,,De asemenea a trecut ceva timp de când am început să discredităm pe preoţi, să le ruinăm misiunea pe pământ; pentru noi, reprezintă o mare piedică. Influenţa lor are din ce în ce mai puţin efect asupra oamenilor. Libertatea conştiinţei a fost decretată în întreaga lume, devenind principiu, astfel nu ne mai despart decât câţiva ani până când vom reuşi să distrugem complet creştinismul; cât despre celelalte religii, dificultăţile vor fi minore, dar acum este prematur să discutăm. Regele evreilor va fi adevăratul papă al Universului, patriarhul bisericii internaţionale’’ (Milton William Cooper, Partea nevăzută a lumii, Ed. Elit, f. a., p. 253). Acest citat este extras dintr-un document mai vechi, nerecunoscut pe faţă de urmaşii celor care l-au elaborat. Este de înţeles. Faptul că această prevedere, şi toate celelalte, sunt puse sistematic în practică, arată că avem de-a face cu un document autentic, care a fost ţinut secret o vreme, apoi, prin vrerea lui Dumnezeu, a ajuns cunoscut.
În vremea ciumei comuniste, preoţii, ierarhii şi monahii erau definiţi în documentele securităţii drept ,,armata neagră’’ şi au fost socotiţi o mare primejdie pentru societatea cu viitor de aur. Aceştia au fost luaţi cu brutalitate de la sfintele altare şi întemniţaţi. Mulţi au murit muceniceşte. Canonizarea lor este interzisă. Biserica, adică poporul lui Dumnezeu, le recunoaşte jertfa, le cinsteşte sfintele moaşte şi le alcătuieşte acatiste.
După 1989, Biserica a avut o perioadă scurtă de libertate. Bisericii i se recunoştea autoritatea în societate şi lucrurile păreau că se îndreaptă spre normalitate. N-a trecut prea mult şi, încet-încet, cei ce se arătau a fi prieteni ai Bisericii Ortodoxe şi-au arătat adevărata faţă: s-au înverşunat împotriva ei cu o ură diabolică, emisiunile religioase au fost suprimate, trepăduşii au început să caute greşeli în Biserică pe care le-au mediatizat hiperbolic. Nu contează că, după o vreme, adevărul iese la lumină şi minciunile sunt dovedite. Ţinta lor nu este distrugerea creştinismului, aşa cum eronat este el înţeles azi. Ţinta este Biserica Ortodoxă cu slujitorii ei adevăraţi, ,,marea piedică’’ în calea înfăptuirii unor ambiţii nebuneşti. Nu trebuie să ne mirăm. N-au ajuns nemernicii lumii să spună despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos cel mai înjositoare minciuni, plăsmuite în străfundurile iadului? Noi credem în cuvintele Sale, din care nu va rămâne o cirtă neîmplinită: ,,Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui’’ (Matei 16, 18).
Presbiter Ioviţa Vasile
Mulţi nici nu înţeleg de ce furtuni ne scapă Dumnezeu
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Eu, atunci când Îl rog pe Dumnezeu pentru diferite cazuri, spun: „Dumnezeul meu, ajutorul Tău să fie simţit, astfel ca oamenii să se folosească şi duhovniceşte. Dacă nu va fi simţit, să nu ne ajuţi”. Mulţi nici nu înţeleg de ce furtuni ne scapă Dumnezeu şi nici nu se gândesc la aceasta ca să-L slăvească pe Dumnezeu.
De aceea, să cerem ca Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii să ajute lumea, dar ajutorul lor să fie simţit, ca oamenii să se folosească. Să presupunem că cineva se primejduieşte să cadă de pe schelă şi Dumnezeu iconomiseşte să se agate de ceva, lucru care în mod firesc nu se putea face, şi astfel acela este salvat. Sau cade de undeva şi nu păţeşte nimic. Sau are accident şi scapă. Să ne rugăm ca el să înţeleagă că Dumnezeu l-a ajutat şi s-a izbăvit, ca să se folosească duhovniceşte. Cineva a căzut de pe un pod jos şi a scăpat. „Ai coborât să măsori adâncimea?”, îl întreb. Sfinţii ne ţin pe mâini. Un copil căruia îi dădusem o cruciuliţă, aşa cum alerga cu motocicleta, a trecut peste un taxi, a făcut o tumbă şi a continuat să alerge pe drum, fără ca să păţească ceva. Mulţi se izbăvesc, dar puţini înţeleg şi se îndreaptă.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, p. 336
Rugăciunea aduce minuni în viața noastră și a celor pentru care ne rugăm
Sfântul Cuviosul Paisie Aghioritul
Atunci când vedeţi că vă preocupă lucruri pentru care, omeneşte, nu există rezolvare şi nu le încredinţaţi lui Dumnezeu, să ştiţi că aceasta este o măiestrie a diavolului, ca să lăsaţi rugăciunea prin care Dumnezeu poate trimite nu numai, simplu, putere dumnezeiască, ci puteri dumnezeieşti. Ajutorul adus de rugăciune nu este un simplu ajutor dumnezeiesc, ci o minune a lui Dumnezeu. Dar, din clipa în care începem să ne neliniştim, Îl împiedicăm pe Dumnezeu să intervină. Punem logica înainte, iar nu pe Dumnezeu şi voia Sa cea dumnezeiască, lucru care ne-ar îndreptăţi să primim ajutorul dumnezeiesc. Diavolul încearcă, furând cu măiestrie dragostea monahului, să-l ţină într-o dragoste lumească, într-o înfruntare lumească a lucrurilor şi într-o slujire lumească a semenului său. În timp ce el, ca monah, are posibilitatea să se mişte în spaţiul lui propriu, în specialitatea sa de transmisionist, pentru că aceasta este şi ascultarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Toate celelalte, pe care le facem prin străduinţe omeneşti, sunt pe un plan inferior.
De aceea, este mai bine ca monahul să ajute pe ceilalţi cu rugăciunea sa, decât cu cuvintele sale. Dacă nu are puterea să oprească pe cineva care face rău, să-l ajute, de departe, cu rugăciunea, pentru că altfel se poate chiar vătăma. O rugăciune bună, făcută din inimă, are mai multă putere decât mii de cuvinte, atunci când ceilalţi nu ascultă de cuvinte.
Cu toate că unii spun că ajut lumea care vine şi mă află, eu văd însă că mai eficace slujesc lumea citind o oră şi jumătate la Psaltire. Cealaltă lucrare o văd ca o recreaţie, adică să-şi spună sărmanii durerea lor, iar eu să le dau un sfat. De aceea nu socot că-i ajut prea mult slujindu-i astfel. Rugăciunea este cea care ajută. Dacă tot timpul meu l-aş fi dat rugăciunii, aş fi ajutat mai mult lumea. Să spunem că văd, pe zi, 200 de oameni. Oare numai 200 de necăjiţi există în lume? Dacă n-aş vedea pe nimeni şi m-aş ruga pentru toată lumea, atunci aş primi toată lumea. De aceea spun lumii: „Eu vreau să vorbesc lui Dumnezeu despre voi, iar nu vouă despre Dumnezeu. Aceasta este mai bine pentru voi, dar nu mă înţelegeţi”.
Să nu neglijăm rugăciunea în aceşti ani grei, căci ea este o asigurare, este comuniunea cu Dumnezeu. Aţi văzut ce spune Avva Isaac? „Dumnezeu nu ne va întreba pentru ce n-am făcut rugăciune, ci de ce n-am avut legătură cu Hristos şi ne-a chinuit diavolul” (Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte ascetice”, Cuvântul 42, p. 219).
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 350-352
Proiect de lege în parlament care deja se pare că a trecut de Senat, cetățeni din u.e pot candida in Romania, fie în posturi de președinte, fie în posturi de parlamentari, primari, consilieri etc fără a mai fi nevoiți să dețină cetățenia română
Nu există niciun păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu
Nu există niciun păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iubește pe omul pe care Însuși l-a creat, iar când acesta cere mila Lui i-o va da din belșug. Dumnezeu nu este nici procuror, nici polițist, ci doctor care tămăduiește și părinte care iubește. Acest lucru îl trăiește omul în Biserică, care este spital duhovnicesc. Astfel, când găsește un bun părinte duhovnicesc, care are virtutea discernământului, se tămăduiește de orice păcat ar fi săvârșit.
Roagă stăruitor pe Dumnezeu, ca El să-ţi arate un om capabil să te conducă bine, pe care trebuie să-l asculţi ca pe Dumnezeu însuşi”. Trebuie să ascultăm fără şovăire de cel „pe care Dumnezeu – fie în chip mistic, El însuşi, fie din afară, prin slujitorul Său – ţi-l va arăta. Ca şi pe Hristos în persoană, astfel trebuie să-l priveşti şi să-i vorbeşti, astfel trebuie să-l cinsteşti…”.
Unui asemenea părinte duhovnicesc trebuie să-i arătăm încrederea şi dragostea pe care o arată bolnavul doctorului care-l îngrijeşte, urmând metodele terapeutice prescrise şi aşteptând să fie vindecat. De fapt, trebuie să arătăm chiar mai multă încredere şi mai multă dragoste preotului decât doctorului, ţinând seama de diferenţa dintre suflet şi trup, şi de faptul că Hristos însuşi sălăşluieşte în părintele nostru duhovnicesc – socotind cele poruncite de el „ca venind din gura lui Dumnezeu”.
IPS Hierotheos Vlachos, Știinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe; Editura Sophia, București, 2017
Spune-mi: dacă te iert, ai putea tu, oare, să-Mi răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?
Mitropolitul Antonie de Suroj
Venim de fiecare data şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.
Uneori omul spune: „Nu mă pot rupe de păcatele mele! Dacă aş fi făcut un oarecare păcat mare, aş fi rămas zguduit, poate; însă toată mulţimea păcatelor mele mărunte se aşază peste mine ca praful, neimpovarându-mă. Te obişnuieşti cu ele, după cum te obişnuieşti să locuieşti în dezordinea propriei locuinţe”… Şi nu realizăm că un anume număr de păcate mărunte este mai anevoie de depăşit decât un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate, într-adevăr, să ne zguduie în aşa măsură, încât te trezeşti chiar şi neştiind ce e privegherea. Iar păcatele zilnice… …..
Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca şi pe cea din faţa morţii: fiecăruia moartea îi suflă în spate. Nimeni nu ştie dacă va reuşi să se pocăiască sau nu; nu pentru că va muri mâine, ci deoarece chiar şi peste zece ani acesta poate să nu-şi amintească şi să nu se trezească… Dacă am sta în faţa fiecărei mărturisiri cu gândul la faptul că acesta este momentul decisiv al vieţii: sau păşesc acum în Viaţa cea Veşnica, încă de aici, de pe pământ, sau rămân în afara ei, orice aş spune, – că, de, cică aş regreta că nu sunt desăvârşit, – cu toţii am privi altfel la lucrurile mari şi marunte din viata noastra.
De altfel, ce înseamnă lucru mare şi lucru mărunt? Uneori măruntul ne tine mai strâns decat orice in captivitate. Apostolul Iacob spune că frâul mic ne permite să conducem un cal mare. Aşa e şi cu noi: uneori suntem dispuşi să renunţăm la tot ce e păcătos doar pentru a nu renunţa la ceva anume. Şi diavolul ne ţine în frâul sau. S-ar parea că suntem cu tot trupul şi sufletul în libertate, afară doar de un amănunt. Dar, fiind captivi într-o privinţă, suntem captivi în general. De noi depinde, însă, atitudinea trează, chibzuită şi serioasă asupra stării noastre.
Dacă am examina păcătoşenia noastră, depărtarea noastră de Dumnezeu, diferenţa dintre ceea ce am fi putut fi şi ceea ce suntem, nepăsarea noastră faţă de oameni, dacă am conştientiza astfel toate acestea, le-am putea privi cu groază şi, îngrozindu-ne cu adevărat de ele, vom putea auzi chemarea Mântuitorului: „Spune: dacă vei fi iertat, dacă îţi voi spune acum că te iubesc cu toata viaţa Mea şi toată moartea Mea, cu Crucea, cu Răstignirea şi cu învierea Mea, ai putea oare să răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?”.
Extras din
Mitropolitul Antonie, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009, p.198-208
Iubeste-i pe dușmanii tăi!
Episcopul Vasile Rodzianko
În Numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt!
În Evanghelie, Mântuitorul Hristos ne cheamă să iubim chiar și pe vrăjmașii noștri, chiar și pe cei care ne urăsc, chiar și pe cei care ne persecută, chiar și pe cei care ne urmăresc – pe toți. Să relaționăm cu toată lumea cu dragoste, iertare totală și bunătate iubitoare.
Mulți se întreabă: este posibil? Pot să o fac cu adevărat? Nu este un fel de ipocrizie? Pentru că uneori spun că îi iert pe toți, dar chiar îi iert din toată inima? La urma urmei, repetăm aceste cuvinte [ale rugăciunii Tatăl Nostru] în fiecare zi: „Și ne iartă nouă datoriile, precum și noi iertăm pe datornicii noștri”. Iartă pe toți cei care au păcătuit împotriva noastră și iartă-ne nouă, pentru că noi îi iertăm. Cum putem realiza acest lucru, astfel încât să fie cu adevărat din toată inima noastră?
Sunt oameni care părăsesc Biserica lui Hristos din această cauză, care se abat de la Evanghelia lui Hristos, tocmai pentru că nu pot face ceea ce spune Hristos. Și oamenii chiar spun uneori că acest tip de moralitate creștină este o formă de slăbiciune. Totuși, dacă observăm, dacă ne observăm cu adevărat sufletele și inimile, atunci vom vedea că nu este deloc așa. De fapt, dacă o persoană devine iubitoare, cu adevărat iubitoare; iertător, cu adevărat iertător; și rugându-se, rugându-se cu adevărat pentru dușmanii săi, putem vedea mai târziu cum această persoană devine un exemplu pentru noi. O vom vedea mai târziu, mai ales după sfârșitul vieții ei, și când Biserica va vorbi despre ea și despre faptele mari pe care le-a săvârșit. Deci, în acest caz, chiar vom vedea că nu a fost o slăbiciune ci, dimpotrivă, o forță. Și ce putere! De ce ? Intrucât pentru ca inima să fie într-o asemenea stare încât să poată ierta și iubi cu adevărat, inima trebuie să se schimbe. Și nu este ușor să ne schimbăm inimile. Este nevoie de putere. Este o luptă.
Fiecare creștin din momentul botezului sau de la sosirea conștientă la botez în viață (dacă am fost botezați în copilărie), din acel moment devine un luptător ascet, ar trebui să fie un luptător ascet și nu poate fi altfel.
Asta nu înseamnă că toată lumea ar trebui să devină monah. Acest lucru nu înseamnă că fiecare ar trebui să-și schimbe modul de viață în exterior sau chiar într-un anumit sens interior.
Ce înseamnă asta ?
Asta înseamnă un singur lucru: că fiecare dintre noi trebuie să se luptă cu el însuși, cu egoismul său, cu egoismul lui, cu tot ceea ce îi împiedică relația cu ceilalți. Și dacă reușim să ne distrugem propria mândrie, propriul egoism, propriul egocentrism și să ne înmoaie propriile inimi, atunci putem deveni, așa cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, „lumini pentru alții”. „Dobândește duhul păcii, a spus el, și mii de oameni vor fi mântuiți în jurul tău! »
Și o astfel de persoană devine luminoasă, aducând ceva nou în viața oamenilor; și totul se schimbă în relațiile umane, totul devine special. La aceasta ne cheamă Hristos Mântuitorul. Pentru aceasta, trebuie mai întâi să dobândim o credință neclintită și fierbinte în adevărul cuvintelor lui Hristos, în adevărul căii Sale. Atunci Duhul Sfânt se va pogorî în inimile noastre, după cum a spus Sfântul Serafim, și cum a spus înaintea lui Apostolul Pavel: „De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite.” (cf. Rom. 8:26)Şi astfel ajunge să iubească și să ierte, să binecuvânteze și să se roage pentru toți fără excepție. Amin.
Traducere din:
https://orthochristian.com/145561.html
Ce pățește un prizonier rus https://agonasax.blogspot.com/2022/04/18.html
Și în eparhia de Mitilene, la ordinul pseudoepiscopului Iakovos urmează să fie alungați preoții care au refuzat vaccinurile, inclusiv din locuințe
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat. Ce înseamnă această judecată particulară? Înseamnă că sufletul, ieşind din trup şi recunoscând că ţine de lumea duhovnicească, după ce ajunge în această lume luminoasă simte puternic faptul că nu e potrivit cu ea, simte întunericul şi apăsarea păcatului, împiedicarea şi orbirea sa duhovnicească, ceea ce îi pricinuieşte grele suferinţe şi mustrări de conştiinţă, ca urmare a vieţii netrăite cum se cuvine.
Trăind pe pământ în trup, sufletul păcătosului priveşte trupeşte şi sufleteşte, nu duhovniceşte, şi tot ce îl înconjură, chiar şi pe sine însuşi – iar înţelegerea duhovnicească a propriei fiinţe şi a vieţii sale păcătoase îi e închisă, nu este trează, şi se descoperă abia după ieşirea din trup. Atunci, în lumina veşniciei, începe să se desfăşoare tot zapisul faptelor săvârşite, iar ele încep să mustre, să certe şi să ardă sufletul, arătând întregii lumi duhovniceşti toată urâţimea, toată sărăcia, toată nelegiuirea vieţii pământeşti a păcătosului.
Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 33