Țineți la neamul acesta, țineți la țara aceasta, țineți cu tot dinadinsul! Nu vă împrăștiați, nu plecați, cum spune Părintele Arsenie: ,,Nu vă depărtați de țara aceasta că este sfântă și mântuitoare!”. Nu este un loc mai sfânt decât pământul țării noastre cu atâția mucenici și trăitori de viață creștină! Într-adevăr, întoarcem spatele la aceste valori ortodoxe, dar e mare pierdere! Un creștin care pleacă, un tânăr care se duce de aici, pleacă cu o istorie, pleacă cu o credință, cu o tradiție, cu o limbă și cu tot ce are mai valoros.
De aceea, deprindeți-vă și rămâneți aici! Măi, tații noștri nu s-au dus nici în Italia, nici în Franța! Aici au dus ei tot greul. Frații noștri au stat aici și au mugurit pe pământurile acestea. Dar acum nu ne mai place. Vedeți Bărăganul e plin de bălării, în toate părțile. Atâta vreme cât există pământul acesta nelucrat, înseamnă că ne e greu. Dar în străinătate ne ducem, pardon de expresie, să vedem toată mizeria păgânilor sau a luteranilor, a protestanților din Occident și venim de acolo și ne facem casă și gospodărie după argăția aceasta nedemnă, fără prestigiu pentru creștinul ortodox.
Rămâneți aici, pentru că valoarea noastră, aceasta este: suferința și greul, povara. Acestea ne-au dus pe noi în istorie. Nu am lepădat Crucea. Crucea care ni se dă, trebuie să o ducem mai departe fără a căuta ușurința ei. Dumnezeu să vă binecuvinteze!
(Extras din Revista Atitudini Nr. 76)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Dacă Dumnezeu îngăduie să pățim ceva, înseamnă că, într-o anumită măsură, avem nevoie să se întâmple acel lucru
Adeseori felul în care reacționezi atunci când treci printr-o supărare, printr-o durere, printr-o rănire, seamănă cu următorul lucru: e ca și când ei ți‑au dat un cuțit, iar tu începi să-l răsucești în propria rană.
Se întâmplă ca celălalt să te lovească. Scoate cuțitul din rană și vezi cum se va vindeca rana. Nu! Tu nu scoți cuțitul! Îl ții acolo, și dacă vrea cineva să-l scoată, tu nu-l lași; și ca și cum n-ar fi de ajuns aceasta, îl răsucești și mai tare în rană.
Să nu vi se pară ciudat. Ce crezi că faci atunci când, să zicem, cineva îți spune un cuvânt greu, care te rănește? Te gândești continuu la cuvântul acela, nu-ți iese din minte, și nu vrei să-l pierzi! Și, ca și cum n-ar fi suficient, te mânii pe acela care ți-a spus cuvântul, te înrăiești, îl urăști și vrei să te răzbuni pe el! Toate acestea în fapt asta înseamnă: răsucești în rană cuțitul care te-a rănit, în timp ce, dacă l-ai fi scos numaidecât și l-ai fi aruncat cât colo, mult mai puțină pagubă ți‑ar fi provocat. Răsucești cuțitul și nu vrei cu niciun chip să-l scoți. Cine este de vină în această situație? Bine, celălalt te-a lovit; asta este treaba lui, asta face el. Dar, dacă acela este vinovat o dată, pentru că ți-a dat cuțitul, tu care ții cuțitul în rană și nu-l scoți, ba îl și răsucești mai rău, ești vinovat de o sută de ori, de o mie de ori mai mult.
Sigur că răul pornește de la faptul că celălalt a pus început. Dar dacă analizăm și privim lucrurile mai bine, vom vedea că, în cele din urmă, noi suntem aceia care am pus începutul. Pentru că, oricum ar sta lucrurile, omul nu este întru totul nevinovat. Dumnezeu îl iubește pe om, îl protejează, îl acoperă; nu-l lasă la cheremul nimănui. Dacă, în cele din urmă, Dumnezeu îngăduie să pățim ceva, înseamnă că, într-o anumită măsură, avem nevoie să ni se întâmple acel lucru.
Orice întâmplare, deci, s-o luăm așa: „Doamne, să mi se întâmple una ca asta, se pare că era nevoie; ceva nu mergea bine cu mine. Prin urmare, cauza cea mai adâncă sunt eu însumi. Iartă-l pe cel care mi-a făcut acest lucru!”. Și apoi să întâmpinăm corect o astfel de situație și să nu mai învârtim cuțitul în propria rană.
Sursa: Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Stresul – cum se vindecă și cum se naște, Editura Bizantină, 2015
Simțirea păcătoșeniei la ceasul rugăciunii este tot ceea ce poate fi mai bun și mai frumos
Credincioșii nu sunt fără de păcat, fără probleme și fără supărări. Trăiesc mucenicia pocăinței, renasc și primesc mângâiere de la Dumnezeu. Cu harul lui Dumnezeu se sensibilizează, devin iertători, milostivi, răbdători, consolatori, compătimitori, buni. Sunt plini de dragoste care îi mișcă să se roage pentru toată lumea.
Omul lui Dumnezeu întâmpină faptele de fiecare zi în mod diferit. Primește ispitele vieții ca pe o îngăduință a lui Dumnezeu pentru mântuirea lui. Dumnezeu îngăduie necazurile în viață pentru educare și pentru maturizare și dă putere pentru întâmpinarea lor. Dumnezeu îngăduie încercările, dar poartă de grijă și pentru slobozirea din ele, ca un părinte iubitor.
Dobândirea harului, care este scopul principal al vieții noastre, vine odată cu descoperirea lui Dumnezeu în viața noastră. Nici atunci nu încetează durerile în viață, dar sunt întâmpinate cu mulțumire. Harul dumnezeiesc se revarsă cu îmbelșugare peste cel care a răbdat cu nădejde multe necazuri și nenorociri. Trebuie să trecem toți prin Golgota noastră, ca să ajungem la Înviere. Ca să fim înfiați de Dumnezeu trebuie să luptăm să ne smerim, să răbdăm și să biruim patimile. Fără nevoință, nu există nici o izbândă duhovnicească.
[..]
Îndepărtarea de Dumnezeu nu satisface, nici nu îl bucură în final pe om. Crede că prin nesăbuita lui indiferență și prin așa-zisa lui libertate, câștigă și devine fericit. Se autoamăgește și se înșeală pe sine. Fericiți sunt fiii lui Dumnezeu, cei simpli, cei smeriți, cei curați, cei ce se pocăiesc, cei adevărați, cei sinceri. Simțirea păcătoșeniei la ceasul rugăciunii este tot ceea ce poate fi mai bun și mai frumos. Frica lui Dumnezeu devine nețărmurită dragoste. Mintea coboară în inimă și există o simțire dulce și o luminoasă licărire în suflet.
Mă gândesc mereu la cei care au fost botezați ortodocși și nu au simțit nimic în viața lor, cărora nu le-a vorbit deloc Hristos și nu L-au cunoscut. Mă gândesc de asemenea încă și mai mult la aceia pe care Dumnezeu i-a miluit în diferite moduri și totuși nu s-au pocăit sincer. Mă întristez pentru cei ce au tăgăduit pe Dumnezeu. Mă întristez și pentru creștinii fără Hristos. Mă emoționează profund îndelunga răbdare, toleranța, iubirea părintească, noblețea și delicatețea lui Dumnezeu față de toți, fără să constrângă pe nimeni, să amenințe, să Se răzbune și să pedepsească.
Doamne, iartă nerecunoștința noastră și ai milă de nebunia noastră! Miluiește-ne pe noi după mare mila Ta! Amin.
Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: Sfaturi duhovnicești
Cine are credință în Dumnezeu și un duh de jertfă nu se gândește la propria persoană. Când cineva nu cultivă duhul de sacrificiu, se gândește doar la sine și vrea ca toți ceilalți să se sacrifice pentru el.
Iar cine se gândește numai la sine este izolat atât de ceilalți, cât și de Dumnezeu – o dublă izolare – caz în care nu poate primi Harul divin. El devine o persoană inutilă. Se poate observa cu ușurință că cel care se gândește constant la el însuși, la dificultățile și necazurile sale și așa mai departe, nu va găsi nici măcar ajutor omenesc atunci când va avea nevoie. A nu avea ajutorul divin este una, dar a nu avea nici măcar asistență omenească este cu totul alta. Apoi se va lupta într-un fel sau altul să găsească ajutor. El se va chinui încercând să găsească ajutor de la oameni, dar nu va găsi un astfel de ajutor.
Dimpotrivă, cineva care nu se gândește la sine, ci se gândește în mod constant la ceilalți, în sensul bun, în mod constant Dumnezeu se va gândi la el, iar apoi și alții se vor gândi la el. Cu cât cineva uită mai mult de sine, cu atât Dumnezeu își amintește mai mult de el.
Uită-te la un suflet într-o Mănăstire jertfindu-se, oferindu-se pe sine și așa mai departe.
Crezi că acest lucru nu va fi observat de alții? Este posibil ca alții să nu se gândească la acest suflet care se oferă în întregime și nu se gândește la sine? Este posibil ca Dumnezeu să nu se gândească la el? Asta e important! Aici se poate vedea binecuvântarea lui Dumnezeu, cum lucrează Dumnezeu.
Traducere din:
https://yuri-rimsky-blog.tumblr.com/post/82332750785/whoever-has-faith-in-god-and-a-sacrificial-spirit
Între Dumnezeu și satana nu există compromis
Pr. Prof. Ioannis Romanidis
Cu adevărat, „pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”. „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu.”
Este cu totul neîntemeiată opinia apusenilor că satana nu poate fi decât instrumentul mâniei dumnezeiești. „Căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar?”
Nimicirea de către Dumnezeu a satanei și a demonilor a fost plănuită pentru un timp concret: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?”
„Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Hristos nu a venit să-i învețe pe oameni diferite lucruri indefinite despre o anume lume transcendentală și despre o nu știu ce iubire sentimentală.
„Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” Hristos este nimicirea diavolului și mântuirea drepților aflați sub stăpânirea lui de veacuri. Dumnezeu S-a arătat în trup „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul”.
Între Dumnezeu și satana nu există compromis: dimpotrivă, are loc un război mare.
Pr. Prof. Ioannis Romanidis, Păcatul strămoșesc, Ed. Sophia