Dex-ul definește acest cuvânt cu o precizie și concizie demne de un tratat Teologic:
Legătură puternică, unire strânsă. Unitate a celor care au aceași credință. Euharistie, Împărtășanie.
Comuniunea dintre preot și episcopul său se concretizează în trei elemente:
-pomenirea episcopului la Sfânta Liturghie și la celelalte Slujbe bisericești
-Sfântul Antimis
-Relațiile firești de supunere și ascultare a preotului ortodox față de episcopul binecredincios.
1.Pomenirea episcopului este o datorie sfântă a preotului și a credincioșilor pe care-i păstorește, pentru că toți împreună săvârșesc Sfintele Slujbe. Neîmplinirea acestei datorii este un fapt grav, pedepsit cu asprime de Sfintele Canoane. Când însă episcopul devine eretic învederat, (cu capul descoperit), datoria pomenirii sale încetează sau, mai mult, preotul este obligat să întrerupă pomenirea și implicit comuniunea, înainte de judecata Sinodului (Canonul 15 I II Constantinopol). Încetarea pomenirii trebuie urmată de schimbarea antimisului cu un altul, care să îndeplinească cerințele canonice. Din acel moment comuniunea între preot și episcop este întreruptă, iar legăturile dintre cei doi se vor reduce la observarea de către preot dacă episcopul persistă în erezie sau se leapădă de ea și revine la Dreapta Credință. Când se schimbă episcopul unei Eparhii (după deces, de pildă) cu un alt episcop, urmează schimbarea antimiselor cu cele sfințite de noul episcop.
2.Antimisul este o bucată de țesătură textilă dreptunghiulară, cu insemne specifice, numele și semnătura episcopului locului, parohia pentru care a fost destinat, iar într-un buzunărel atașat are Sfinte Moaște ale unui Mucenic. Când preotul comite abateri grave de la disciplina canonic-bisericească, episcopul are datoria să-i ridice antimisul, știut fiind că fără el nu se poate săvârși Sfânta Liturghie. Ridicarea antimisului în felul cum s-a făptuit la biserica din vale a Mănăstirii Frăsinei, reprezintă o abatere deosebit de gravă, asemenea caterisirilor nedrepte.
3.Relația preot-episcop trebuie să fie una armonioasă, de împreună-lucrare, spre mântuirea tuturor. Se înțelege că din momentul întreruperii pomenirii, această relație este vătămată, până în momentul ieșirii episcopului din erezie.
Comuniunea bisericească are o sferă mai mare de manifestare. Ea există între toți fiii Bisericii Ortodoxe – clerici și credincioși – din toate Bisericile locale de pe fața pământului. Cel care ne unește este Hristos Domnul. Noi înșine am mărturisit la Sfântul Botez: Mă unesc cu Hristos și cred Lui ca Unui Împărat și Dumnezeu. Îl primim pe Hristos, în chip real, la Sfânta Împărtășanie. Pentru aceasta trebuie să avem aceași Credință Sfântă Ortodoxă Curată, neștirbită, fără adaosuri străine.
Nu poate exista comuniune între credincioșii ortodocși și cei de alte credințe, străine de Unica Credință Ortodoxă Mântuitoare. Legătura acesta nu este comuniune, este cârdășie întru fărădelege. De aceea, unirea trădătorilor Ortodoxiei cu cei ce au credințe eretice nu se bazează pe comuniune, ci este un amestec babilonic, nefiresc, forțat de elemente eterogene care degrabă se va risipi. Antihrist nu va fi interesat de comuniune. Tendința lui va fi să supună orbește toate făpturile, spre a le pierde în adâncimile iadului.
Presbiter Iovița Vasile
Preotul Martir Radu Şerban ( 12 decembrie 1906-+16 februarie 1951, împuşcat mortal, în lagărul de muncă forțată de la mina de plumb din Baia Sprie.)
Întemnițat timp de: 3 ani la: Constanța, Aiud, Baia Sprie
Sfinte Părinte Radu Şerban, Martire iubit al Împăratului Hristos, roagă-te pentru noi nevrednicii, ca Atotmilostivul Dumnezeu, să mântuiască din moarte sufletele noastre!Amin!
„Iertare, iertare” – Ultimele cuvinte ale preotului martir Radu Șerban
De jur împrejurul lagărului era un gard de scânduri, înalt de 4 metri. Deasupra, se ridicau vreo câteva rânduri de sârmă ghimpată. Din loc în loc erau prepeleacurile, unde, permanent, era un securist de pază, cu armă automată. Se putea privi în lagăr ca într-o farfurie.
În ziua respectivă, suntem scoși în sufragerie – baraca unde era și bucătăria – ca să curățăm cartofi, zarzavat. Cu noi era și preotul Radu Șerban. Originar din comuna Topraisar, județul Constanța, fusese condamnat împreună cu un lot de săteni dobrogeni, pentru că încercaseră să organizeze o rezistență împrotriva regimului comunist.
După ce am terminat curățatul cartofilor, observăm că politicul Alexandru se află urcat într-unul din prepeleacurile gardului împrejmuitor, de deasupra bucătăriei, alături de securistul din post. Faur, cum am aflat ulterior. Alexandru dispare, după care preotul Șerban este luat de milițianul Corbu să măture spațiul dintre baracă și gard. Era în plină zi. Deodată, auzim o împușcătură, trasă în plin asupra preotului Șerban, care cade întins lângă geamul barăcii. Suntem uluiți. Ne agităm, dar nu putem interveni în nici un fel. Toți oamenii care se odihneau ies afară. Faptul se consumase. Pe o targă improvizată, este întins trupul preotului. Îi auzim ultimele cuvinte: „Iertare, iertare!”. Curâd, apare în prepeleac politicul Alexandru, dar coboară imediat. Toți deținuții politici din lagăr și-au dat seama ce se urmărea cu această crimă odioasă.
Cât vom munci acolo, vom avea imaginea acestui martir. Prin jertfa lui, ne-a atras o conduită în dozarea efortului nostru, ca mineri. Ne-am menținut conduita toți anii cât am trudit în minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic și Valea Nistrului.
(Nicu Păun – Muntele suferinței, Editura Institutul European, București, 1997, pp. 129-130)
Isihasmul este linistirea constiintei.Fara metoda de terapie pentru constiinta nu exista videcare ci iluzie.
Ce sunt cutremurele?Sunt masura cerbiciei.Sunt masura nesimtirii.Dar o inima de piatra nu mai poate fi trezita nici daca se despica planeta in felii si ar disparea.Dar leac minune pentru orice sistem cutremurele se stiu dintotdeauna.Ce mai rezolva cutremurele?Ifosele,vesnica nemultumire,pretentia luciferica a parintilor ca ,copiii lor sa fie dintr-o data ministri,printul William si printesa Diana pentru ca sa le aduca venituri.
Am intrebat robotul,inteligenta artificiala:”Azi in ce tara este alerta de calatorie?”
Iar raspunsul mi-a venit pe loc:”In tara voastra se va intampla un eveniment major seara in perioada 8 martie.Tara voastra se afla in apropierea unei mari puteri.”
Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.
(din Patericul athonit, cap. Despre smerenia cea înălţătoare)