– Gheronda, și cum să ajung să simt rugăciunea ca o necesitate?
– Trebuia să fi mers și tu în război ca să ne putem înţelege. În armată, în vreme de război, când eram în legătură continuă și „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Centrul, aveam mai multă siguranţă. Când comunicam din două în două ore, simţeam o siguranţă. Iar când comunicam numai de două ori pe zi, dimineaţa și seara, atunci ne simţeam fără sprijin. Cu cât mai mult se roagă cineva, cu atât mai multă siguranţă duhovnicească simte. Rugăciunea înseamnă siguranţă. Dacă ne aflăm în legătură continuă și „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Dumnezeu, vom preîntâmpina orice rău. Odată, într-un autobuz era un monah (era Stareţul) care se ruga cu ochii închiși. Toţi ceilalţi călători credeau că doarme. La un moment dat un camion, care venea din direcţie opusă, s-a izbit de un stâlp de curent electric, iar mașinile care veneau din ambele direcţii s-au ciocnit între ele, pricinuindu-se mare pagubă. Autobuzul însă s-a aflat la câţiva metri de drum, ca și cum ar fi fost luat de o mână nevăzută, și niciunul dintre pasageri nu a păţit nimic.
Rugăciunea monahului i-a salvat.
– Gheronda, adeseori mirenii întreabă cum să se obișnuiască să se roage.
– Uite, mai demult, unii care voiau să devină monahi și aveau un caracter aspru, mergeau și se nevoiau pe stânci abrupte, în peșteri, în mormintele închinătorilor la idoli sau în locuinţele demonilor. Acolo treceau printr-o mulţime de primejdii – se temeau ca nu cumva să se desprindă stânca, urlau demonii etc. –, și frica îi silea să strige neîncetat: „Hristoase al meu, Maica Domnului”. Și astfel au dobândit obișnuinţa cea bună a rugăciunii neîncetate.
Astăzi, datorită distracţiilor de noapte, drogurilor etc., mulţi dintre cei care conduc mașina își pierd controlul asupra lor înșiși. Așa că omul se duce la serviciu și nu știe dacă se mai întoarce sănătos acasă sau se va trezi schilodit în vreun spital. Aceasta nu-l silește să spună mereu: „Hristoase al meu, Maica Domnului”? Dacă mirenii ar fi pus în valoare primejdiile prin care trec, ne-ar fi întrecut pe noi, monahii, în rugăciune și ar fi evitat și primejdiile.
La Coliba mea a venit cineva foarte mâhnit pentru că din neatenţie a lovit un copil cu mașina. „Sunt vinovat”, spunea el. „Te rugai în acel ceas?”, l-am întrebat. „Nu”, mi-a răspuns. „Nu ești atât de vinovat că ai lovit copilul, i-am spus, pe cât ești de vinovat că nu te rugai”. Și i-am povestit următorul caz pe care îl aveam în vedere să i-l spun.
Am cunoscut un funcţionar care ajunsese la înalte măsuri de virtute. Rostea neîncetat Rugăciunea lui Iisus la serviciu, pe drum și peste tot unde mergea. Rugăciunea îi devenise de-sine-lucrătoare și din ochii lui curgeau lacrimi de doxologie și de veselie. La biroul unde lucra, uda hârtiile cu lacrimi. Din această pricină se gândea să-și lase serviciul și să iasă la pensie. A venit la Coliba mea ca să mă întrebe ce să facă. „Nu pleca, i-am spus, iar când te vor întreba colegii tăi de ce plângi, tu să le spui: «Mi-am adus aminte de tatăl meu»”. Într-o zi, în timp ce conducea, i-a sărit dintr-odată un copil în faţa mașinii. Deși l-a aruncat cât colo ca pe un titirez, totuși copilul nu a păţit nimic. L-a păzit Dumnezeu, pentru că în acel ceas omul acesta se ruga.
(Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, editura Evanghelismos)
Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi
„Părinții erau foarte atenți”. Mitropolitul Athanasie de Limassol ne vorbește despre trezvia Sfântului Efrem Katounakiotul (subtitrare Ro). Despre cum te poate poate robi un pix și despre cum lucrează un Sfânt trezvia, înțeleasă ca o permanentă stare de atenție și de luare aminte a minții la mișcările sufletului și ale gândurilor.
Mitropolitul Athanasie de Limassol, este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Sfinților Paisie Aghioritul şi Efrem Katounakiotul.
Sfântul Efrem Katunakiotul, s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, Cuviosul Efrem Katunakiotul a fost ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul. A trecut la cele veşnice în 27 februarie1998.
https://www.youtube.com/watch?v=bSLNxQth2Eg&t=2s&ab_channel=MANASTIREASFANTAPOSTOLFILIP.ADAMCLISI
Cuviosul Părinte Efrem Katounakiotul: Autocontrol – râvnă, împrăștiere – concentrare.
„Să nu te lași pe tine necercetat nici un ceas. În fiecare ceas să te inspectezi, să te cercetezi, să te controlezi. În acest moment ești în bună rânduială? Tu, ca monah, dacă ești silitor, dacă ești nevoitor, te vei supune pe tine însuți unui control atent, întrebându-te: cum am petrecut toată ziua? Pe un bolnav nu îl urmărește numai medicul, ci însuși bolnavul se cercetează pe sine să vadă dacă, luând medicamentele pe care i le-a prescris medicul, se simte mai bine.
Nu numai gheronda va urmări pe fiecare, ci și tu însuți te vei urmări pe sineți.
L-am întrebat de multe ori și pe gheronda Iosif cum a ajuns la această stare. Zice: Să-ți spun ceva:
Am adâncit mult îndemnul: „cunoaște-te pe tine însuți”. Ce ești tu? Nimic. Nu ești nici cât un vierme. Nimic. A venit harul, te-a ridicat, ai devenit înger. A plecat harul, te-ai întors la aceleași. Da, dar nu-mi spune, cum putem să atragem harul? De tine depinde să ai o minte lină și liniștită, de tine depinde. Nu depinde de ispită, dacă te atacă, sau de comportamentul celui împreună-nevoitor cu tine, al celui ce este în obște cu tine.
Tu însuți vei deveni pricina mântuirii tale, tu însuți vei deveni pricina nemântuirii tale. De tine depinde. Când tu vrei mântuirea ta, când te silești pe tine, toate vin prin rugăciune.
Este lucru știut că în primele zile când venim în obște avem râvnă ca întreg Athosul. Aveți grijă ca această râvnă să nu slăbească, să nu se stingă, fiindcă atunci nu este bine. Poți să sporești, să mărești această râvnă? Vrednic de laudă ești. Ai grijă ca nu cumva această râvnă, înțeleg râvnă la ascultare, la rugăciune, la osândirea de sine, priveghere la slujbă, să nu slăbească, să nu te ia somnul acasă la tine. Să te cercetezi pe sine însuți, toate acestea sunt socotite râvnă. Dacă râvna se răcește, atunci să știi că nu umbli bine. De aceea, îndreptează-te pe tine însuți, ca să nu se răcească această râvnă, această fierbințeală. Fericit este fratele care reușește să-și mențină râvna de la început și până la sfârșitul vieții lui, fiindcă nu știi câți ani vei trăi în mănăstire. În ziua de astăzi este greu, este foarte greu.”
Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 203-204)
A republicat asta pe Mucenicul's Blog.
Nu suntem zidiți pentru cele mici, ci pentru a deveni dumnezei după Har.
Omul nu știe că poruncile pe care ni le-a dat Mântuitorul nu sunt un act de tiranie a lui Dumnezeu asupra creației sale, ci un mijloc de mântuire. Ele au menirea de a ne povățui pe drumul cel drept, care duce la Împărăția lui Dumnezeu, și de a ne abate de la calea cea largă care duce la moarte.
Iubirea lui Dumnezeu se vede și din faptul că omul a fost lăsat liber. El are posibilitatea să aleagă, să facă bine sau rău, să urmeze calea iubirii și a jertfelniciei sau a răutății, a egoismului și a mândriei.
Poruncile lui Dumnezeu sunt „lumină pe pământ”, după cum spune într-o rugăciune din slujba Miezonopticii, iar Biserica este spitalul duhovnicesc în care se vindecă cei răniți din pricina păcatelor, este locul hranei celei cerești și limanul celor înviforați și năpăstuiți. Prin întreaga sa știință terapeutică, Biserica nu urmărește să-i asigure omului un simplu echilibru moral și social. Scopul ei este însăși înnoirea legăturii omului cu Dumnezeu și cu semenii, iar aceasta se plinește prin tămăduirea rănilor sufletești și a patimilor.
Prin Tainele Bisericii, omul primește dezlegare de păcate, se curăță, se însănătoșește sufletește și trupește și se umple de putere dumnezeiască pentru a sta împotriva propriilor sale vicii.
Omul fără Dumnezeu este plin de suferințe, dezamăgiri, se află într-o stare de sălbăticie sufletească și are inima împietrită. Când ajunge să cunoască, însă, Harul lui Dumnezeu, toate aceste stări de nesiguranță și întregul său gol existențial se risipesc.
Nimic nu satură și nu umple sufletul mai mult ca trăirea în prezența lui Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu dă sens vieții, dă rost suferințelor, dă nădejde și credință, dă pace și bucurie.
Bunăstarea trupească și realizările pe plan social și familial nu sunt suficiente pentru a-l aduce pe om într-o stare de reală împlinire.
Nu „homeostazia”, nu un echilibru al stărilor psihologice și sociale, o așa-numită fericire individuală, ci transfigurarea omului întreg și îndumnezeirea lui, aceasta este ținta psihoterapiei ortodoxe.
„Eu am zis: „Dumnezei sunteți și toți fii ai celui Preaînalt, dar voi ca niște oameni muriți, și ca unul din căpetenii cădeți”, scrie în Cartea Psalmilor (Ps. 81, 6-7).
Nu suntem zidiți pentru cele mici, ci pentru a deveni dumnezei după Har.
IPS Hierotheos Vlachos
Știința medicinei duhovnicești. Practica psihoterapiei ortodoxe; Editura Sophia, 2017
Părintele Justin Pârvu: Sf. Nicolae Velimirovici(† 18 martie 1956) este ultimul mare proroc al Creştinătăţii
„După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al Creştinătăţii şi dacă noi nu vom da ascultare sfaturilor şi avertismentelor sale, vom avea soarta pe care o are poporul Sârb, în această fărâmiţare în care se află acum. Pentru că ceea ce spune acest sfânt poporului Sârb este valabil pentru toate popoarele ortodoxe.
Atunci când nu se mai mărturiseşte credinţa şi nu este cine să apere valorile credinţei, acea credinţă este moartă, după cum moartă va fi şi soarta acelui popor.”
Sfântul Iustin Popovici, scria aceste cuvinte în 1961:
„Mulţumim, Doamne, că în el avem un nou apostol! Mulţumim, Doamne, că în el avem un nou evanghelist! Mulţumim, Doamne, că în el avem un nou mărturisitor! Mulţumim, Doamne, că în el avem un nou mucenic! Mulţumim, Doamne, că în el avem un nou sfânt!”.
*„În viaţa Sfântului Mucenic Haralambie citim cum acest neînfricat sfânt de 113 ani a strigat chinuitorului său păgân: „Nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea!”.
Iată fraţilor, dreptarul de căpetenie al credinţei Creştine: mai întâi să nu avem răutate în inimă, şi apoi să nu avem minciună în gură.
Dar iată, fraţilor, aceasta este şi tâlcuirea sorţii celei rele a omenirii zilelor noastre: răutatea a răpit inima omenească, de aceea inima a ajuns un organ al răului, o unealtă a minciunii. Limba nu poate grăi dreptate dacă inima este plină de răutate. Dacă în izvor se află necurăţie, atunci şi conducta de apă va aduce necurăţie. Limba e sluga inimii. Şi când sluga minte, se trădează repede pe sine.
Ce e minciuna? Un adevăr prefăcut. Ce înseamnă a minţi? Înseamnă a te îmbrăca cu veştmintele adevărului, a te ascunde în spatele adevărului; a te arăta sub numele adevărului; a pune firma adevărului pe dugheana minciunii; a înfăţişa o babă drept o mireasă, cu ajutorul pudrei şi sulemenelilor. Minciunii nu îi este cu putinţă să facă nici măcar un pas sub numele ei. Căci oriunde s’ar înfăţişa zicând „Eu sânt minciuna!,” nimeni nu ar primi-o.
De aceea ea merge în umbra adevărului. Aşadar, minciuna întăreşte adevărul ca realitate, căci fără adevăr nu se poate găsi niciunde.
Răutate în inimă şi minciună în gură, fraţii mei, aşa a ajuns omenirea în vremurile noastre. Răutatea şi minciuna sânt focurile ce au pricinuit aprinderea întregii lumi în ultimele două războaie mondiale. Răutatea şi minciuna – aceste două meşteşuguri ale lumii, să ştiţi, vor lucra neobosit să producă şi cel de-al treilea incendiu mondial, mai înfricoşat decât cele două de mai înainte.
Luptaţi, fraţilor, împotriva răutăţii şi minciunii.
Luptaţi împotriva răutăţii din inimă şi minciunii din gură, ca să împiedicaţi noul război mondial între popoare.
Aceasta este ştiinţa lui Hristos: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine. /Lc. 4:23/ Aceasta este calea Creştinilor: începe cu tine însuţi. Din orice altă parte veţi porni, nu veţi reuşi nimic. Hristos Dumnezeu v’a învăţat aceasta.
A Lui fie slava şi lauda în veac. Amin”.
Sfinte Nicolae Velimirovici roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi păcătosii, pentru tot neamul ortodox romanesc necăjit!
*Cugetarile 3 si 19 din cartea: Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temnitei, Ed. Predania
Nu voi putea rezista dacă Tu nu mă vei îmbrăţişa cu tăria Ta.
Oamenii au devenit răi şi spun: „Ce face Domnul pentru noi?”.
Domnul dă viaţă fiecărui trup; Domnul dă un chip fiecărei creaturi. Domnul are inima blândă ca a unui copil, iar egoismul şi întunecimea Îi sunt necunoscute.
Domnul dă tuturor ceea ce fiecare Îi cere. Domnul Îşi umple veşnicia cu dărnicia Sa şi voi, totuşi, spuneţi: „Ce ne dă nouă, Domnul?”. Nici măcar nu aţi fi putut pune această întrebare, dacă Domnul nu v-ar fi dat putere s-o puneţi.
Domnul adună lacrimile celor ce plâng în palmele mâinilor Sale. Domnul îi cercetează pe cei întemniţaţi. Domnul stă lângă patul celor bolnavi. Domnul priveghează pe căile primejdioase şi în adâncurile mării şi, totuşi, voi spuneţi:
„Ce face Domnul pentru voi?”.
Tot ceea ce Îi cereţi Domnului, El vă şi dă. Dar, din pricină că voi aţi început să căutaţi mai mult de la lume decât de la Domnul, voi vă simţiţi înşelaţi în nădejdile voastre, aşa încât spuneţi: „Ce face Domnul pentru noi?”.;
Ca o gazdă bună, Domnul Îşi aşterne masa şi Îşi aşteaptă oaspeţii. Domnul ascultă atent la bătăile de la uşă şi e gata să deschidă oricărui oaspete.
În jurul mesei Sale sunt strânse laolaltă nevisate palate: la masa Sa sunt multe locuri. Oricare ajunge şi bate la uşa Sa nu va fi respins şi, totuşi, voi spuneţi: „De ce nu a deschis Domnul când noi am bătut?”. Fiindcă aţi bătut la uşa Domnului cu îndoială, iar la uşa lumii cu credinţă.
Domnul stă la uşa sufletului tău cu o mătură, gata, la invitaţia ta, să cureţe mizeria cumplită din sufletul tău, spre a-ţi face sufletul din nou curăţit, înmiresmat de tămâie şi bună mireasmă şi spre a-l împodobi cu podoaba sa feciorelnică. Domnul stă si aşteaptă invitaţia ta.
La marginea inimii tale Domnul stă cu o lumânare înaltă care arde fără fum şi fără să se topească. Domnul stă şi aşteaptă invitaţia ta spre a aduce lumânarea în inima ta şi spre a o lumina, spre a arde orice temere din inima ta, toate patimile egoiste şi toate dorinţele urâte şi spre a scoate din inima ta tot fumul şi duhoarea împuţită.
La marginea minţii tale Domnul stă cu înţelepciunea Sa şi cu limba Sa, gata, la invitaţia ta, să intre într-însa şi să alunge toate cugetele prosteşti, toate fanteziile sale murdare şi toate noţiunile ei greşite şi să şteargă din mintea ta toate imaginile nonexistente. Domnul stă şi aşteaptă să-Şi introducă raţiunea Sa, peceţile Sale şi cuvintele Sale.
Totuşi voi spuneţi: „Unde este Domnul?”. La marginea vieţii voastre. De aceea viaţa voastră a devenit gheboasă.
Dacă Domnul ar fi în centru, unde El a fost la început şi unde este locul Său de drept, viaţa ta ar fi dreaptă şi L-ai vedea pe Domnul şi atunci n-ai mai întreba: „Unde este Domnul?”.
Aţi devenit răi, de aceea întrebaţi: „Unde este Domnul?”.
Domnul este preabun, de aceea cei răi nu-L recunosc.
Domnul este prea transparent, de aceea cei prăfuiţi nu-L pot vedea.
Domnul este preasfânt, de aceea cei păcătoși nu-L recunosc.
Dacă nu sunt suficienţi oameni care să mărturisească numele Domnului, atunci Domnul Se va manifesta prin obiecte.
Dacă chiar şi stelele cerului uită numele Domnului, el nu va fi uitat de nenumăratele cete îngereşti din cer.
Cu cât e mai slabă mărturisirea numelui Domnului într-o parte, cu atât mai puternică este într-alta. Căci rostirea numelui lui Dumnezeu nu poate nici să scadă şi nici nu poate creşte. Dacă un izvoraş seacă, un altul va ţâşni şi aşa marea îşi menţine acelaşi nivel”.
din: Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, “Rugăciuni pe malul lacului”, Editura Anestis, Bucuresti, 2015
Sfântul Nicolae Velimirovici despre CONSECINȚELE PĂRĂSIRII LUI DUMNEZEU
În cele din urmă, (cărturarii Europei) au scris minciună despre aşa-zisele „legi naturale” şi împotriva legilor nescrise ale lui Dumnezeu.
Au scris minciună, necunoaştere şi nedreptate. Şi nimeni dintre oameni nu i-a judecat, căci neamurile Europene au slăbit de mult, şi nu mai ştiu să se împotrivească cruzilor şi îngâmfaţilor lor stăpâni.
Iar după ce aceşti stăpâni îngâmfaţi şi cruzi, întunecaţi ca noaptea şi ca mormântul, nesătui de bani şi de slavă deşartă, au aruncat pe foc legea morală a lui Dumnezeu, au dat o nouă lege morală, adică:
Că omul e liber să creadă sau să nu creadă într’un singur Dumnezeu sau în sute de dumnezei.
Că fiecare e liber să se închine idolilor de argint, de aur, de lemn şi de hârtie.
Că cel ce batjocoreşte numele Domnului nu va fi judecat, dar cel ce batjocoreşte un paznic de stradă va fi judecat.
Că fiii trebuie să lepede credinţa părinţilor ca pe-o înşelare, nu trebuie să îi asculte şi să-i cinstească, ci să se despartă cât mai grabnic de ei.
Că Duminica nu este nicidecum o sărbătoare, ci o zi ca oricare alta, şi că în acea zi omul trebuie să-şi odihnească şi să-şi hrănească trupul său mai bine ca în celelalte zile.
Că e îngăduit a ucide pe oricine stă împotriva intereselor tale personale, profesionale sau naţionale.
Că curvia şi preacurvia sânt totuna cu căsătoria.
Că hoţia e un lucru relativ, care depinde de context.
Că jurământul strâmb este necesar pentru binele indivizilor şi al societăţii.
Iată, fraţilor, pentru ce a trebuit să vină marele război mondial. Ziditorul cel batjocorit a cutremurat pământul cu un război ca să scuture noroiul de pe sufletele Europenilor. Vor simţi ei oare durerea acestui cutremur, vor înţelege oare pentru ce au fost loviţi cu războiul care tocmai s’a încheiat? Îşi vor veni oare în fire, vor lepăda oare prosteştile şi nedreptele lor legi şi se vor întoarce la veşnica lege morală a lui Dumnezeu? Îi vor mai lăsa oare pe mincinoşii lor cărturari să scrie mai departe minciuni cu condeiul lor mincinos, ca să întunece lumina lui Dumnezeu în sufletele oamenilor lui Dumnezeu?
Vor face oare acestea, sau nu? De aceasta depinde fericirea sau nefericirea, izbăvirea sau nimicirea Europei viitoare. Până acum, numai la poporul Sârb se văd semnele pocăinţei şi ale venirii în fire. Însă acestea trebuie să ajungă la apogeu, ca Dumnezeu să Se milostivească spre noi şi să ne ierte păcatele. Amin”.
Din: Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, Editura Predania
Noi suntem copiii lui Dumnezeu ‒ iubirea Lui nu ne părăsește niciodată
SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL
‒ Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.
‒ Ascultă! Acum Dumnezeu chiar dacă ar vrea să ne lase, nu poate.
‒ La ce vă referiţi?
‒ Iată, atunci când părinţii aduc un copil pe lume, cu cât se nevoiesc să-l crească, cu atât îl iubesc mai mult şi îi doare pentru el. Tot astfel şi Dumnezeu, ne-a adus în lume, S-a nevoit într-un fel, ne-a crescut şi S-a ostenit să ne facă ceea ce suntem. Acum chiar dacă ar să vrea să ne lase, nu poate ‒ pentru că Îl doare pentru noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină mărime de suflet, nu vom pierde Raiul.
‒ Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa…
‒ Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi Îl lăsăm. Atunci când omul nu trăieşte duhovniceşte, nu i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte duhovniceşte şi este aproape de Dumnezeu, i se cuvine. Atunci, chiar dacă s-ar întâmpla ceva şi ar muri, el este pregătit pentru cealaltă viaţă, aşadar este în câştig atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă.
Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin puţina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de mare putere lângă noi, fiindcă există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate puterile omeneşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 321-322)