâneze trupurile noastre, de data aceasta ne vânează şi sufletele noastre. Şi nu este de ajuns să ia un suflet, două, trei sau cincizeci, o sută, ci tânjesc să ia popoarele în întregime; nu numai un popor sau două, ci toată lumea. Să fie în acelaşi consens satanic care măreşte aria iadului.
De aceea şi noi, creştinii de astăzi, trebuie să avem grijă de sufletele noastre, să fim foarte atenţi ca să nu le pierdem. Căci un suflet avem şi acela trebuie să-l dăm aşa cum l-am primit de la Dumnezeu.
Sfinţii nu au încetat nici până în zilele noastre, şi cât va fi lumea. Începând de la cele mai fragede vârste ale creştinătăţii şi până astăzi, sângele creştinilor este peste tot.
În zilele noastre Aiudul, Gherla, Piteşti şi toate închisorile comuniste au zdruncinat generaţie după generaţie din 1948 şi până în 1964 şi au bucurat un tineret care astăzi formează buchet de rugăciune pentru noi.
Ca şi cei din trecut să cerem forţa, puterea, energia şi curajul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi ale tuturor sfinţilor care ne călăuzesc în Înviere.
Să fim tari, să avem curaj să înfruntam cu sufletul şi cu preţul vieţii noastre toate primejdiile vieții!”
(Fragment din predica Cuviosului Parinte Justin Parvu la hramul Bisericii din satul Petru Vodă, Sf. M.Mc. Gheorghe, 2009)
Prigoana Sf Mucenici Ardelenii continuă, „aleșii neamului” cu o majoritate zdrobitoare au votat împotriva repatrierii osemintelor, nici o reacție din partea patriarhiei sau a vreunei mitropolii sau eparhii de pe întreg cuprinsul b.o.r
A republicat asta pe Mucenicul's Blog.
„Voievodul Ortodoxiei româneşti”-AVVA JUSTIN PÂRVU
„Noi trebuie să urmăm pilda Mântuitorului,Care a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri. Atunci când vedem că fratele face greşeala, să nu ne grăbim să aruncăm degrabă cu piatra în el, ci mai întâi să ne socotim noi vinovaţi pentru acea greşeală. Aceasta înseamnă să purtăm noi slăbiciunile fratelui şi astfel îl despovărăm. Dumnezeu iubeşte cel mai mult acest tip de jertfă şi nu există cunună mai mare pentru un muritor păcătos. De căderea celui din preajmă ne facem
vinovaţi şi noi, fără nicio discuţie. Lipsa de iubire e ca lipsa de sprijin.
Nu-L iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-ţi iubeşti aproapele tău. De răul din lume suntem vinovaţi fiecare. Dacă tratăm cu indiferenţă ce i se întâmplă vecinului, fratelui, soţului, soţiei, părintelui sau prietenului, atunci nu mai putem pretinde ca nouă să ne întindămâna cineva. Degeaba aşteptăm ajutorul lui Dumnezeu, că nu va veni…”.
„Dragul meu, trăim într-un veac al minciunii şi al înşelării, încât nimic nu mai e autentic, nici noi ca persoane, nici plantele sau hrana pe care o consumăm, toate sunt modificate şi nefireşti. Se lucrează cu informarea şi dezinformarea în aşa grad, încât nici numai ştii care este partea reală a lucrurilor. Ca să distingi azi adevărul de minciună e greu şi pentru oamenii duhovniceşti şi cât de cât aşezaţi, este nevoie de o mare atenţie şi trezie ca să ne cunoaştem inamicul ce ne stă înainte. Este însuşi diavolul, tatăl minciunii, vrăjmaşul de moarte al omului, care îşi adună în laboratorul său
toate uneltele acestea prin care lucrează şi prin care urmăreşte un scop foarte important: să inducă îndoiala
şi confuzia. Cu aceste două arme poţi să anulezi tot, chiar orice fundament care a stat la baza unei civilizaţii.
Este o descompunere morală şi spirituală a omului, încât el să nu mai existe ca fiinţă, să fie depersonalizat.
Satana a reuşit să aducă omenirea într-un stadiu de neîncredere doar cu ajutorul nostru, prin neascultarea de
poruncile lui Dumnezeu. Ce nevoie mai are omul modern de Dumnezeu, dacă stăpâneşte tehnica? Cine mai ţine azi seama pentru ce înălţime duhovnicească am fost creaţi?
Cine mai ascultă azi de sfaturile Părinţilor Bisericii? Degeaba avem noi raţiuni drepte şi logice, dacă nu îşi au rost duhovnicesc, sunt fără valoare, nu ne aflăm pe o axă bună, nu suntem acoperiţi de har. Discernământul este sarea Harului dumnezeiesc. Tocmai de aceea, cei care conduc lumea amestecă lucrurile, prezentând unele informaţii reale, altele false, astfel încât să ne slăbească puterea de a discerne.
Devii într-un fel prizonierul unei reeducări, care este de altfel scopul lor demonic. Cea mai comună metodă de reeducare, folosită atât de comunişti, cât şi de stăpânitorii de astăzi, care sunt de fapt aceiaşi securişti cu altă pălărie, este metoda şedinţelor. Înainte erau şedinţele de partid, acum sunt şedinţe culturale sau simpozioane. În momentul în care a intrat în vâltoarea acestor şedinţe care se termină cu strângeri de mână şi mese copioase, omul începe să renunţe la crezul său de-o viaţă şi îmbrăţişează doctrina partidului. Acum, intelectualii noştri au văzut că e bine să ai o casă frumoasă, să mergi la băi, în staţiuni, în străinătate… Nu mai au ei timp să ia atitudini de apărare a neamului şi astfel ajung, şi ţăranul şiintelectualul, uneltele «burgheziei», de pe urma căreia trăiesc. Lumea a ajuns la culmea desfrâului, a imoralităţii, încât homosexualii şi criminalii au devenit repere morale”.
„România la ora actuală nu mai este condusă de români, ci de străini, în special evrei şi unguri, care au găsit în ţara noastră o gazdă plăcută din toate punctele de vedere, atât economic, dar mai ales din punct de vedere al laşităţii românului. Românul este în stare să-ţi dea şi papucul din picioare, numai să-l laşi în pace să trăiască liniştit în noroiul şi necazul lui. Toate mişcările politice şi teritoriale nu sunt nimic altceva decât un viu interes pentru constituirea mult visatului guvern unic mondial.
La noi în ţară au condus şi vor conduce minorităţile.
Dar nu numai la noi. Toate conducerile mari ale lumii sunt dirijate tot de minorităţi.
Ruşii, de pildă, sunt conduşi în cea mai mare parte de evrei. Americanii, tot de evrei. Mafia masonică ţine cele două mari puteri nucleare, aşa, faţă în faţă, când prieteni, când duşmani. Pe americani i-am aşteptat zadarnic o grămadă de ani. Ruşii, în schimb, s-au înfruptat din plin din bogăţiile noastre, pentru că ei nu o duceau atât de bine ca românul. Erau însă îndoctrinaţi de partid că nu există nimeni pe lumea asta mai bogat ca ei.
Lenin spunea şi a avut dreptate: «Va ţine comunismul în Rusia, sănătos, aşa cum îl vedeţi, până ce va lua contact rusul cu civilizaţia europeană». Când intra bolşevicul în casele ţăranilor simpli se minuna şi întreba:
«Aici e colac, colac?» – pentru ei colac însemnă burghez. «Nu, domnule, aici e gospodăria mea», răspundea cu mândrie ţăranul român. «Dar vinou, vinou, aveţi?».
«Avem, hai la beci!». Şi rămânea rusul în beci toată noaptea, că mulţi dintre ei se înecau în vinul scurs din butoaiele ţăranilor. La fel procedau şi soldaţii nemţi.
Erau toţi nişte flămânzi. Atei, şi unii şi alţii. Atât socialismul răsăritean, cât şi capitalismul apusean erau unul
şi acelaşi lucru. Circula pe vremea aceea un banc. Un profesor de socialism ştiinţific este întrebat de un elev curios: «Tovarăşe profesor, care este diferenţa dintre socialism şi capitalism?». Şi răspunde profesorul: «Măi, capitalismul este exploatarea omului de către om, dar în socialism este invers». Socialismul nu a făcut decât să sărăcească masele. «Ce-i al tău e şi al meu. Ce-i al meu e numai al meu!». Cam aşa era pe atunci. Dar cât de sărac ar fi omul, dezmăţul şi moravurile uşoare tot nu lipsesc. Şi aşa rămâne omul gol-goluţ, în grijile şi păcatele lui, dezbrăcat de haina luminoasă a harului lui Dumnezeu. Dar el nu este gol ca Adam în Rai, ci este îmbrăcat în haina întunecată a dumnezeilor mincinoşi, în care crede cu tărie. Şi nu este de mirare că se întâmplă astfel de lucruri.
Mai marii lumii, aşa cum mai spuneam, urmăresc să-l aducă pe om în starea în care să nu mai poată gândi, să nu mai poată simţi, devenind astfel un rob al tehnicii moderne, care execută totul la comanda primită.
Criza morală, criza spirituală care s-a abătut asupra noastră nu este altceva decât aspra judecată şi aspra mânie a lui Dumnezeu pentru păcatele noastre”.
Fragment din Mărturia lui Ioan Chertiţie:„Voievodul Ortodoxiei româneşti”-AVVA JUSTIN PÂRVU
Mărturii. Amintiri. Minuni.
Editura Areopag Bucureşti, 2014