Preadulce Iisuse, Te-ai dăruit nouă păcătoșilor, ai vărsat Preasfântul Tău Sânge, ne-ai spălat rănile și ne-ai albit haina sufletului cu moartea Ta! Omoară patimile noastre. Omoară și pe diavolul, care ne urmărește zi și noapte, neîncetat.
Preascump Fiu al lui Dumnezeu, trimite-ne ajutorul Tău din Cer și de la Tronul slavei, pe care Te odihnești după biruința asupra diavolului. Mărturisim Harul, mărturisim mântuirea. Credem neclintit în Dumnezeirea Ta. Mărturisim înaintea oricărei zidiri văzute și nevăzute că ești Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel întrupat pentru mântuirea noastră, Singurul Sfânt și întru Sfinți odihnit. Ești Dumnezeul dragostei. Nu poate mintea noastră săracă să pătrundă în Mintea Ta cea nesfârștiă. Ca un mare general ai zdrobit pe Amalic cel de alt neam și ca pe o gazelă prinsă în cursă ne-ai eliberat. Mărturisim osteneala Ta, durerile Tale, sudoarea Ta, Crucea Ta ce ai răbdat-o pentru noi!
Iisuse, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, Bunule Păstor, ai condus oile Tale la staulul mântuirii. Primește săracele noastre cuvinte, mica noastră rugăciune, smerita noastră mărturisire și primește pe acestea ca pe o tămâie înaintea Ta! Continuă, Doamne, cu nesfârșita Ta pogorâre și milostivire întregirea frumoasei Tale lucrări, cea izbăvitoare, minunată, felurită.
Îți mulțumim din tot sufletul nostru și primește săraca noastră mulțumire ca pe cei doi bănuți ai văduvei sărace, care a dat toată avuția ei. Iar noi, tot ce avem, aceea și oferim. De la cel sărac și sărman ce ai de luat? Îți mulțumim, Doamne, și ne învrednicește, când vei primi sufletele noastre, când vom veni prin chemarea Ta către Tine, în ziua aceea arătată, când sufletele drepților vor străluci, luminate fiind de lumina neînserată și nesfârșită a dumnezeiescului Tău Chip, să ne închinăm Ție cu adorare din tot sufletul nostru! Primește rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor Sfinților Tăi! Amin.
(Fragment din cartea Arta mântuirii – volumul 2 – Cuviosul Efrem Filotheitul, care va apărea la Editura Evanghelismos)
Selecţie şi editare: Sora Gabriela Naghi
Unde sălășluiesc duhurile necurate?
Potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe, duhurile au locurile lor de ședere, sălașurile lor, corespunzătoare esenței lor si calităților însușite în mod samavolnic.
Locul de sălășluire al demonilor este spațiul de sub cer, adică văzduhul, suprafața pământului, și genunea sau iadul. Potrivit Sfântului Ignatie Brianceaninov, „… întinderea dintre cer și pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochiul, văzduhul, pământul, servesc drept sălaș pentru duhurile necurate, alungate din Cer. În cartea lui Iov satana este înfățișat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului; el cutreiera pământul, dând târcoale pe el, chinuit de o ură neîncetată față de neamul omenesc (Iov 1, 7). Sfântul Apostolul Pavel îi numește pe demoni duhurile răutății care sunt în văzduhuri (Efes. 6, 12), iar pe căpetenia lor – stăpânitorul văzduhului (cf. Efes. 2, 2). Astfel, îngerii izgoniți din Cer sunt răspândiți în mare număr în văzduhurile pământului”.
Prezența demonilor pe pământ este arătată clar în istorisirile evanghelice, în care sunt descrise diferitele lor fapte și nelegiuiri. Ei reprezintă sursa diferitelor boli si suferințe, pot intra în oameni și animale pentru a-i chinui (cf. Lc. 8, 33; Lc. 13, 16 s.a.). Demonii trăiesc și în apă, asta vădindu-se din învățătura Bisericii Ortodoxe care, în rugăciunile sale de sfințire a apei, Îl roagă pe Dumnezeu să curețe apa de posibila prezență acolo a duhurilor necurate. Vorbind despre locurile propriu-zise ale raiului si iadului, socotim potrivit să facem cunoscut punctul de vedere al ascetului american Serafim Roze. După părerea lui, „aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spațio-temporal; aeronava nu zboară nevăzută prin rai, iar un satelit al pământului prin al treilea cer, și cu ajutorul forajului nu poți ajunge până la sufletele care asteaptă în iad Judecata de Apoi. Ele nu sunt acolo, ci într-un spațiu de altă natură, care începe nemijlocit aici, dar se întinde ca și cum în altă dimensiune”. Această teză corespunde întocmai răspunsului Sfântului Ioan Gură de Aur privitor la locul de aflare a raiului și iadului: „După părerea mea, el este undeva în afara acestei lumi”, spune Sfântul în discuțiile pe marginea Epistolei Sfântului Apostolul Pavel către Romani (31, 3-4).
În timpurile noastre resedința diavolului, căpetenia demonilor, este iadul sau, altfel zis, genunea, tartarul, infernul, viscerele pământului. Sfântul prooroc Isaia a prevestit acest sălas duhului necurat: Si acum, tu te cobori în iad, în cele mai de jos ale adâncului (Isaia 4, 15). S-au împlinit cele prezise stăpânitorului văzduhului, prin autoritatea și puterea lui Iisus Hristos. Domnul l-a legat pe satana pentru toată întinderea timpului dintre cele două veniri ale Sale și, cum e spus în Apocalipsă, l-a aruncat în adânc și l-a închis și a pecetluit deasupra lui (Apoc. 20, 3).
Înainte de cea de-a doua venire a Domnului, satana va fi dezlegat din închisoarea lui; și va ieși să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale Pământului (Apoc. 20, 7). Din Viețile sfinților se vădește, de asemenea, că mai-marele duhurilor întunericului, satana, se găsește în iad, iar la suprafața pământului și în văzduh uneltesc dracii diriguiți de stăpânii lor, adică de duhurile necurate din clanurile superioare. Demonii coboară în iad pentru a primi noi porunci și instrucțiuni de la satana, îl informează asupra celor săvârsite de ei și asupra a tot ce se face la suprafața pământului. Tot în iad, potrivit învățăturii Bisericii, se află sufletele păcătosilor, pe care demonii le supun unor chinuri îngrozitoare. Ceea ce e în deplin acord cu spusele lui Hristos: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel vesnic, care este pregătit diavolului si îngerilor lui” (Mt. 25, 41).
Sursa: Oameni și demoni, Părintele Rodion – Ed. Cartea Ortodoxă
Întâietatea se dă frumuseții sufletului
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Sufletul ce se minunează de frumuseţile lumii materiale arată că înlăuntrul său trăieşte lumea cea deşartă; de aceea este atras de făptură şi nu de Făcător, de pământ şi nu de Dumnezeu. Nu are importanţă dacă pământul acesta este curat sau are noroiul păcatului.
Atunci când inima este atrasă de frumuseţile lumeşti, care nu sunt păcătoase, dar care nu încetează să fie deşarte, simte bucuria lumească a acelui moment, care nu are mângâierea dumnezeiască, întrariparea lăuntrică cu veselie duhovnicească. Însă când omul iubeşte frumuseţea duhovnicească, atunci sufletul i se umple şi i se înfrumuseţează.
Dacă omul, şi mai ales monahul, şi-ar cunoaşte urâţenia sa lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare. Înlăuntrul său, sufletul are atâtea pete, atâtea mâzgăleli, iar noi să ne îngrijim, de pildă, de hainele noastre? Ne spălăm hainele, le călcăm şi suntem curaţi, dar înlăuntru suntem… nu mă întreba! De aceea, dacă cineva ar sesiza ce necurăţie duhovnicească are înlăuntrul său, n-ar mai sta să scoată cu atâta migală cea mai mică pată de pe hainele sale, pentru că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui.
Dar dacă omul nu are în vedere zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul său, atunci caută să scoată cu migală chiar şi cea mai mică pată. Însă ceea ce trebuie făcut este să-şi întoarcă toată grija spre curăţia duhovnicească, spre frumuseţea lăuntrică, iar nu spre cea exterioară. Întâietatea să se dea frumuseţii sufletului, frumuseţii duhovniceşti, iar nu frumuseţii deşarte, pentru că Domnul ne-a spus: Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
Nu voi muri, ci voi fi viu, şi voi povesti lucrurile Domnului” (Psalmul 117: 17).
Cine este cel care poate spune cu adevărat „Nu voi muri”? Doar acela care lipit este strâns cu inima lui de Domnul Vieţii. Cine poate chiar adăuga, cu credinţă neclintită: „ci voi fi viu”? Doar cel care pururea vede înaintea ochilor lui pe Domnul Vieţii.
Enoh şi cu Ilie nu au murit, ci au fost ridicaţi vii la viaţa veşnică. Domnul i-a luat pre ei întru sfântă milostivirea Lui şi ca dovezi vii înaintea ochilor omenirii de existenţa nemuririi. lisus Hristos Domnul a murit şi a înviat potrivit puterii Lui şi ca dovadă înaintea ochilor omenirii a învierii din morţi. Sfinţii Apostoli şi nenumărate mii de sfinţi au fost ucişi, dar mulţi dintre ei se arată vii şi luminoşi din cealaltă lume, din dragoste faţă de oameni şi ca să dea mărturie înaintea omenirii că viaţa veşnică există.
Astfel, cei care au fost înălţaţi cu trupul la cer, ca şi cei ale căror trupuri au adormit, trăiesc cu toţii împreună cu Domnul lisus Hristos Cel înviat întru a Lui Nemuritoare Împărăţie.
„Nu voi muri, ci voi fi viu”, strigă Prorocul David cu o siguranţă de nezdruncinat, deşi el a trăit şi a murit pe pământ cu multe sute de ani mai înainte de moartea şi Învierea Domnului şi mai înainte cu mult ca Evanghelia Învierii celei de obşte a drepţilor să se fi vestit pe pământ.
Cu încă şi mai mare siguranţă fiecare creştin trebuie să poată să spună: „Nu voi muri, ci voi fi viu”, pentru că Domnul Cel înviat este acum temelia credinţei noastre şi ochii noştri au văzut, urechile noastre au auzit mult mai mult decât ochii şi urechile Regelui Proroc David.
Întru fum s-a prefăcut puterea diavolului de la Crucea cea Biruitoare a lui Hristos; iar după a Lui Slăvită Înviere, moartea s-a făcut ca o perdea de ceaţă prin care sufletul păşeşete spre tărâmul însorit al nemuririi. Fraţilor, fericiţi aceia care se învrednicesc să nu moară, ci să fie vii, şi să povestească tuturor lucrurile Domnului!
O, Stăpâne Doamne lisuse Hristoase Cela Ce eşti Stăpânul Vieţii, înviază-ne şi ne mântuieşte pe noi! Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci. Amin!
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
Din scrisorile recent publicate ale SFÂNTULUI PAISIE AGHIORITUL
Când omul îşi curăţeşte ochii sufletului şi-i face telescop, îşi vede propriile patimi mari, fiare cu totul sălbatice, pe când ale aproapelui, pentru că le vede cu ochii cei duhovniceşti – mici furnicuțe. Pe toţi îi va vedea buni, afară de sine însuşi. Când omul ajunge la o astfel de stare, chiar şi cu şerpii poate să locuiască, iubindu-i şi socotindu-i mai buni decât pe sine şi smerindu-se şi faţă de aceştia – şi astfel, prin cugetarea sa smerită, alungă toata lucrarea vrăjmaşului de la ei şi se fac şi aceşti şerpi precum mai înainte de cădere, când erau printre cele mai înţelepte animale din Rai.
Pricina [pentru care cineva nu izbuteşte aceasta] şi piedicile pentru a ajunge la dragostea duhovnicească sunt dragostea faţă de lume şi de cele ale ei. Vrăjmaşul, pentru a împiedica dragostea duhovnicească şi a aduce răceală între două suflete, se străduieşte să-l pună pe unul să facă ceva – fie o neatenţie, fie vreun ponos material sau lumesc, de pe urma căruia ne simţim ofensaţi ori păgubiţi – ca să izvodească o întreagă situaţie, de vreme ce ştie că inima noastră s-a lipit de cele materiale şi stricăcioase şi de propriul nostru sine; pe când s-ar cuveni să credem că nu avem nicio trebuinţă de lucruri materiale şi reuşite lumeşti, de egoisme şi fală, fără numai de dragostea duhovnicească, cea nedespărţită de smerita cugetare. N-au decât să se distrugă toate gospodăriile şi toate bunurile şi averea şi casele pe care le avem, ca să păstrăm dragostea. Dacă nu se strică astăzi, mâine-poimâine toate aceste bunuri materiale – cărora le acordăm importanţă şi pentru care ne luptăm atât ca să ne vadă lumea şi să ne laude, şi pentru care ne pierdem dragostea – se vor nimici.
Dragostea şi smerenia sunt cele două aripi ale monahului, cu care zboară la înălţime, aproape de tronul lui Hristos. Şi rămâne să strângeţi laolaltă toate bunurile materiale ale acestei lumi si să le daţi foc, ca să aprindeţi dragostea duhovnicească între voi, surorile. Căci de toate acestea, cele materiale, mai devreme sau mai târziu ne vom despărţi, pe când de dragoste nu trebuie să ne despărțim, căci atunci ne-am despărţi şi de Hristos, Care Însuşi se numeşte Dragoste.
Fiţi cu multă luare-aminte, căci vrăjmaşul vă dibuieşte ţinta. Când, nu peste multă vreme, veţi mai spori, atunci îi veţi dibui voi ţinta şi singure veţi râde amintindu-vă pricinile care aduceau răceală între voi.
In Sfântul Munte (în urmă cu 8 ani) era un duhovnic sfânt*, cu harisma străvederii, pe care un monah oarecare l-a văzut într-o zi cuprins de mâhnire. Intrebându-l ce are, acela i-a răspuns: „M-a părăsit Dumnezeu, copilul meu; astăzi n-am avut nicio ispită”.
Are să vină – şi mă rog pentru aceasta – vremea ispitelor spre mântuire sufletească.
*Părintele Filaret, egumenul Mănăstirii Konstamonitu
Scrisoare către Stareţa Filoteia
Sfânta Mănăstire Stavronikita, 7 februarie 1969
Mărturisitorul lui Hristos Părintele Martir Ștefan Marcu 28 Noiembrie 1906-+28 Septembrie 1989
Întemnițat timp de: 16 ani la: Vaslui, Sadaclia, Tismana, Galaţi, Jilava, Aiud, Valea Neagră, Peninsula (Valea Neagră), Poarta Albă
„Cine se pune în slujba binelui, adună puzderie de duşmani în jurul său. Aici satana îşi concentrează cohortele sale de diavoli. Uneori e bună şi sabia de la cingătoare, dar sabia spiritului e cea mai eficace împotriva răului.”
Şef legionar al judetului Putna şi fin de cununie al lui Corneliu Zelea Codreanu, Preotul Ştefan Marcu a fost una dintre cele mai luminoase figuri ale Bisericii prigonite. Cunoscut şi iubit în tot ţinutul Vrancei, Parintele Marcu a menţinut vie flacăra credinţei şi a dragostei de neam printre români, aplecându-se cu durere şi milă la toate nevoile oamenilor. În 1940, a înfiinţat chiar o cantină pentru evreii saraci, gest pentru care comunitatea evreiască i-a ramas recunoscătoare multă vreme. “Răsplata” acestor osteneli a fost un martiriu de zeci de ani în temniţe şi la Canal, unde statutul de “popă bandit” i-a înmulţit umilinţele şi chinul.
Eliberat în 1964, a murit cu puţin înainte de evenimentele din ’89, într-un “accident” ce poate fi suspectat de conotaţii politice.În seara zilei de 28 septembrie 1989, pe când se întorcea de la piaţă, pe trecerea de pietoni, din faţa scării blocului unde locuia, o maşină l-a lovit şi numai după câteva ore de chin şi-a dat obştescul sfârşit în mâinile Ziditorului.
“Accidentul” poate fi suspectat de conotaţii politice, cu atât mai mult cu cât şoferul avea legături cu Securitatea, iar ochiul vigilent al partidului făcea verificări, în blocul în care locuia, cu o săptămână înainte de accident“.
Pr. Ştefan Marcu – un simbol al rezistenţei anticomuniste din Vrancea de Adrian Petcu şi pr. Ionel Ene, în revista “Rost”
Martir te fac!
“Venind de la șantier în pas de marș, repetam în gând rugăciunea: Doamne al puterilor, fii cu noi, căci altul afară de tine, ajutor întru necazuri, nu avem! Doamne al puterilor, miluiește-ne pe noi!
… Și diavolul a intrat în Iuda. Iar Iuda era de astă dată un preot dobrogean, Andrei Ioan, ucenic al lui Hristos. Și l-a vândut pe Hristos și pe frații săi. (…)
Dincolo, pe lădiţă îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine?
Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt.
Şi Iuda loveşte. Loviturile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac!
Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox…“
(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornița cea mare, Editura Tehnică, București, 1996, pp. 112-113)