Pe la mijlocul secolului XX, un călugăr franciscan dintr-o mănăstire catolică din nordul Spaniei, Francisc de Ballester, a primit din partea superiorilor misiunea de a revizui cataloagele cu autorii şi operele din bibliotecă, pentru a stabili pierderile cauzate, în urma incendierii mănăstirii de către comuniştii spanioli. Ceea ce a descoperit el acolo şi care a constituit punctual de cotitură al vieţii acestuia, este descris într-o carte, ,,Convertirea mea la Ortodoxie’’, apărută în 1954 şi tradusă în româneşte. Iată ce relatează el: ,,Într-un plic ce conţinea documente referitoare la Inchiziţia din 1647, am găsit copia unui edict al papei Inocenţiu X, redactat în latină, prin care era anatemizat ca eretic orice creştin care ar fi îndrăznit să creadă, să urmeze sau să răspândească învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre autenticitatea demnităţii sale apostolice. În continuare, acest ciudat document îi obliga pe toţi credincioşii, sub ameninţarea cu pedeapsa de dincolo de moarte, să creadă că Apostolul Pavel, în toată viaţa şi slujirea lui apostolică, adică de la convertirea sa la creştinism şi până la moarte, nu şi-a exercitat lucrarea apostolică liber şi independent de stăpânirea lumească. Dimpotrivă, toţi trebuia să creadă că acesta se afla în fiecare clipă sub puterea suverană a Sfântului Apostol Petru, presupus a fi primul între papii şi ocârmuitorii Bisericii. Desigur, era prevăzut şi faptul că această putere absolută a fost moştenită, prin succesiune directă, exclusiv de următorii papi, episcopii Romei’’.
Această neaşteptată descoperire a ridicat primele semne de îndoială în mintea lui Francisc de Ballester. După îndelungi chibzuinţe, a hotărât să se despartă de catolicism şi să intre în Biserica Ortodoxă, unde a fost hirotonit, în cele din urmă, episcop.
Relatarea lui este relevantă pentru felul cum pontifii romani, de-a lungul mai multor secole, au construit această autoritate papală primaţială, căreia se supun catolicii din lumea întreagă. Oricine va cerceta scrierile Noului Testament va constata că Sfântul Apostol Pavel a primit de la Mântuitorul Însuşi misiunea căreia s-a dedicat până la sfârşitul vieţii: ,,Şi a zis Domnul către el: Mergi, fiindcă acesta (Sfântul Apostol Pavel, n. a.) Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel’’ (Fapte 9, 15). Nu facem ierarhizări şi comparaţii nepotrivite între cei doi Sfinţi Apostoli, Petru şi Pavel. Amândoi ne sunt dragi deopotrivă pentru lucrarea lor unică de răspândire a Evangheliei Mântuitorului în lumea păgână de atunci. Amândoi au lucrat cu mult folos pentru binele Bisericii şi pentru mântuirea tuturor oamenilor, şi nu se poate în niciun caz spune că între ei ar fi existat relaţii de subordonare, precum pretind catolicii.
Pentru fundamentarea primatului papal, lumea catolică face recurs la dialogul dintre Mântuitorul şi Sfântul Apostol Petru, consemnat de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei: ,,Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, a întrebat pe Ucenicii Săi, zicând: Cine zic oameni că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre Prooroci. Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri’’ (Matei 16, 13-19). Pretenţiile pontifilor romani se întemeriază pe o falsă tălmăcire a acestui text, dar şi a altora, deoarece:
1.Sfântul Ioan Gură de Aur a desluşit înţelesul pietrei ca fiind mărturisirea Apostolului ,,Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu’’: ,,Adică pe credinţa în mărturisirea lui Petru’’ (Omilii la Matei, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1994, p. 623).
2. Fericitul Augustin a scris în Retractractiones, după îndelungi reflecţii: ,,Piatra este numele propriu, de aceea Petru ia acest nume de la Piatră şi nu Piatra de la Petru; aşa cum şi noi înşine, creştinii, luăm acest nume de la Hristos, nu Hristos de la creştini. <
3. Fericitul Ieronim a stat împotriva ereticului Iovinianus, cel care pretindea, asemenea ereticilor catolici, că Piatra ar fi Sfântul Apostol Petru: ,,Tu zici că Biserica s-a sprijinit pe Apostolul Petru, dar adevărul este că s-a sprijinit pe toţi Apostolii; iar puterea Bisericii a fost întemeiată pe toţi aceştia’’.
Dacă cercetăm personalitatea Sfântului Apostol Petru în lumina scrierilor Noului Testament, constatăm că acesta a fost om cu căderile şi ridicările sale sale. Astfel, el s-a lepădat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la vremea încercărilor (Matei 26, 69-75; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 55-62; Ioan 13, 36-38), dar s-a ridicat prin pocăinţă. Scriind Bisericilor Galatiei, Sfântul Apostol Pavel mărturisea că l-a înfruntat pe Sfântul Apostol Petru pentru atitudinea sa ambiguă: ,,Iar când Chefa (Sfântul Apostol Petru, n. a.) a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei din păgâni; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi împreună cu el s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Baraba a fost atras de făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască precum iudeii?’’ (Galateni 2, 11-14). Dacă Sfântul Apostol Petru ar fi fost primul dintre Apostoli, dacă ar fi avut calitatea de păstor infailibil, nu ar fi comis această eroare, iar Sfântul Apostol Pavel nu şi-ar fi îngăduit să-l mustre, să-l corecteze şi să-l aducă la dreapta cugetare. Este limpede că Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, nu se afla în fiecare clipă sub puterea suverană a Sfântului Apostol Petru, cum pretindea papa Inocenţiu X în documentul înainte citat.
În anul 50 după Naşterea Mântuitorului, în Biserică s-a iscat o controversă privind tăierea împrejur, fără de care, susţineau unii, nu este posibilă mântuirea (Fapte 15, 1). Pentru a restabili adevărul a fost necesar ca Sfinţii Apostoli şi ceilalţi slujitori bisericeşti să se adune la Ierusalim, constituind Sinodul Apostolic. Aici s-a hotărât că tăierea împrejur nu este necesară pentru mântuire şi s-a trimis Bisericilor îndemnul de a se feri de cele jertfite idolilor, de sângele animalelor sugrumate şi de desfrâu (Fapte 15, 29). În fruntea Sinodului nu stat Sfântul Apostol Petru, cum s-ar fi cuvenit, dacă ar fi fost întâiul dintre Apostoli, ci Sfântul Apostol Iacov.
Cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice nu au fost convocate de papi ai Romei şi niciodată n-a fost prezent niciodată vreun pontif roman, ci doar reprezentanţi ai acestora, în număr foarte redus. Faptul că papii au recunoscut şi confirmat hotărârile Sinoadelor Ecumenice este o aserţiune cu totul gratuită şi irelevantă de vreme ce Biserica lui Hristos în întregul ei, posedă atributul infailibilităţii.,,În Răsărit, hotărârile unui sinod, chiar dacă el s-a considerat Ecumenic, nu au valoare decât dacă sunt însuşite ulterior de Biserică. De aceea, abia această aprobare ulterioară a Bisericii descoperă dacă sinodul a fost Ecumenic, constituind criteriul extern al Sinodului Ecumenic. Biserica poate să contrazică sau să reformeze hotărârile unui sinod, care a întrunit, la un moment dat, cel mai mare număr de episcopi’’ (Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p. 808).
Pretenţia pontifilor romani de a fi capi ai întregii Biserici este mai veche. Învăţătura aceasta eretică a fost formulată şi ridicată la rang de ,,dogmă’’ abia la Conciliul I Vatican (1869-1870), convocat de papa Pius IX. Proclamarea papei drept cap văzut al Bisericii i-a îndepărtat şi mai mult pe catolici de Biserica lui Hristos şi a adâncit prăpastia ce-i separă pe ortodocşi de apuseni.
Dacă ar fi să extindem slujirea Sfântului Apostol Petru asupra episcopilor Romei, am putea conchide că şi aceştia sunt oameni cu slăbiciunile, patimile, erorile şi căderile lor. Cum Dumnezeu Cel Atotputernic ţine deschisă calea pocăinţei înaintea oricărui om, socotesc că aceasta este singura ce trebuie urmată pentru revenirea papei şi a turmei sale eretice în Biserica lui Hristos. Sfântul Apostol Petru a greşit lepădându-se de Mântuitorul, dar a plâns cu amar, s-a pocăit şi a fost primit de Fiul lui Dumnezeu. Ar fi sub demnitatea papei să renunţe la ambiţiile sale deşarte şi să se întoarcă în Sfânta Biserică? Socotesc că nu.
Presbiter Iovița Vasile (articol din 2023)
Culmea ipocriziei și prostiei la aceștia nu mai au limite
Ce treabă avea Sf Petru cu papismul, când la vremea respectivă nici nu se pomenea de papism?!
Apoi sunt reprezentați prin diverse „icoane” și statuete diverși pseudo sfinți care nu au nimic în comun cu sfințenia, șnumai un exemplu în acest sens, un anume Anton de Padova , reprezentat cu Hristos pruncul în brațe, acum ne întrebăm când la ținut rătăcitul acela pe Hristos în brațe, dacă atât Hristos cât și respectivul așa zis sfânt au trăit în perioade diferite?! Hristos în Palestina, iar celălalt în Roma, Italia de azi
Se pare ca nici nu sunt vestigii ale trecerii Sf. Petru prin Roma. Si chiar de ar fi fost, scopul era apostolatul, nu episcopatul.
Iar primul episcop al Romei, consemnat, este Linus.
La ei Sfinții sunt pină la schisma de la 1054, după care pseudosfinti