Izbânzile ucenicului bun sunt foarte însemnate. Cei care fac ascultare de Bătrânul lor şi nu-l întristează reuşesc izbânzi îngereşti. Prin ascultare, ucenicul primeşte mult har. Apostolul Pavel, pe lângă faptul că-i învăţa pe creştini, aşeza ca fundament al virtuţilor ascultarea, adică faptul că trebuie să-i bucurăm pe duhovnici prin sporirea noastră duhovnicească, pentru că aceştia priveghează, aşa cum se spune, pentru sufletele noastre.
Nu se cade să-i întristăm şi să-i necăjim pe oamenii care se luptă pentru sufletele noastre. Când nu găsim folos sau odihnă în ascultare, ceva nu merge bine, ceva ne scapă. Când ucenicul este povăţuit de Bătrân despre un lucru sau altul, să nu creadă că sunt simple sfaturi. În esenţă sunt porunci, chiar dacă nu sunt spuse cu un ton autoritar.
Să dispreţuieşti cu desăvârşire cugetele necredinţei, ca fiind diavoleşti, căci au ca scop să-ţi fure lucrul pentru care te-ai luptat, ca după aceea să te predea demonului trupesc şi morţii sufleteşti.
(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, p. 117)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Să ne luptăm cu postirea trupului după putere
Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti şi a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea faţă de fraţi. Postirea nu este doar pentru mâncăruri, ci în principal pentru simţuri. Simţurile, hrănite de lucrurile din afară, canalizează otrava respectivă în minte şi în inimă, prin care sufletul nenorocit moare pentru Dumnezeu.Sfinţii Părinţi ai pustiei câte n-ar avea să ne spună despre postirea simţurilor! Toată învăţătura se învârte în principal în jurul curăţirii minţii de închipuirile şi gândurile păcătoase, şi ale inimii de simţurile întinate. De asemenea, ne învaţă că trebuie să pedepsim orice răutate din faşă, încât să ne păstrăm sufletul curat.
Să ne luptăm cu postirea trupului după putere, iar cu postirea simţurilor, a minţii şi a inimii să-l lovim cu toate puterile pe vrăjmaşul sufletului nostru. Păzeşte-ţi, fiul meu, simţurile şi ochii tăi! Ochii sunt tentaculele caracatiţei, care prind tot ceea ce mişcă în faţă. Ei prind cu uşurinţă vânatul păcatului. Prin ochi au căzut „turnurile” duhovniceşti şi au pierit. David, neluând aminte la ochi, a făcut ucidere şi desfrânare, cu toate că era un mare profet al lui Dumnezeu, dăruit cu har şi văzător cu duhul.
Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 110-111
Smerenia este un act de curaj
Părinte, ce înseamnă smerenia? Şi care este modalitatea cea mai eficientă de a ne feri de falsa smerenie, păstrând vitalitatea actelor noastre, fără a cădea în mândrie?
Arhimandrit Zaharia Zaharou : Sfântul Pavel spune că smerenia constă în a avea o întrecere în viaţa noastră – cine va face mai mult voia celuilalt. Smerenia este un act de curaj şi înseamnă să-l cinsteşti pe celălalt şi să-i dai întâietate mai mult decât ţie însuţi, văzând în fiecare chipul lui Dumnezeu. Până şi Maica Domnului, atunci când a primit buna vestire că va deveni Maica lui Dumnezeu, a zis că Domnul a căutat spre smerenia roabei Sale, iar nu spre celelalte virtuţi pe care le avea – curăţia, ascultarea etc.
Ca să înţelegem smerenia, trebuie să ne uităm la mândrie şi vedem că, în relaţiile noastre cu oamenii, dacă cineva e mândru, ne ferim de el, pentru că ne dăm seama că nu este nicio nădejde ca să ajungem la inima lui, că niciunul din gândurile noastre nu va fi primit de el. Când suntem mândri, suntem plini de noi înşine şi nu mai rămâne loc în noi pentru nimeni şi pentru nimic, dar atunci când ne smerim, facem loc celuilalt în inima noastră. Şi cel dintâi Căruia îi facem loc este Domnul, şi, bineînţeles, mai apoi şi celorlalţi fraţi ai noştri. Maica Domnului a fost dusă în Sfânta Sfintelor la o vârstă foarte fragedă şi, în timp ce se ruga acolo cu ardoare, ea şi-a descoperit adâncul inimii, unde s-a întâlnit cu Dumnezeu şi, prin Dumnezeu, a descoperit părtăşia ei cu întregul neam omenesc.
Aşa a ajuns să se roage pentru întrega lume, încă de pe vremea când era doar o copilă. Tot atunci când se afla în Sfânta Sfintelor, obişnuia să cerceteze cuvântul lui Dumnezeu, citind din cărţile prorocilor. Citind din Prorocul Isaia, a ajuns la versetul care zice: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema Numele Lui Emanuel” (Isaia 7, 14), nume care se tălcuieşte „Dumnezeu este cu noi”, pentru că va mântui pe poporul Său (cf. Matei 1, 21-23). Gândul ei s-a oprit la acest verset şi a început a se ruga în felul următor: „O, Dumnezeule al părinţilor noştri, învredniceşte-mă să fiu slujitoarea acelei femei care va aduce în lume pe Emanuil, Mântuitorul nostru”.
Şi, în ardoarea acelei rugăciuni, i s-a arătat Arhanghelul Gavriil şi i-a zis: „Nu slujitoarea acelei femei, ci chiar Maica lui Dumnezeu vei fi. Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine” (cf. Luca 1, 28). Prin urmare, această pogorâre a lui Dumnezeu către ea a fost, mai presus de toate, un răspuns la smerenia ei. Smerenia nu este o stare jalnică, ci o stare de mare tensiune lăuntrică, în care omul stă înaintea lui Dumnezeu şi a semenilor săi, trăind în el această deofiinţialitate cu tot omul, în Dumnezeu.
Arhimandrit Zaharia Zaharou
Fragment din cartea „Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii”, Editura Doxologia