După ce Iuda Iscarioteanul a căzut din cinstea de Apostol, la care l-a chemat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ceilalţi Sfinţi Apostoli au cugetat că este potrivit să fie ales altul în această vrednicie, şi Dumnezeu a hotărât, prin mijlocirea sorţilor, ca acesta să fie Sfântul Matia (Fapte 1, 23-26). Duhul Sfânt S-a pogorât şi peste Matia, încât el a fost numărat în rândul celor doisprezece Sfinţi Apostoli. A propovăduit Evanghelia Împărăţiei în Etiopia, Macedonia şi printre evrei.
Arhiereu al iudeilor era, în vremea aceea, Anan, ,,urâtor şi hulitor al numelui lui Iisus Hristos şi prigonitor al credincioşilor, cu a cărui poruncă şi Sfântul Iacov, ruda Domnului, a fost aruncat de pe aripa templului şi a fost ucis’’. În faţa acestuia a fost adus Sfântul Apostol Matia, acuzat de multe ,,vini’’, care toate alcătuiau binele pe care acesta l-a semănat în mijlocul evreilor. Căci spune cartea bisericească: ,,Acest lucru nesuferindu-l diavolul să-l vadă, s-a arătat necredincioşilor în chip de copil mic, poruncindu-le să-l ucidă pe Matia, pentru că strică cinstea lor cea drăcească’’.
Împreună-lucrarea oamenilor cu diavolul a adus în lume cele mai mari nenorociri. Ceea ce a vorbit Anan despre Mântuitorul nostru, este o mostră de cutezanţă diavolească, şi reproduc în parte cuvintele lui, cu tristeţe, căci ele ne oferă cheia în care trebuie înţelese toate blasfemiile ce le proferează evreii vremurilor noastre. Aşadar: ..Dar mai mare începător de eresuri decât toţi S-a sculat Iisus Nazarineanul, Care propovăduindu-Se pe Sine că este Dumnezeu, şi Fiul lui Dumnezeu, a uimit ochii multora cu semnele Sale şi cu minunile Sale făcute cu farmece, şi inimile lor le-a tras în urma Sa, defăimând păzirea legii; dar a luat judecată după Legea pe care o hulea… Şi-a găsit sfârşit vrednic, luându-Şi plata după faptele Sale! O, de ar fi pierit pomenirea Lui odată cu Dânsul, şi de ar fi murit învăţătura Lui odată cu El, ca să nu mai fie nimeni să o învie!’’
Aceasta este marea durere dintotdeauna a evreilor: n-au putut nimici Dumnezeiasca Învăţătură propovăduită lumii de Domnul nostru Iisus Hristos!
Sfântul Apostol Matia a mărturisit cu tărie pe Fiul lui Dumnezeu Întrupat, în faţa celor mai vajnici vrăjmaşi ai Săi, de aceea a şi hotărât Anan: ,,Acest Ucenic al lui Hristos ce stă în faţa noastră este vrednic de moarte’’. Au adus asupra lui învinuiri nedrepte, că a hulit pe Dumnezeu, pe Moise şi Legea, el iubitorul de Dumnezeu şi rob al Său! L-au pus în mijlocul lor şi au început să arunce cu pietre până când Sfântul Apostol Matia şi-a dat sufletul său curat în mâinile lui Dumnezeu Atotputernicul (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 104-109)
Presbiter Iovița Vasile
S-a lămurit și Părintele Theodoros Zisis despre cugetul ortodox al celor aflați în comuniune cu ecumeniștii sau…cu eresul.
De citit articolul de pe
Ortodoxia.ro:
,,Monahul Serafim și Părintele Theodoros Zisis: Nu mai este justificată rămânerea în comuniune cu ecumeniștii”.
ÎN PRIM-PLAN | ÎNTRERUPEREA POMENIRII
Monahul Serafim și Pr Theodoros Zisis: Nu mai este justificată rămânerea în comuniune cu ecumeniștii
2 zile ago
Transcript
Monahul Serafim: Sfântul Marcu al Efesului, în ultima frază pe care ne-ați spus-o – în ultima scrisoare – zice: „să nu se roage împreună și să nu slujească împreună”. Și să nu vină, deci, unii și să ne spună că „rugăciunea în comun” înseamnă doar să slujești împreună sau că problema va apărea doar când ortodocșii vor sluji împreună cu papistașii sau cu ceilalți. Și acel „să nu se împărtășească”, adică să ia parte la slujbe și să se roage împreună – da, este păcat. Este păcat și îi pune pe aceeași treaptă cu cei care se împărtășesc cu ereticii, fie că slujesc, fie că se roagă împreună. Și nu este doar aceasta chestiunea aceasta; o altă chestiune pe care aș vrea să o spun este că părintele Teodor cunoaște aceste lucruri de zeci de ani, iar eu îmi amintesc, cel puțin de acum 15 ani, că pe baza acestor lucruri pe care mi le spunea și despre care discutam, spunea întotdeauna: „Nu vreau să mor în comuniune cu acești oameni” – din moment ce sunt nepocăiți, din moment ce nu se schimbă în nimic – „nu vreau să mor în comuniune cu ei; trebuie, la un moment dat, să ne separăm de ei” – așa cum, într-adevăr, s-a și întâmplat, slavă lui Dumnezeu – și un lucru foarte important pentru mine, bineînțeles, pentru că în această perioadă a apărut o nevoie și adun materiale despre întreruperea pomenirii – nu doar în baza Canonului 15 de la Sinodul I-II (Sinodul din Constantinopol), ci și în baza altor surse. Atenție, care este subiectul: Canonul 15 al Sinodului I-II, care are o mare autoritate, poate că nu are totuși atâta autoritate încât să desființeze Canonul 31 Apostolic, care prevede întreruperea comuniunii pentru cauze mult mai numeroase. Cu toate acestea, are mare autoritate, pentru că dacă va fi recunoscut al VIII-lea Sinod Ecumenic, atunci Sinodul I-II va fi recunoscut împreună cu el. Ele sunt considerate un singur Sinod, cel din 879 – deci Canonul 15 devine Canon al unui Sinod Ecumenic.
Pr Theodoros Zisis: – L-au recunoscut, părinte, la Kolymbari.
Monahul Serafim: – Aproximativ, da… o tentativă… în ghilimele…
Pr Theodoros Zisis: – Ei înșiși l-au recunoscut! (râde)
Monahul Serafim: – Iar Canonul 15 de la Sinodul I-II îți permite să te îngrădești (să întrerupi comuniunea) doar de acela care, în mod clar, cu capul descoperit, propovăduiește public erezia în biserici. Dar ce observăm? Observăm că în vechime cei din Constantinopol – și în alte cazuri, precum și aici din cele ce v-am arătat – nu se despărțeau doar de cei care propovăduiau erezia în mod public, ci și de cei care erau în comuniune cu aceștia. Acei enoriași care nu s-au dus la preot, nu s-au dus la preot și nu i-au dus prescuri – așa cum ne-a spus părintele Teodor în cuvantul său – nu pentru că el ar fi propovăduit erezia, ci pentru că a fost prezent la procesiunea de întronizare a noului patriarh Mitrofan latinocugetătorul (cum ar un ecumenist astăzi).
Este un caz unic acesta? Nu, nu este un caz unic. Iosif Vryennios, la începutul secolului al XV-lea, înainte de căderea Constantinopolului, spunea că Biserica din Constantinopol nu se va uni cu ciprioții care doreau să se unească – acei oameni aveau cuget ortodox, nu se uniseră cu latinii – dar din cauza opresiunii latine în Cipru, se aflau într-o comuniune parțială: se rugau împreună cu latinii, îl recunoșteau pe papă ca episcop etc. (deși nu-l pomeneau) și nu aveau comuniune deplină… nu aveau comuniune liturgică, nu se împărtășeau împreună – se împărtășeau separat.
Și cu toate acestea, Constantinopolul nu a acceptat unirea cu ei – iar aceștia nu erau latinizați – nu erau ecumeniști, am spune azi – ci erau cei care erau constrânși să fie în comuniune cu aceia (cu latinii).
Și spune Iosif Vryennios: „Dacă cineva este în comuniune cu latinii, să nu aveți comuniune cu el.” Dacă cineva este îmbrăcat în veșminte liturgice și se roagă împreună cu aceștia (cu latinii), să nu aveți comuniune cu el. Și Constantinopolul nu avea comuniune cu ei. Cu 200 de ani mai devreme, Patriarhul German al II-lea al Constantinopolului spunea exact aceleași lucruri, tot despre chestiunea cipriotă: „Să nu luați binecuvântarea preoților care sunt în comuniune cu latinii, pentru că altfel veți moșteni aceeași osândă a iadului”.
Deci, dacă mergi și iei binecuvântare, pentru că nu te-ai îngrădit (n-ai întrerupt comuniunea) de cei care se roagă împreună cu latinii, atunci vei avea parte de același iad ca și ei. Prin urmare, Biserica a aplicat și măsuri mai stricte și practici mai riguroase decât cele prevăzute în Canonul 15 al Sinodului I-II. Însuși Sfântul Grigorie Palama, la finalul celui de-al doilea răspuns al său către Patriarhul Ioan Calecas – care Calecas nu era nici eretic, nici nu apăra deschis erezia – o susținea însă; cum? Încerca să altereze și să prezinte denaturat hotărârile Sinodului Isihast din 1341. Adică submina reacția ortodoxă, mutând accentul în altă direcție. Zicea: „Varlaam nu a fost condamnat pentru chestiuni teologice, ci pentru probleme procedurale și canonice.”
Această denaturare o considera erezie Sfântul Grigorie Palama; și ce a spus? Că nu poate fi ortodox cel care nu s-a îngrădit de Patriarhul Calecas. Să audă aceste lucruri cei care cred că sunt ortodocși doar pentru că ei înșiși gândesc ortodox, dar totuși se află în comuniune cu cei care au cuget latin și ecumenist.
Mulțumesc!
Pr Theodoros Zisis:– Da, părinte.
Bine, e atât de greu de înțeles? Adică eu spun că nu am îndemnat niciodată pe cineva – nici preot, nici mirean – să se îngrădească (să întrerupă pomenirea). N-am îndemnat pe nimeni.
Dar din ceea ce spun eu, nu înțeleg oamenii ce ar trebui să facă?… Voi, da, mirenii, să întrerupeți comuniunea cu aceștia, cu toți aceștia, să nu mergeți la… Mergeți, de exemplu, la părintele Teodor, la alți câțiva… nu spun acum nume. Aceasta este soluția.
Până acum spuneam că mai există și câțiva clerici cu cuget ortodox care nu acceptă toate aceste lucruri – din iconomie – să mergeți și acolo.
Dar asta duce la adormirea conștiinței și la delăsare. Adică: „Părinte, eu îl cunosc pe cutare cleric, el are cuget ortodox…” – cuget ortodox doar în cuvinte…
Singurul act justificat de canoanele Bisericii, pentru noi preoții, ca reacție, ca împotrivire, este acesta: îngrădirea (întreruperea pomenirii).
Și pentru voi, mirenii: să-i urmați pe preoții care se îngrădesc și să nu aveți comuniune (cu ceilalți). Ați văzut cum au reacționat la Constantinopol? Nu i-au dus prescuri, nu au mers la biserică! Să nu mergeți la biserică – imaginați-vă într-o parohie (în parohia voastră, nu știu unde sunteți), imaginați-vă în parohia voastră să existe o astfel de îndrumare încât preotul să vină și să găsească doar jumătate din enoriași sau doar un sfert. Ar zice: „Ce s-a întâmplat aici?”
Dar când mergeți toți, și ei au credincioși, atunci ei zic: „A, suntem foarte bine, lumea e cu noi!”
Lumea necatehizată, lumea neinformată nu știe și merge. Dar cel care știe, care a aflat, trebuie cu hotărâre, fără ezitare să taie (răul)!
Persoana din public: – Da, dar mai există și clerici care reacționează…
Pr Theodoros Zisis: – Ce reacționează? Reacționează doar cu vorba… Nu cu vorba, ci cu fapta, am spus…
Vă mulțumesc mult!
Monahul Serafim: Prin ce a spus părintele Teodor , adică Sfântul Marcu al Efesului, prin părintele Teodor și prin ce am spus și eu, nu desființăm iconomia (pogorământul).
Iconomia poate fi aplicată, adică cineva poate merge la preoți mărturisitori dar neîngrădiți. Dar trebuie să știm că acrivia (rigoarea) – și nu am negat niciodată acest lucru – este să nu ai comuniune nici măcar cu aceștia. Aceasta este acrivia!
Noi nu am aplicat-o (acrivia), au aplicat-o alții. Noi am considerat că nu trebuia aplicată. Însă și iconomia are niște limite de timp; situația se înrăutățește și, în mod firesc, pe măsură ce se agravează, va trebui să luăm și măsuri mai ferme, pentru că delăsarea duce unde duce – adică ne liniștim conștiința, ne complacem și ajungem în comuniune, în cele din urmă, cu erezia.
Dar este nevoie de o oarecare jertfă – nu puteți găsi peste tot preoți care s-au îngrădit (au întrerupt pomenirea), și nici oricare preot poate să o facă… Ce să facem? Dacă cineva se află la 500 de kilometri distanță de un preot îngrădit, va fi nevoit să aplice iconomia (pogorământul). Însă acolo unde există preoți îngrădiți și puteți merge la ei, acolo să mergeți. Slavă lui Dumnezeu, aici, în Salonic, există – și în alte locuri există. Așadar, în acest mod se aplică iconomia.
Din păcate, din cărțile ortodoxe editate în zilele noastre în mediul acesta eretic/ecumenist, cu greu te poți orienta să duci lupta împotriva ereziei, în duhul Sfinților Părinți.
De ce?
Pentru că generațiile acestea de teologi scolastici din Biserică, au avut grijă să schimbe direcția sau macazul și, să dea o altă direcție luptei în sine.O direcție care să le poată îndreptăți lor tezele ecumeniste cu ,,argumente” ortodoxe.
În sensul acesta, ecumeniștii de azi și de ieri și ortodocșii influențați de ei, au mutat accentul de pe condiția absolută care se impune pentru a fi în comuniune cu cineva, respectiv mărturisirea dreptei credințe și în consecință, a aceleași credințe, pe coordonata canonicității…
Și astfel s-a deschis cutia pandorei și a unei teologii post-patristice cu evidente tendințe sincretice…
Rezultatul?
Nu mai contează dacă cineva e în erezie, ci dacă el este canonic…, și dacă e canonic, i se oferă o serie de ,,argumente” în sprijinul păstrării comuniunii cu el, ajungând până acolo încât să te împotrivești chiar Sfintei Scripturi, care spune clar:,, De omul eretic, după prima și a doua mustrare depărtează-te (sau îndepărtează-l).”
Dar aceste lucruri se relativizează și se deviază pe direcția Canonică/juridică, lăsând la o parte sau minimalizând aspectul esențial:
partea duhovnicească, aspectul mistic, realitatea Bisericii(Trupul lui Hristos) întemeiată pe Adevăr în primul rând și apoi pe canonicitate.
Dar partea juridică se adaugă unei realități deja existente, Trupul lui Hristos, partea mistică, și nu invers.Care Biserică este întemeiată pe Adevăr.
Așadar, pentru a fi în Biserică, trebuie în primul rând să fi în Adevăr (căci erezia îți face imposibilă această apartenență), iar apoi se adaugă după cuviință sau după rânduială și aspectul canonic…
Aşadar,aspectul canonic nu este de neglijat, dar trebuie aplicat corect, nicidecum justificată erezia prin canonicitate și comuniunea cu ereticii așișderea…
Sfântul Alexandru, intrând în Biserică:
,,Dacă mâine va veni Arie să slujească, mai bine să mor eu […] altfeĺ, ia-l de aici pe Arie, ca să nu intre acesta cu slavă în Biserică și împreună cu el să intre și erezia și, prin aceasta, lipsa de evlavie (învățătura lui greșită) să fie considerată evlavie (credință dreaptă)”…
Vedem clar pe ce pun accent Sfinții Părinți: credința avută/mărturisită de cel cu care se roagă împreună…Căci pe aceasta (dreapta credință) se fundamentează și subzistă Biserica. Pe dreapta credință/Adevăr se fundamentează unitatea/unirea cu Hristos, comuniunea cu El…
Concluzie:Să fim atenți sănu cădem în plasa ecumeniștilor și să justificăm prezența ereziei în Biserică pe filieră canonică…
Căci ajungem ca politicienii noștri actuali, să justificăm, să îndreptățim toate fărădelegile și satanismele cu ,,Legea” în mână…