Starețul Efrem Katunakiotul liturghisea în fiecare zi. Atunci când îl întrebai dacă a doua zi se va săvârși Sfânta Liturghie, el răspundea întotdeauna cu aceleași cuvinte: „Dacă va voi Dumnezeu, voi liturghisi”.
După ce se trezea, se spăla, se pieptăna și cu pași hotărâți se îndrepta în tăcere către biserică și mergând în fața ușilor împărătești, se închina pentru Sfânta Liturghie. Îmbrăcat cu rasa și camilafca, înconjurat de cele cinci mici flăcări albastre ale candelelor, ca de cinci stele de pe cer, părea străveziu în semi-întunericul bisericii. La un moment dat suna clopoțelul, ca noi să pomenim pomelnicele. Avea o mulțime de nume de la diferiți creștini, care îl ajutaseră mai mult sau mai puțin, și pe care-i pomenea de ani de zile.
De multe ori pomeneam alături de el în Sfântul Altar. Îmbrăcat în alb – în toți acești ani a avut un singur veșmânt alb –, cu barba și părul complet albe, stătea cu privirea scânteietoare pironită pe pomelnicul viilor și morților, care era agățat la Sfânta Proscomidie. În fața lui stătea acoperit Sfântul Potir, precum și Sfântul Disc, pe care Starețul scotea părticelele pentru sufletele viilor și morților. Puțin mai departe se afla un sfeșnic cu untdelemn, care își revărsa lumina lui slabă pe pomelnice, pe Sfintele Acoperâminte, pe veșmintele albe și pe chipul de o frumusețe deosebită, trandafiriu și luminos al Starețului, care părea a fi dintr-o icoană bizantină. Capul descoperit și pleșuv al Bătrânului împrăștia lumină și har.
Termina pomenitul și dădea binecuvântarea pentru ceasurile trei și șase. Apoi terminând de cădit, rostea cu glas mare: „Binecuvântată este Împărăția…”. Era un slujitor cuvios, atent, cu mișcări hotărâte, sigure și lente. Aveai sentimentul că venea dintr-un trecut îndepărtat, plin de sfințenie, și își continua călătoria către un viitor nesfârșit.
Vocea lui vibrantă, înceată, dulce, venind parcă de undeva de departe, din străfundurile unui suflet imaterial, era o mărturie a prezenței cuvântului lui Dumnezeu. În tinerețea lui a învățat de la bătrânul Iosif cum trebuie să cânte la Sfânta Liturghie. Bătrânul Iosif nu lăsa pe nimeni altul să săvârșească Sfânta Liturghie la chilia sa, pentru că se bucura atât de mult de atmosfera care se crea atunci când slujea Părintele Efrem încât spunea: „Nu cred să se săvârșească Sfânta Liturghie în alt loc din Sfântul Munte mai bine decât aici”. Fiind cu desăvârșire concentrat asupra celor săvârșite, nu a făcut nici cea mai mică greșeală în atâția ani cât l-am urmărit. Iar atunci când slujeam Sfânta Liturghie, adesea printr-o ridicare bruscă a privirii, ne atrăgea atenția asupra a ceva ce trebuia îndreptat, niciodată nu vorbea și nu se preocupa de rânduielile tipiconale ale Sfintei Liturghii. „Liturghisitorul trebuie să se păzească de eventualele pricini de tulburare.”
Starețul spunea: „Pentru mine, Sfânta Liturghie este rugăciune, este cea mai importantă rugăciune”. Dar se abținea să-și exteriorizeze zdrobirea inimii pentru a nu fi auzit. Iar faptul de a-și ascunde umilința era o lege de netrecut pentru el. În situații rare, când nu se putea ascunde deoarece îl năpădeau lacrimile, tăcea puțin. Atunci când liturghisea, harul rugăciunii îi încălzea trupul. Chipul i se îmbujora ca și cum ar fi muncit din greu și adeseori transpira. Vara, întotdeauna se schimba după Sfânta Liturghie. Iarna, cum să îndrăznim să rotim butonul de la soba cu motorină dincolo de gradația 1? Noi tremuram de frig, iar el se încălzea. Cauza am înțeles-o mai târziu. Când a încetat să mai slujească, ne cerea să reglăm butonul pentru căldură al sobei la o termperatură mai mare.
Odată, după ce a făcut apolisul, a ridicat privirea, care de obicei era îndreptată în jos.
– De ce mă privești? l-a întrebat pe fratele care îl ajuta la strană.
– Iată, așa, i-a răspuns acela sec.
Dar de fapt încercase să se sature, să soarbă cu lăcomie acel chip înfloritor, plin de frumusețe și de harul lui Dumnezeu, plin de o dulce strălucire și desăvârșită curăție, acel chip care în primii ani, înainte de a fi pecetluit de bătrânețe, te pătrundea cu o privire ca de vultur până la cele mai dinlăuntru ale sufletului. Mulți credeau că este vorba de o radiografie duhovnicească. Însă nu! Privirea de vultur provenea dintr-o inimă de miel, simplă și fără de viclenie.
La sfârșitul Sfintei Liturghii era necesară coliva pentru trisaghion. Dacă dădeai un pomelnic, mai întâi cerea numele morților, spunând: „Noi, cei vii, mai putem face ceva pentru noi înșine, însă cei adormiți așteaptă ajutor de la noi”.
(Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 131-132)
Selecție și editare : Sora Gabriela Naghi
Cele 5 răni ale lui Iisus
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici
Cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele. Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite.
Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.
Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus – ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.
Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.
Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, copilă, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de Dumnezeul Cel Viu.
Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale Sângelui Preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest Preacurat Sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi. Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus.
În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele Sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus.
Ca sufletele curăţite şi înviate să poată duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie:
Hristos a înviat!
din: Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici-Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002
Când Domnul îşi va împlini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârşitul
Suntem mai mici şi mai sărăcăcioşi ca alţii poate, dar mă gândesc şi la cuvântul Domnului care spune că, deși drojdia în aluat este puțină şi mică, dospeşte tot aluatul şi fără de ea pâinea nu se poate face. Tot aşa să nu ne poticnim în privinţa noastră, văzând cât de smerită este Biserica Ortodoxă.
Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede. Avem crâmpeie din măreţia acestei lucrări tainice a lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc acum.
O tradiţie a călugărilor de la Muntele Athos spune că, dacă un suflet se mântuieşte după moarte şi ajunge la viaţă, până la douăsprezece generaţii de strămoşi se împărtăşesc din această biruinţă, aş zice a vieţii, primesc ca un şoc de viaţă şi, dacă ei înşişi nu sânt mântuiţi, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică şi în felul acesta: cel care a găsit mântuirea, cel care s-a pocăit, a găsit viaţa. Dacă eu, orişicare eu, găsesc viaţa, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moştenit. Vechiul Testament vorbește de păcatele care se răsfrâng până la a treia generaţie numai (Ieșirea 20, 5). Dar iată că aceşti călugări de la Athos învaţă că până la douăsprezece generaţii de strămoşi găsesc viaţa, deşi păcatul are energii numai până la a treia şi a patra generaţie.
Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Şi cred că noi putem să ne încredinţăm Domnului, că ştie El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noştri n-are aerul că ştie ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă ştie El mai bine. Şi cred că, dacă noi ne trăim smerit viaţa noastră, în sensul adevărat, dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii şi iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegere a aproapelui, înţelegându-l şi în păcatul lui (fiindcă şi eu sunt păcătos şi nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare de a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viaţa asta nu putem să vedem toată măreţia lui Dumnezeu, ne mulţumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem şi mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu şi încredinţarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiindcă şi Domnul, când vorbește despre sfârşitul lumii, spune: „Luaţi seama… să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24, 14). Deci şi noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violenţă. Când Domnul îşi va împlini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârşitul.
Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 52-54