„Ipocrizia înseamnă a avea ceva [în minte], dar a te comporta cu totul diferit”; moraliștii contemporani definesc ipocrizia astfel: „ Ipocrizia înseamnă sustragerea prestigiului, sau viciul sub chipul virtuții; astfel încât, dacă adevărul este ceva dumnezeiesc, ipocritul, care se află în afara sa, de vreme ce altceva este și altceva arată că este, se ajunge în chip evident dușmanul lui Dumnezeu. ”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre cei ipocriți: „Vrei să dobândești slavă de pe urma evlaviei? Dacă ești cu adevărat evlavios și nu cugeți nimic viclean în sinea ta, trebuie să te bucuri nu pentru că pari [evlavios], ci pentru că ești; iar dacă, nefiind [evlavios] cu adevărat, poftești slava celor mulți, gândește-te că nu aceștia ne vor judeca în ziua [Judecății], ci Acela care și cele ascunse le cunoaște în chip amănunțit; iar dacă îți cunoști păcatele, dar te arăți celorlalți curat, nu numai că nu trebuie să te bucuri, ci trebuie să și suferi și să suspini amar, gândindu-te neâncetat la ziua în care toate se vor descoperi. Poftești cinste? Respinge-o, știind că te face datornic. Nu-ți acordă nimeni nici o cinste? De aceea trebuie să te bucuri. ”
Sfântul Vasile cel Mare afirmă despre cel ipocrit: „Având pururea ură în adâncul inimii, ipocritul nu arată decât o iubire superficială, asemenea recifelor, care, fiind acoperite numai puțin de apele [mării], provoacă accidente celor nepregătiți. ” Ipocrizia este vlăstarul invidiei, care aduce cu sine toate relele.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată: „Ca un om evlavios, vrea să fie numit sfânt și toți să I se închine; vezi înfățișarea exterioară a unuia ca acesta și crezi că le săvârșește pe toate după Dumnezeu, dar inima lui este plină de invidie și vicleșug și de tot felul de rele” ; iar Nil zice: „[Ipocritul] socotește că sub vălul posomorelii poate să ascundă nerușinarea pe care o are în sine și că poate să acopere patimile de rușine ale sufletului cu îmbrăcămintea străină. ”
Iar Iov spune că [ipocritul] vorbește cu gura și cinste cu buzele; dar inima [sa] este departe; învață în zadar pilde, înșelându-I pe toți sub aparența cuviinței.
Iar un alt înțelept mărturisește: la vorbă și la chip pare a fi asemenea mielului, dar înăuntrul lui cu nimic nu diferă de balaur. Ipocritul este cel mai nedrept dintre oameni, pentru că a părea că ești drept, dar a nu fi, este cea mai mare nedreptate.
(Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute, Editura Sophia, 2012, p.372-373)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Ispitele pot fi de la draci, de la bolile și durerile trupești sau de la spaima din gândurile sufletului
Sfântul Isaac Sirul
Ia aminte la tine, dragul meu, totdeauna, și vezi ce parte au în lucrul tău de fiecare zi necazurile care te întâmpină, locul pustiu în care petreci, agerimea minții tale, împreună cu puterea cunoștinței tale, îndelunga ta liniște cu leacurile cele multe, cu ispitele adică, rânduite ție de adevăratul Doctor, spre tămăduirea omului celui dinlăuntru. Ispitele sunt câteodată de la draci, câteodată de la bolile și durerile cele trupești, câteodată de la spaima din gândurile sufletului, când îți aduce aminte de înspăimântările vremii de apoi, câteodată în altoirea și dobândirea darului fierbințelii și al lacrimilor celor dulci, și al Harului celui duhovnicesc împreună cu altele, ca să nu lungesc vorba.
Oare vezi tu că în toate acestea a început rana ta să se vindece și să se închidă? Adică patimile început-au să slăbească? Fă un semn și, intrând înlăuntrul tău, vezi ce anume patimi au slăbit inima ta, și care anume au pierit și s-au dus cu totul, și care au început să tacă din pricina însănătoșirii sufletului tău și nu fiindcă mai au teamă, și care patimi au învățat să se plece din pricina minții, și nu că le-ar lipsi patimilor pricini. Și iarăși ia aminte și vezi de nu cumva din lăuntrul ranei tale celei putrede a început să răsară trupul cel viu, adică pacea sufletului. Și care anume dintre patimi mereu întâmpină silă, și sunt ele trupești sau sufletești, sau amestecate; și se mișcă ele în întunericul uitării, ca niște neputincioase, sau cu putere se ridică ele împotriva sufletului; și vin ele ca niște stăpâni sau ca niște furi?
Și cum se poartă cu ele mintea, împărăteasa care domnește peste simțuri. Când i se ivesc patimile și încep vreun război, se luptă oare mintea împotriva lor? Și, ținându-se tare, le face oare de slăbesc, sau nici nu se uită la ele și nici nu le pune în socoteală?
Și care din patimile cele vechi s-au șters, și care sunt de curând alcătuite? Iară dintre patimi, unele ating fantezia, altele ating simțurile, fără fantezie, altele se mișcă în amintirea nepătimașă de gânduri și fără de ațâțare. Și iarăși din acestea putem afla măsura unui suflet.
Primele dintre aceste suflete, n-au ajuns încă la așezare. Fiindcă aceste suflete mai duc luptă, oricâtă tărie ar arăta în luptă. Iară aceasta o spune Scriptura în felul ei, zicând: „S-a așezat David în casa lui și l-a odihnit pe el Dumnezeu de toți cei din jurul lui” (II Regi 7, 1). Și aici nu e vorba numai de o singură patimă, ci împreună cu patimile firii să înțelegi și pofta si mânia și iubirea de slavă, cea care aduce în închipuirea noastră anumite obrazuri, și ne trezește pizma și pofta. La fel este și patima iubirii de argint, când sufletul în ascuns se împărtășește de dânsa, chiar dacă n-ar ajunge în faptă, dar închipuiește în minte obiectul patimei, ca pe un chip al strângerii de avuții, și îndeamnă sufletul să cugete în acel chip și îi strecoară și pofta să-l câștige pe el, împreună cu celelalte.
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 59-60