Să nu stai fără lucrare nicio clipă. În fiecare moment să te cercetezi, să te supraveghezi pe tine însuţi, să vezi dacă eşti în regulă. Dacă eşti un monah silitor şi nevoitor, te vei cerceta pe tine însuţi să vezi cum ţi-ai petrecut ziua.
Un bolnav nu este supravegheat numai de medic, ci şi el însuşi se cercetează pe sine, să vadă dacă merge spre mai bine sau nu cu acele medicamente pe care i le-a dat medicul. Nu stareţul te va urmări pas cu pas, ci tu însuţi trebuie să te urmăreşti pe tine însuţi. De multe ori l-am întrebat pe bătrânul Iosif(Sf. Cuvios Iosif Isishastul) cum a ajuns la această stare duhovnicească. Şi mi-a răspuns:
„M-am adâncit foarte mult în cunoaşterea de sine. Ce eşti tu? Nici măcar un vierme nu eşti. Nimic. A venit harul, te-a ridicat şi ai devenit înger. A plecat harul, iarăşi te-ai întors la starea ta de mai-înainte. De tine depinde ca mintea ta să fie liniştită. Numai de tine depinde şi nu de ispititorul care vă atacă, nici de comportamentul împreună-nevoitorului vostru, al fratelui din obştea voastră. Tu însuţi vei fi pricina mântuirii sau osândirii tale. De tine depinde. Când tu îţi doreşti mântuirea şi te sileşti pe tine însuţi, le vei dobândi pe toate prin rugăciune”.
(Ieromonah Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 203-204)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Oamenii lumii iubesc lumea, pentru că nu au cunoscut încă amărăciunea acesteia
Sfantul Cuvios Iosif Isihastul
Aşadar, ascultaţi cuvintele mele, ale smeritului şi ultimului dintre monahi, şi nu mă socotiţi că fiind neînvăţat şi agramat. Deschideţi ochii sufletelor voastre şi vedeţi ce există dincolo de această lume.
Oamenii lumii iubesc lumea, pentru că nu au cunoscut încă amărăciunea acesteia. Sunt încă orbi la suflet şi nu văd ce se ascunde în această bucurie trecătoare. Nu au ajuns la lumina cea înţelegătoare, nu au ajuns la ziua mântuirii lor.
Voi însă, care aţi văzut şi aţi auzit atâtea lucruri, trebuie să înţelegeţi că desfătările cele trecătoare se duc ca umbra şi timpul vieţii noastre fuge, trece repede şi nu cunoaşte întoarcere. Timpul vieţii acesteia este timp de seceriş şi cules. Fiecare îşi agoniseşte hrana – cât se poate mai curată – pentru viaţa cealaltă.
Nu câştigă cel deştept, nici cel de neam bun, nici cel care vorbeşte fără încetare şi nici bogatul, ci cel care este batjocorit şi rabdă îndelung. Cel care este nedreptăţit şi iartă, cel care este defăimat şi tace, cel care se face pe sine burete de şters şi şterge cu el tot ceea ce aude de la ceilalţi, oricât de înţelepţi ar părea. Acesta se curăţeşte şi străluceşte mai mult decât ceilalţi. Acesta ajunge la măsuri mari. Acesta se hrăneşte din vederea tainelor dumnezeieşti.
În fine, acesta este încă de aici în Rai. Iar când va veni ceasul morţii, numai ce se vor închide ochii aceştia pământeşti, se vor deschide ochii cei dinlăuntru, ochii sufletului. Şi în timp ce se gândeşte la cele de acolo, se află dintr-o dată în cele pe care le doreşte, fără măcar să înţeleagă cum s-a întâmplat aceasta. De la întuneric merge la lumină, de la necazuri la odihnă, de la tulburare la liman liniştit, de la război la pacea veşnică.
Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, 2007, p.55