Schisma din 1054

După introducerea lui Filioque în Crezul niceo-constatinopolitan şi răspândirea treptată a acestei erezii în Apus, după accentuarea tendinţelor papilor de a fi stăpâni autoritari nu numai peste întreaga Biserică, ci şi peste conducătorii politici ai lumii, după numeroasele inovaţii introduse de apuseni, tensiunile dintre aceştia şi Biserica Răsăritului au crescut în intensitate. Cum Dreapta Credinţă era incompatibilă cu ereziile şi inovaţiile apusene, despărţirea apusenilor de Biserica lui Hristos devenise o chestiune de timp. Iată care erau pretenţiile apusenilor faţă de Biserică şi în raport cu puterea politică, aşa cum reies din câteva scrisori ale papei Leon al IX-lea, redactate probabil de cardinalul Humbert: ,,Când cineva se desparte de Biserica romană, acela nu mai formează Biserica, ci e conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a satanei. Să ştie patriarhul (de Constantinopol, n. a) că fără aprobarea papei, nici nu are drept să existe, căci aşa cum împăratul Constantin cel Mare a predat papilor puterea să conducă pe principii pământeşti, tot aşa răspunde şi de Biserică. Nu trebuie să fie atât de lipsită de respect Biserica de Răsărit, ea care a fost moleşită de plăceri şi de îndelungată odihnă, în timp ce papa a apărat-o de atâtea erezii. Apostolul Petru şi urmaşii lui (papii) pot judeca toată Biserica, dar pe ei nu-i judecă nimeni. Împăratul însuşi trebuie să fie ca un fiu ce se întoarce la maica sa’’ (Citat reprodus după Istoria Bisericească Universală, Ed. I. B. M. O., Bucureşti, 1975, p.426).

Câteva consideraţii pe marginea acestui text sunt absolut necesare. Când face referire la puterea încredinţată de Constantin cel Mare papilor, se are în vedere Donatio Constantini. Acest act este, indubitabil, un fals grosier, cum s-a dovedit în cursul istoriei, cum înşişi catolicii recunosc şi cum am relevat în cuprinsul acestei scrieri. Prin urmare, intrând în logica papală, aşa cum papii nu au primit îndreptăţire de la Constantin cel Mare să stăpânească peste principii lumii, în acelaşi fel nu au chemarea Dumnezeiască de a cârmui întreaga Biserică. La fel, cei unsprezece Sfinţi Apostoli, au primit putere prin chemarea Mântuitorului, nicidecum prin vrerea Sfântului Apostol Petru. Misiunea lor apostolică nu depindea în nici un fel de Sfântul Petru, ci toţi erau în deplină armonie în propovăduirea Evangheliei. Extinzând comparaţia, fiecare episcop hirotonit canonic îşi poate împlini misiunea cu care a fost învestit, fără a-şi datora existenţa papei. Cum vor fi apărat papii Biserica Răsăritului de erezii, câtă vreme ei înşişi erau contaminaţi de morbul ereziilor, e imposibil de înţeles. Şi apoi cum să acceptăm că papii pot judeca întreaga Biserică, fără ca ei să poată fi supuşi judecăţii, când ştim bine că papa Honoriu I a fost judecat şi anatematizat ca eretic monotelist de Sinodul VI Ecumenic, de la Constantinopol?, ca să ne oprim asupra unui singur exemplu. Dar ceilalţi papi eretici? Pot ei judeca Biserica întreagă, fără ca ei să poată fi judecaţi? Să nu mai stăruim în acest registru al absurdului.

În aceste circumstanţe, relevate doar parţial, despărţirea Bisericii de Apusul eretic devenise necesară. Culmea este că pasul cel dintâi l-au făcut chiar apusenii împovăraţi de erezii şi de multe alte rătăciri. Sâmbătă, 16 iulie 1054, cardinalul Humbert se afla la Constantinopol, conducând o delegaţie papală. În vreme ce credincioşi erau adunaţi în catedrala Sfânta Sofia şi participau la Sfânta Liturghie, cardinalul Humbert a intrat în biserică şi a depus pe Sfânta Masă actul de excomunicare a Patriarhului Mihail Cerularie şi a celor dimpreună cu dânsul. A fost momentul istoric în care apusenii s-au despărţit de Biserica lui Hristos. Actul a fost redactat în limba latină şi a trecut un oarecare timp până să fie tradus în greceşte. Acuzaţiile aduse de Humbert sunt nefondate, puerile şi chiar hilare:
– simonie
– aducerea in stare de eunuci a unor persoane, pe care apoi îi hirotonesc preoţi sau episcopi
– botezarea din nou a celor botezaţi în numele Sfintei Treimi, inclusiv a latinilor
– jurământul răsăritenilor precum că în afara Bisericii grecilor nu există altă Biserică, prin urmare Sfânta Euharistie şi Botezul n-ar mai exista ca Taine valide decât la greci
– admiterea căsătoriei trupeşti pentru slujitorii Bisericii
– punerea în seama răsăritenilor a vinei imaginare precum că ar socoti legea lui Moise ca fiind blestemată, acuzaţie de un absurd extrem
– înlăturarea din Simbolul Credinţei a formulei Filioque, care arată că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul.

În legătură cu această ultimă acuzaţie, se cuvine a remarca faptul că Biserica lui Hristos n-a primit niciodată adaosul Filioque în Crez, ceea ce este un merit absolut, prin urmare n-avea cum să-l înlăture. Această acuzaţie îi incriminează şi mai vârtos pe catolici şi arată, involuntar, credincioşia Bisericii Ortodoxe faţă de Simbolul Credinţei, aşa cum a fost statornicit la primele două Sinoade Ecumenice.

După luarea la cunoştinţă a conţinutului actului de excomunicare, la 24 iulie 1054, patriarhul Mihail Celularie a rostit anatema împotriva lui Humbert, a delegaţilor papali, a papei Leon al IX-lea şi a întregii comunităţi eretice din Apus. O anatemă are valoare atunci când este pe deplin îndreptăţită. Când ea este pronunţată din ambiţie, pe nedrept, se întoarce împotriva celui care a pronunţat-o. Cardinalul Humbert nu avea dreptul şi autoritatea de a excomunica Biserica Răsăritului, deoarece stătea sub povara ereziilor apusene, ceea ce face actul său lipsit de valoare. De cealaltă parte, Mihail Celularie avea şi îndreptăţirea şi datoria de a anatematiza comunitatea apuseană dovedită eretică.

La 7 decembrie 1965, patriarhul Constantinopolului, Atenagora I şi papa Paul al VI-lea au citit concomitent o ,,declaraţie comună’’, în catedrala din Constantinopol şi la Vatican, prin care s-au ridicat anatemele pronunţate în 1054. Gestul celor doi este ilegitim şi fără valoare, răspunzând unor comandamente venite din afara Bisericii. Nu comentăm actul papei Paul al VI-lea. Patriarhul Atenagora a greşit grav ridicând anatema, atâta vreme cât apusenii persistă în erezie, stare care nu s-a atenuat, ci s-a agravat mult după 1054. Dovada este că nici acum, după 48 de ani, ridicarea anatemelor n-a produs nici un efect. Cei care au ordonat ridicarea anatemelor îşi închipuiau probabil că unirea dintre Biserică şi catolicism se va produce cu multă înlesnire. S-au înşelat. Biserica lui Hristos nu se va uni niciodată cu ereticii. Porţile acesteia rămân însă deschise pentru a-i primi, cu o singură şi indispensabilă condiţie: aceea a pocăinţei lor sincere.

Presbiter Iovița Vasile