Cultura ascetică ortodoxă îmbracă multe aspecte; printre ele se găseşte ascultarea monahală, sau mai exact creştină…
Ca orice mare cultură, ascultarea cunoaşte numeroase trepte după vârsta duhovnicească a celui ce o păzeşte. La început, ea poate îmbrăca caracterul unei părăsiri a voinţei în faţa părintelui duhovnicesc în virtutea încrederii avute în el şi în vederea unei mai bune cunoaşteri a voinţei lui Dumnezeu. Într-o formă mai desăvârşită, ea este o lucrare pozitivă a minţii noastre în efortul de a împlini poruncile lui Dumnezeu Care a iubit nesfârşit lumea. Am putea caracteriza dispoziţiile lăuntrice ale unui ucenic care a înaintat pe calea ei spunând că acesta îşi încordează atenţia şi voinţa pentru a sesiza cât mai adânc cu putinţă gândul sau voinţa unei alte persoane, şi apoi de a realiza într-un act de iubire duhovnicească ideea sau voinţa fratelui său. Printr-un asemenea act de ascultare, inima celui ce ascultă se deschide, mintea sa se îmbogăţeşte, o nouă viaţă pătrunde în sufletul său. Într-un stadiu ulterior, ascultarea duce la înţelegerea cu mai multă fineţe a fiecărui om, la sesizarea în el a Chipului lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă maturizarea „umanităţii” la ucenicul însuşi.
Sfântul Ioan Evanghelistul scrie:
„De zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele lui” (1 In 4, 20-21).
„Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In 14,15), a spus Hristos.
Aceeaşi structură se regăseşte şi în planul ascultării. Cine iubeşte pe fratele său doreşte în chip cu totul firesc să facă voia lui, să se şteargă înaintea lui; dar dacă nu ne smerim înaintea fratelui nostru şi nu ascultăm de el în lucruri mai mult sau mai puţin secundare, cum ne vom smeri înaintea lui Dumnezeu şi vom asculta de El în împlinirea marii Sale voinţe veşnice? Cum vom împlini porunca de a iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine sau de a iubi pe vrăjmaşii noştri? Astfel, asceza ascultării e indispensabilă nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de fratele nostru, când acesta ne cere un lucru cu putinţă şi nu potrivnic duhului poruncilor lui Hristos.
Asceza răstignitoare a ascultării de fratele face deopotrivă mai fină în noi capacitatea de a sesiza mai profund voinţa lui Dumnezeu. Iar acest lucru ne face asemenea Fiului Unic al Tatălui; mintea omului ajunge în stare să ia asupra sa întreaga umanitate, devine cu alte cuvinte universală după asemănarea universalităţii divine a lui Hristos. Fără această cultură a ascultării, omul va rămâne inevitabil „un cerc închis”, mereu nefericit înaintea Veşniciei. Oricare ar fi gradul de educaţie al unui om, fără ascultare evanghelică accesul în lumea sa lăuntrică e împiedicat de o barieră solidă şi iubirea lui Hristos nu poate pătrunde aici, nici nu poate să o îmbibe cu prezenţa ei.
Omul bolnav psihic nu este în stare să sesizeze gândirea sau voinţa unei alte persoane. Prin urmare, absenţa dispoziţiei ascultării la un om e indiciul cel mai sigur al maladiei sale psihice. Fără ascultare, omul va rămâne mereu în ţarcul strâmt al individualităţii sale egoiste, opus principiului ipostatic al persoanei…Mare e ştiinţa sfintei ascultări; e neapărat necesar să ne rugăm mult ca ochii noştri duhovniceşti să se deschidă şi să poată vedea măreţia şi sfinţenia ei.
(Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“, Editura Deisis, Sibiu, 1999)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Nici un act impus prin forţă nu ne poate mântui
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov ee la Essex
Viaţa în lume se întemeiază pe forţă, pe silnicie. Ţelul creştinului este dimpotrivă. Silnicia nu ţine de viaţa vecinică. Nici un act impus prin forţă nu ne poate mântui.
În viaţa de obşte ascultarea ne face a înţelege puţin câte puţin psihologia altora. Învăţând a vieţui cu cineva, înveţi a vieţui cu milioane de alţi oameni asemănători lui. Astfel, treptat, intri într-o adâncă suferinţă pentru întreaga omenire. Trebuie ca duhul nostru să se dezvolte în toate dimensiunile fiinţei omeneşti, şi nu numai la nivelul treburilor şi greutăţilor zilnice. Aceste treburi mărunte şi frecuşurile ce le însoţesc sunt, desigur, de neocolit, dar ele nu sunt finalitatea vieţii noastre. Ţelul nostru este a ajunge după chipul lui Hristos. Dacă, în calitate de «eu», nu pot purta o mică obşte, cum voi putea purta, precum Hristos, întreaga omenire în timp şi în spaţiu?
Viaţa creştină este a ajunge asemenea lui Hristos, a avea aceleaşi mişcări ale inimii, aceleaşi gânduri ca Fiul Tatălui, ne spune Sfântul Pavel. Dacă rămânem statornici cu cugetul la acest ţel, dacă din toată fiinţa noastră suntem în această mişcare lăuntrică, mintea nu ni se va pierde în lucruri mărunte. Pizmuirile, zavistiile, frecuşurile şi măruntele probleme ale vieţii zilnice vor trece neluate în seamă.
Slujim liturghia împreună. Dar plătim şi preţul: fiecare dintre noi trebuie să se grijească de mântuirea tuturor. Viaţa noastră este o nesfârşită mucenicie.
Nu este altă cale decât rugăciunea neîntreruptă în vremea lucrului. Preschimbaţi în rugăciune tot ceea ce aveţi de făcut. Deschideţi o uşă – cereţi Domnului să vă deschidă uşa pocăinţei. Puneţi cărămizi – spuneţi-vă că în deşert lucraţi şi că nimic nu poate ţine, de nu va împreună-lucra Dumnezeu la zidire. Nu am obiceiul să cer sfat duhovnicesc de la conducători de stat şi generali, însă cazul lui Cromwell este interesant. Pregătindu-se pentru o bătălie, zicea: «Doamne, o să am prea mult de lucru; poate o să Te uit, dar Tu nu mă uita».
“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014, p.50
Părinte Sfinte, sfinţeşte-mă pe mine: şi mintea şi inima şi trupul meu…
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov de la Essex
În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.
Dar poate fi şi invers: în bucuria mea să văd bucuriile întregii lumi. Aşa se învaţă creştinul să împreună-pătimească cu toţi cei ce sunt în suferinţe şi să se bucure cu toţi cei ce petrec în bucurie.
Dacă păcatul, în esenţa sa, este întotdeauna o crimă împotriva iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, atunci restabilirea deplină a iubirii pierdute nu este posibilă altfel decât printr-o totală pocăinţă, care să ne descopere, dacă este posibil, până în sfârşit, ce înseamnă această crimă, atunci când se impune în planul veşniciei. „Preabunule Părinte, vindecă-mă şi pe mine leprosul, învoieşte-mă pe mine cel stricat de păcate… Părinte Sfinte, sfinţeşte-mă pe mine: şi mintea şi inima şi trupul meu… greşit-am înaintea Ta, şi voi muri departe de Tine… primeşte-mă pe mine, după mulţimea îndurărilor Tale şi a milostivirii Tale.”
Din Arhimandritul Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Mănăstirea Lainici, 1998, p. 53