,,Doamne, nu mă lipsi pe mine de binele Tău cel ceresc. Doamne, izbăveşte-mă de muncile cele veşnice. Doamne, de am greşit fie cu mintea, fie cu gândul, sau cu cuvântul, sau cu lucrul, iartă-mă. Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea. De neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită. Doamne, izbăveşte-mă de toată ispitirea. Doamne, luminează-mi inima pe care a întunecat-o pofta cea rea. Doamne, eu ca un om am greşit, iar Tu, ca un Dumnezeu îndurător, miluieşte-mă, văzând neputinţa sufletului meu. Doamne, trimite mila Ta întru ajutorul meu, ca să preaslăvesc preasfânt numele Tău. Doamne Iisuse Hristoase, scrie-mă pe mine, robul tău, în cartea vieţii şi-mi dăruieşte sfârşit bun. Doamne Dumnezeul meu, deşi n-am făcut nici un bine înaintea Ta, dă-mi, după harul Tău, să pun început bun. Doamne, stropeşte inima mea cu roua harului Tău. Doamne al cerului şi al pământului, pomeneşte-mă pe mine, păcătosul, ruşinatul şi necuratul robul Tău întru împărăţia Ta. Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă. Doamne, nu mă lăsa pe mine. Doamne, nu mă duce pe mine în ispită. Doamne, dă-mi cuget bun. Doamne, dă-mi lacrimi şi aducere aminte de moarte şi umilinţă. Doamne, dă-mi cuget ca să mărturisesc toate păcatele mele. Doamne, dă-mi smerenie, curăţie şi ascultare. Doamne, dă-mi răbdare şi voie nebiruită şi blândeţe. Doamne, sădeşte în mine rădăcina bunătăţilor şi frica Ta în inima mea. Doamne, învredniceşte-mă să Te iubesc cu tot sufletul şi gândul meu şi să fac în toate voia Ta. Doamne, apără-mă de oameni gâlcevitori, de diavoli şi de patimile trupeşti şi de toate celelalte lucruri necuvioase. Doamne, ştiu că faci precum voieşti Tu, deci să fie şi întru mine, păcătosul, voia Ta; că binecuvântat eşti în veci. Amin’’.
Pocăinţa ne sfinţeşte
SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAVSOKALIVITUL
Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel ce primeşte spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!
Încă de mic copil, atunci când mi se întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam şi plecau toate. Zburam de bucurie. La fel şi acum. Sunt păcătos, neputincios; caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniştesc, le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciune şi să nu-l închid înlăuntrul meu.
Păcatul îl încurcă pe om sufleteşte. Această încâlcire nu pleacă prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face descâlcirea. Prima mişcare o face Hristos. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi… (Matei 11, 28). Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră dispoziţie, pe care o dovedim prin iubirea noastră faţă de Domnul, prin rugăciune, prin Taine.
Pentru ca sufletul să se pocăiască, trebuie să se trezească. Aici, în această trezire, se săvârşeşte minunea pocăinţei. Şi aici se află intenţia omului. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu poate de unul singur. Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc. Fără har omul nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să rânduiască ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la pocăinţă. Aşadar pocăinţa se izbândeşte prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o mişcare către Dumnezeu în chip simplu şi lin, iar de acolo mai departe vine harul.
Poate o să-mi spuneţi: „Atunci prin har se fac toate”. Se întâmplă şi aici întocmai ceea ce spun. Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne iubeşte. Apostolul Pavel zice: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu… (Gal. 4, 9). La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Nu ne putem pocăi, dacă Domnul nu ne dă pocăinţă. Şi aceasta este valabil pentru toate. Adică se adevereşte prin cuvântul: Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă nu există temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, oseneala pentru Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare.
Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, p. 290
Încercaţi să vă faceţi timp spre a fi singuri, singuri cu voi înşivă
Cea mai mare parte a timpului, cele care ne fac să trăim în afara noastră înşine sunt lăcomia, teama şi curiozitatea.
Alexis Carrel remarcă în opera sa Omul fiinţă necunoscută că dacă ne întrebăm unde se opreşte personalitatea noastră, constatăm că limba lacomului se proiectează asemenea unor tentacule spre toate mâncărurile din lume, ochii curiosului sunt ca nişte tentacule îndreptate spre tot ceea ce îl înconjoară şi aderând la tot, urechile celui indiscret se lungesc, se deschid, se desfac în toate părţile. Dacă am putea face portretul nostru din acest întreit punct de vedere, am vedea că nu mai rămâne mare lucru din noi înlăuntrul nostru, fiindcă totul e îndreptat în afară. Primul lucru de făcut este aşadar să desprindem şi să retragem tentaculele noastre.
Nu putem intra în noi înşine, dacă tot timpul suntem în afară. Încercaţi să vă faceţi timp spre a fi singuri, singuri cu voi înşivă: închideţi uşa şi instalaţi-vă în camera voastră într-un moment când nu aveţi nimic altceva de făcut. Spuneţi: „Iată-mă cu mine însumi”. Şi aşezaţi-vă în propria voastră companie. După un timp extrem de scurt veţi simţi probabil că vă cuprinde plictiseala. Acest lucru este foarte instructiv, căci ne face să înţelegem că dacă ne plictisim numai după zece minute de singurătate, nu e de mirare că şi ceilalţi se plictisesc în compania noastră! De unde vine aceasta? Din faptul că aflăm în noi înşine prea puţină hrană pe care s-o oferim spiritului nostru, afectivităţii noastre, vieţii noastre.
Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 49
„Cele ce sunt cu neputință oamenilor, sunt cu putință la Dumnezeu”
Sfântul Nicolae Velimirovici
Poate omul să oprească soarele pentru o zi întreagă? Și poate un om neștiutor de carte să învețe în pustie pe de rost Sfânta Scriptură fără cărți și învățător?
Dreptul Isus Navi a oprit soarele deasupra Ghibeonului cu numele lui Dumnezeu. Cuvioasa Maria Egipteanca, femeie neștiutoare de carte, care a trăit în pustiul de dincolo de Iordan aproape jumătate de secol, știa pe de rost Sfânta Scriptură, după cum a mărturisit despre aceasta primul și ultimul său vizitator, Avva Zosima. Cum pot fi acestea posibile omului muritor?
Aceasta a lămurit Domnul Iisus când a spus: „Cele ce sunt cu neputință oamenilor, sunt cu putință la Dumnezeu”. La Dumnezeu toate sunt cu putință. Pentru dreptatea și credința lui Isus Navi, Dumnezeu a oprit soarele deasupra Ghibeonului, până când Israel a terminat și a câștigat lupta. Cine a învățat-o Sfânta Scriptură pe pustnica Maria? Duhul lui Dumnezeu, precum a făgăduit Mântuitorul ucenicilor Săi: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța toate”. Acela a învățat-o și pe fericita Maria, sălășluindu-se în ea și îndumnezeind-o. Și alte înfricoșătoare minuni a arătat Maria iarăși, nu de la sine, ci de la Dumnezeu care sălășluia în ea.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, București, 2009, p. 34
Dacă Hristos a biruit lumea şi noi suntem chemaţi la aceasta
SFÂNTUL CUVIOS SOFRONIE SAHAROV de la ESSEX
Infricoşător să ne gândim că oamenii preferă orice lucru din această lume, slavei veşnice pe care Fiul Cel împreună veşnic cu Tatăl ne-o oferă El Însuşi.
Să fie oare slăbiciunea inimii cea care ne împiedică să credem în înalta noastră chemare? Să fie oare firea noastră ce suferă zilnic stricăciune înaintea ochilor noştri, cu adevărat în stare să simtă acea sublimă şi sfântă veşnicie? Da. Cel Ce ne-a creat dă mărturie pentru aceasta. El a luat forma fiinţei pe care El Însuşi a creat-o, ca să ne arate ca om în trupul nostru desăvârşirea Tatălui la care suntem cu toţii chemaţi.
„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Dacă El a biruit lumea, aceasta înseamnă că El S-a făcut ca om mai presus de lume. Şi oricine crede întru El, biruind „legea păcatului care este în mădularele noastre” (Romani 7, 23), se face asemenea Lui, mai presus de lume.
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 99
Doamne, nu aşa cum vreau eu, ci cum vrei Tu…
Sfântul Nectarie al Pentapolei
Lăsaţi toate grijile pe seama lui Dumnezeu, căci Acela lucrează pentru voi. Să nu deveniţi mici la suflet şi să nu vă tulburaţi! Cel Care cercetează cutele cele mai adânci ale sufletelor omeneşti cunoaşte şi poftele voastre şi are puterea să vă scape de ele, aşa cum doar El o ştie. Voi să cereţi de la Dumnezeu şi să nu vă pierdeţi curajul vostru! Să nu credeţi că, de vreme ce dorul vostru este sfânt, aveţi dreptul să vă răzvrătiţi, să nu bănuiţi că rugăciunile voastre nu sunt auzite.
Dumnezeu împlineşte dorinţele voastre în modul în care voi nu ştiţi. Deci, liniştiţi-vă şi chemaţi-L pe Dumnezeu. Rugăciunile şi implorările voastre nu vă duc la desăvârşire ele însele. La desăvârşire conduce Domnul, Care vine şi Se sălăşluieşte înlăuntrul nostru, când împlinim pouncile Lui. Şi una dintre primele porunci este să se plinească în viaţa noastră nu voia proprie, ci voia lui Dumnezeu. Şi să se facă tocmai aşa cum se împlineşte în Cer de către îngeri. Astfel, vom putea şi noi să spunem: „Doamne, nu aşa cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta, precum în Cer şi pe pământ”. Deci, fără Hristos înlăuntrul nostru, rugăciunile şi cererile ne duc la înşelăciune.
Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, p. 281