Cât de mare este compătimirea lui Dumnezeu față de starea noastră nenorocită, adică față de neatenția noastră pentru purtarea Lui de grijă, când Dumnezeu spune: Iată, stau la ușă și bat!, înțelegând prin ușă cursul vieții noastre, încă neînchisă de moarte… În ce te voi afla, în aceea te voi judeca, zice Domnul. Vai, de ne va afla El împovărați cu grijile și întristările acestei vieți, fiindcă cine va putea să stea înaintea chipului mâniei Lui! Iată de ce s-a zis: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită, adică să nu vă lipsiți de Duhul Sfânt, fiindcă privegherea și rugăciunea ne aduc harul Său. Desigur, orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decât oricare, ne aduce rugăciunea, pentru că ea este întotdeauna oarecum la îndemâna noastră, ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.
Ai vrea, de pildă, să mergi la biserică și fie nu e niciuna prin preajmă, fie s-a terminat slujba. Ai vrea să miluiești pe vreun sărac, și nu-i nici unul sau n-ai pe moment ce să-i dai. Ai vrea să-ți păzești fecioria, dar n-ai putere să îndeplinești asta din cauza firii tale slabe sau din cauza uneltirilor vrămașe. Ai vrea să faci și altă oarecare faptă bună pentru Hristos și, la fel, ești lipsit de putere sau nu găsești prilej. Dar toate acestea nu împiedică rugăciunea; de ea oricine și oriunde se poate folosi – și bogatul și săracul, și cel nobil și cel simplu, și cel puternic și cel slab, și cel sănătos și cel bolnav, și cel drept și cel păcătos.
Cât de mare este puterea rugăciunii, chiar și a omului păcătos, când este înălțată din tot sufletul, putem judeca după următoarea, când la cererea unei mame disperate, care-și pierduse ultimul fiu, o femeie prostituată, întâlnită în drumul ei și încă necurățită de păcatul ei, mișcată de durerea acestei mame, a strigat către Domnul: Nu pentru mine, care sunt o păcătoasă blestemată, ci pentru lacrimile acestei mame care plânge pentru fiul ei, crezând cu tărie în milostivirea și atotputernicia Ta, Iisuse Hristoase, înviază, Doamne, pe fiul ei!… și Domnul L-a înviat.”
(Extras din convorbirea Sfântului Serafim cu M. A. Motovilov, în Viața, învățăturile și profețiile Sfântului Serafim de Sarov, traducere de Arhimandritul Paulin Lecca, Editura Schimbarea la Față, pp. 164-165)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Pe toate le ştie Dumnezeu şi pe toate poate să le controleze
Dumnezeu le ştie pe toate. El este Stăpânul lumii, Stăpânul Bisericii. El le controlează pe toate şi ştie când sunt războaie şi când nu sunt, cine face și cine nu face. Ştie toate absurdităţile care circulă astăzi, toate curentele care există şi toate pericolele. Pe toate le ştie Dumnezeu şi pe toate poate să le controleze. Pe toate le are în mâinile Sale şi pe omul Său îl va păzi. Dacă îl lasă pe om, o face ca să păţească un lucru sau altul, să se frământe, deoarece altfel nu-şi va învăţa lecţia.
Am spus şi altă dată că omul se va mântui dacă va conştientiza limitele slăbiciunii lui, capătul slăbiciunii lui, adică exact faptul că nu se poate mântui. Trebuie să ajungă exact la această conştiinţă. Dacă nu conştientizează acest adevăr şi nu se smereşte, nu poate să se mântuiască. Şi toate cele cu care ne confruntăm în fiecare zi, cu care ne întâlnim în fiecare zi, sunt cele date omului pentru a se smeri. Ca şi monahul care, dacă nu învaţă această lecţie, nu se mântuieşte.
Să mi se îngăduie aici să spun, fără să condamn pe cineva, că cei dintre monahi merg şi găsesc un părinte duhovnicesc care îi învaţă lecţia smereniei şi a ascultării se pricopsesc. Câţi însă dintre ei nu merg la un părinte duhovnicesc ca să-i ajute, deşi vor să fugă de lume, oricât ni s-ar părea de ciudat, continuă să cultive mândria, încrederea în sine, îndreptăţirea de sine, şi devin batjocura diavolului. Se joacă diavolul cu ei cum se joacă şi cu noi, atunci când credem că dacă am ascultat câteva lucruri, dacă am citit câteva lucruri, ne-am înălţat la nori. În astfel de cazuri te lasă Dumnezeu să cazi, să te zdrobeşti şi, mai mult, să devii batjocura diavolului şi să înveţi să te smereşti şi să ai încredere în harul şi în ajutorul lui Dumnezeu şi nu în puterile şi în virtuţile noastre.
Al doilea lucru, căruia trebuie să-i dăm atenţie este să ne smerim. Este de neconceput ca cineva să cugete smerit, să înveţe lecţia smereniei şi în acelaşi timp să nu se roage, să nu se încreadă în Dumnezeu sau să nu nădăjduiască, sau, căzând, să nu se scoale iarăşi.
Este de neconceput, la fel cum este şi să înveţe cineva lecţia pe care o are de învăţat, istoria, de exemplu, fără să deschidă cartea. Cum să înveţe lecţia fără să deschidă cartea? Smerenia are manifestările ei. Cel smerit nu se încrede în sine, ci se încrede în Dumnezeu.
Ce înseamnă aceasta: neîncetat cere mila lui Dumnezeu – ca să ne întoarcem la tema noastră generală, rugăciunea minţii, pe care o poate spune omul oriunde şi oricând.
[..]
Aşa cum spune Avva Isaac, totul este ca omul să conştientizeze „propria neputinţă, propria slăbiciune”. Asta îl face pe om să strige continuu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi nu de o manieră fatalistă sau deznădăjduit.
Dacă cumva zice cineva rugăciunea de o manieră fatalistă, cade şi mai mult.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, de două ori şi omul începe să se învioreze. Lucrul acesta se vede și aici în lume.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Despre patimi și rugăciunea minții, Editura Bizantină, 2017
Domnul te va feri de tot răul şi îţi va rândui viaţa așa cum nici n-ai visat
Pincipalul este să păstrezi pacea cu cei din jur, atât cât lucrul acesta ţine de tine. Să te gândeşti că în jurul tău s-au strâns tot felul de bolnavi – chiar aşa şi este.
De aceea, trebuie să te şi porţi cu toţi aşa cum se poartă în spital cu bolnavii. Acolo nu îl ceartă pe om că s-a îmbolnăvit de plămâni, de inimă, de stomac, nu zice nimeni „Ticăloasă oarbă ce eşti, poftim, te-ai îmbolnăvit de ochi!”. Nici voi nu trebuie să vă ocărâţi unii pe alții pentru bolile sufleteşti, ci să vă fie milă unul de celălalt. „Purtaţi-vă poverile unii altora, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”, zice Apostolul.
Străduieşte-te să îndeplineşti sfatul meu, dacă vrei să ai parte de bine, atât sufletesc, cât şi trupesc. Când sufletul va fi în pace, într-o dispoziţie rugătoare, de pocăinţă, atunci şi trupul va fi sănătos, şi supărările vor fi îndurate cu uşurinţă. Dacă vei avea o dispoziţie corectă a duhului, la orice supărare, nedreptate, necaz vei spune din toată inima: „Cele vrednice de faptele mele pătimesc. Slavă Ţie, Doamne, că mă înveţi să rabd şi să împlinesc poruncile Tale!”.
Fii înţeleaptă, ieşi din marea deşertăciunii, la ţărmul rugăciunii, pocăinţei, atotiertării, iar Domnul te va feri de tot răul şi îţi va rândui viaţa așa cum nici n-ai visat.
Akedia, faţa duhovnicească a deprimării – Cauze şi remedii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 191-192
„În vremurile antihristului, locul idolilor va fi luat de stăpânire, care va cere închinare pentru sine, iar cel ce va respecta legile civice ale societăţii, deşi fără a aduce direct vreo atingere credinţei, va fi părtaş al acestei stăpâniri. Atunci se va face despărţirea celor buni de cei răi, potrivit voii lui Dumnezeu, a urmaşilor lui Hristos de slugile lui antihrist.
Adevăraţii credincioşi din împărăţia antihristului – societatea vremurilor din urmă – vor vieţui în singurătate, departe de lume. Ei nu se vor supune nici unor legi civice ale societăţii, nu vor avea niciun fel de obligaţii civice. Cei ce vor recunoaşte legile societăţii şi se vor supune, chiar cu neplăcere, se vor face părtaşi antihristului prin aceasta şi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu.
În timpul stăpânirii antihristului va fi minte satanicească, ce va acţiona politiceşte, fără să se atingă de credinţă în chip brutal. Tuturor li se vor acorda drepturi egale, toate sectele vor avea deplină libertate, deşi, în cele din urmă, stăpânirea antihristului va combate toate sectele şi religiile. Va acţiona din punct de vedere moral şi va căuta să convingă şi să se vatăme de moarte sufletele oamenilor.
Dreptul la propovăduire şi la săvârşirea „legală” a slujbelor bisericeşti îl vor avea numai cei ce respectă legile statului şi nu încalcă „disciplina”. Lăcaşurile de închinăciune vor fi sub strictă supraveghere şi în ele va dicta aceeaşi ocârmuire, ea fiind capul în locul lui Hristos şi nu vor sluji lui Hristos, ci antihristului. Dar creştinii orbiţi nu vor observa nimic, deşi acest lucru l-ar putea înţelege şi un prunc mic.
Stăpânirea antihristului îi va lua aşadar pe toţi sub un control riguros, ca să ştie cine se supune şi cine nu; după cum scrie şi părintele Lavrentie de la Cernigov: „Atunci te vor mâna cu de-a sila la biserică”.
Totuşi unii nu vor fi prigoniţi de la început, pentru a păstra aparenţele în legătură cu libertatea conştiinţei. Abia spre sfârşit, când toţi se vor găsi anihilaţi în staulul Babilonului şi mânia lui Dumnezeu va fi aproape, stăpânirea va da ordin să fie nimiciţi ca nişte criminali înrăiţi cei ce se răzvrătesc „împotriva umanităţii”, iar în acele vremuri decăzute, întreg poporul va primi cu entuziasm măsurile luate de stat.”
Tâlcuire la Apocalipsă-Sfântul Ierarh Nou Mucenic Ermoghen al Tobolskului şi Siberiei, asasinat de bolşevici în 1918.