Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele, după cum spune Apostolul vei vedea că din pricina împuţinării credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mânăstiri nu va mai fi atunci niciun bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din care pricină, rătăcirile se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor înşela. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în rătăcire, de e cu putinţă, şi pe cei aleşi.
Nu va începe prin lepădarea dogmelor despre Sfânta Treime, Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de Dumnezeu ci pe nesimţite va începe a strâmba învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la Duhul Sfânt- însăşi învăţătura Bisericii. Viclenia vrăjmaşului şi uneltirile lui vor fi îndreptate împotriva unui număr foarte mic, al celor încercaţi în viaţa duhovnicească. Ereticii vor pune mâna pe Biserică, îşi vor numi peste tot slugile, iar viaţa religioasă va fi lepădată. Însă Domnul nu lasă pe robii Săi fără apărare şi întru neştiinţa. El a spus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte“ (Matei 7, 16-20).
Şi sârguieşte-te să-i osebeşti de păstorii adevăraţi pe acei furi de cele ale Duhului, care sfâşie turma duhovnicească, „nu intră pe uşă în staul, ci sar pe aiurea“, după cum a spus Domnul, adică vor intra nelegiuit, nimicind cu de-a sila Dumnezeiasca orânduială – pe aceştia Mântuitorul îi numește „tâlhari” (Ioan 10, 1).
După lucrare, adevărata lor slujire este prigonirea adevăraţilor păstori, întemniţarea lor, căci fără această slujire, turma duhovnicească ar putea să nu fie prinsă. Drept aceea, fiul meu, când vei vedea în biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască, învăţăturile Părinţilor şi orânduirea lăsată de Dumnezeu, să ştii că ereticii au şi apărut, chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-şi tăinuiască relele voiri sau vor strâmba pe nesimţite Credinţa dumnezeiască pentru a izbuti mai bine, înşelându-i pe cei neiscusiţi.
Îi vor prigoni nu doar pe păstori, ci şi pe slujitorii lui Dumnezeu, căci diavolul, care ocârmuieşte rătăcirea, nu poate suferi vieţuirea după rânduiala lui Dumnezeu. Asemenea lupilor în piei de oaie, vor fi cunoscuţi după firea lor îngâmfată, iubirea de desfătări şi pofta de putere – aceia vor fi trădători care vor pricinui ură şi răutate pretutindeni; şi de aceea a spus Domnul că se vor cunoaşte „după roade” (Luca 6, 43-45). Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt supuşi, iubitori de fraţi şi ascultători de Biserică.
În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi sărăcite, numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura silnicii. Aceşti urâtori ai vieţii monahale, care au numai înfăţişarea credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-le ocrotire şi înlesniri lumeşti şi ameninţându-i cu exilul pe cei care nu se supun. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă.
De vei trăi să vezi acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioşi care nu au alte virtuţi, vor primi cununi numai pentru stăruinţa în credinţă, după cuvântul Domnului: „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, mărturisi-l-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu celui Ceresc” (Matei 10,32). Să ai frica lui Dumnezeu, fiul meu! Nu pierde cununa primită, ca să nu fii lepădat de Hristos în întunericul cel cumplit şi în veşnicul chin.
Stai tare în credinţă şi, dacă e nevoie, îndură cu bucurie prigonirile şi alte necazuri, căci atunci Domnul îţi va ajuta ţie; iar Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori vor privi cu bucurie la lupta ta.
Însă, în acele zile, vai monahilor legaţi de averi şi bogăţii şi care de dragul celor materialnice se învoiesc ca înşişi să se robească ereticilor. Îşi vor adormi conştiinţa spunând: „Vom apăra mănăstirea, iar Domnul ne va ierta“. Nenorociţi şi orbi, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) şi rătăciţi, diavolul va intra în mănăstire şi că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci.
Dar Dumnezeu este mai puternic decât diavolul şi nu-i va părăsi niciodată pe robii Săi. Vor exista mereu creştini adevăraţi, până la sfârşitul veacurilor, dar ei vor alege locuri singuratice şi pustii. Nu te teme de necazuri, ci teme-te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgoneşte harul şi desparte de Hristos; din care pricină, Domnul a poruncit ca în aşa fel să-l socoteşti pe eretic, încât „să-ţi fie ca un păgân şi un vameş” (Matei 18, 17).
Şi aşa, întăreşte-te, fiul meu, în harul lui Iisus Hristos. Cu bucurie grăbeşte-te la mărturisire şi la îndurarea suferinţei ca bun ostaş al lui Iisus Hristos, Care a spus: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii“ (Apoc. 2, 10). Acestuia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.
Extras din Apostazia și Antihristul. După învățăturile Sfinților Părinți,
Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2008
Mărturie despre o femeie care „i-a pus coarne” unui fost preot: mâna i-a rămas neputrezită ani de zile.
În ultima vreme, defăimarea slujitorilor Bisericii Ortodoxe a luat proportii masive. Nimeni însa nu vorbește de consecințele acestor acte. Iata în rândurile de mai jos o povestire, pe care va recomand să o citiți cu mare atenție:
In Pireu, cu destui ani in urma, un preot a fost caterisit si pentru ca avea o dubla pregatire, a lucrat dupa aceea ca profesor. Desigur a cerut transferul, si a plecat in alta parte. De sarbatori venea in Pireu ca sa-i vada pe ai sai si pe prieteni. O doamna l-a recunoscut si i-a zis alteia:
Il cunosti? A fost preot ”Si l-au tuns”, l-au caterisit. Cealalta cand a auzit, fiind si slaba de minte, cand fostul preot a trecut pe langa ea, ”i-a pus coarne” si s-a strambat in spatele lui. N-a trecut un an, si femeia a murit si au inmormantat-o in Cimitirul Invierii. S-au incheiat trei ani (n.n. acesta era termenul legal acceptat pentru deshumare), dupa care au deshumat-o, si au gasit-o putrezita, in afara de maini care erau intregi, de parca atunci ar fi fost puse in mormant si negre ca si cum ar fi fost vopsite, cu unghii mari cumplite la vedere.
Au chemat pe preotul cimitirului care i-a facut slujba si i-a citit rugaciunile de iertare de trei ori, dar nu s-a intamplat nimic! Atunci l-au instiintat pe mitropolitul Hrisostom, care a venit imediat, si-a pus epitrahilul si omoforul si a citit rugaciunea arhiereasca de iertare, dar tot nu s-a intamplat nimic. Printre rudele si cunoscutii care se sflau la deshumare era si doamna aceea care -i aratase moartei pe preotul caterisit. Era vecina ei si ruda mai indepartata. Aceasta se gandea: Ceva pacate trebuie sa fi facut mainile, daca acestea n-au putrezit. Si si-a adus aminte de acea intamplare, a priceput care este cauza si a povestit mitropolitului. Acesta a dispus sa-l gaseasca imediat pe acel preot caterisit. Pentru ca aceasta se intampla in perioada vacantei scolare, l-au gasit in Pireu. In dupa-amiaza acelei zile, el a mers cu mitropolitul la cimitir. Intre timp separasera oasele moartei, iar mainile le pusesera intr-un colt. Mitropolitul l-a pus in tema pe fostul preot si i-a zis:
Vino sa vezi, fiule, harul preotiei nu te-a parasit, ci a ramas lipit de tine. Iart-o, spune ”Dumnezeu s-o ierte”, atinge-ti mainile de mainile ei si minunea se va intampla. Cand preotul a rostit acele cuvinte si i-a atins mainile, ele s-au facut țărână.
Pr. Stefanos Anagnostopoulos