Sfântul Bisericii noastre, Evstratie de la Pecersca, a pătimit ca Mucenic de la un evreu. Un oarecare Boniac a venit în Rusia şi a robit mulţi creştini. Între aceştia a fost Sfântul Evstratie. Împreună cu alţi cincizeci, au fost vânduţi unui evreu din pământul Greciei. Dintru început, acesta i-a silit să se lepede de Mântuitorul Hristos, ameninţându-i cu foamea şi cu setea. S-a ridicat Sfântul Evstratie şi i-a întărit cu cuvântul său: ,,Fraţilor, câţi v-aţi botezat şi aţi crezut în Hristos, nu vă lepădaţi de făgăduinţa voastră ce aţi făcut-o la Botez. Hristos ne-a născut prin apă şi prin Duh, Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii cu sângele Său şi ne-a făcut moştenitori Împărăţiei Sale. Deci, de vom trăi, Domnului trăim, sau de vom muri, Domnului să murim şi prin moartea cea vremelnică viaţa cea veşnică să o dobândim. Următori să fim Celui Care a zis: Mie a vieţui este Hristos, iar a muri este dobândă’’.
Au urmat înfometarea şi lipsa apei. Sfinţii au murit unul câte unul şi s-au dus la Hristos pentru Care au pătimit. A rămas numai Sfântul Evstratie, asupra căruia s-a înveşunat pentru că pierduse pe cei care-i cumpărase cu mult aur. ,,Deci sosind Ziua Învierii lui Hristos, a început a prăznui paştele său, batjocorind pe Sfântul Evstratie, precum şi ucigaşii de Dumnezeu, strămoşii lui, au făcut Domnului nostru Iisus Hristos, după cum scrie în Evanghelie’’. Împreună cu ceilalţi evrei, l-au răstignit pe Sfânt şi încercau să-l facă să guste din pasca lor. Zadarnic. Atunci l-a împuns cu o suliţă şi a adus fericitul sfârşit al acestui călugăr iubitor de Hristos până la moarte.
Asupra iudeilor acelora a venit pedeapsa lui Dumnezeu, vestită de Sfântul Evstratie, căci împăratul le-a luat averile şi i-a izgonit din împărăţia sa, iar pe unii i-a ucis. Ticălosul care l-a omorât pe Sfântul Mucenic Evstratie a fost spânzurat pe lemn şi s-a făcut părtaş cu Iuda vânzătorul (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 403-406).
Presbiter Iovița Vasile
Doamne ajuta !
stiti ceva despre asta, este autentic https://www.youtube.com/watch?v=ZnqFKb6-qKs ?
Da, am mai văzut imagini cu crucile care s-au înnegrit și cred că e un semn, pe care mascariciul jidan Zelenski nu-l pricepe. Isi va da el cu pumnii în cap. Asteptăm să vedem ce se-ntâmplă mâine, 29, cand expiră ultimatumul.
si aici https://ruskline.ru/video/2023/03/17/kresty_v_kievopecherskoi_lavre_stali
Ascultarea creștină.
Sfântul Sofronie Athonitul din Essex
Ascultarea stă la baza monahismului, dar despre ascultare este extrem de greu de vorbit, căci poate conduce un om într-o lume care nu poate fi descrisă, deoarece nu i se aplică niciun concept uman. Ascultarea este o taină care este revelată numai de Duhul Sfânt. Iar ascultarea este atât taină, cât și viață în Biserică. La prima vedere, abdicarea de la voia proprie și de sub puterea rațiunii, s- ar părea să contravină planului lui Dumnezeu pentru om, pe care El Insuși l-a înzestrat cu o libertate ca a Sa și pe care, în virtutea acelei libertăți, El îl cheamă să împărățească veșnic cu El. .
Punerea voinței proprii și a capacității de a raționa în mâinile altei persoane, chiar dacă acesta este preot, ar face ca mulți oameni să simtă ca și cum pământul le-ar fi fugit de sub picioare. Un astfel de pas ar fi ca și cum s-ar arunca într-un abis negru, și-ar pierde personalitatea și s-ar aduce pe sine în cea mai rea dintre sclavii. Ar fi ca o auto-anihilare. Dar celor care, prin credință, au urmat învățătura Bisericii și s-au lepădat de ei înșiși în spiritul acestei învățături, ascultarea le este revelată ca un dar de Sus, nespus de mare. Omul „ascultător” poate fi comparat cu vulturul care se ridică cu aripi puternice în ceruri și de acolo cercetează senin zările care îl despart de pământ, bucurându-se de siguranța și de stăpânirea lui asupra înălțimilor inaccesibile și inevital de înspăimântătoare pentru alții. Cu încredere, dragoste și bucurie, „ucenicul”[1] își supune cu ușurință voința și judecata sa, Părintelui său duhovnicesc, eliberându-se astfel de povara grea a grijilor pământești și ajungând la o stare a cărui valoare este imposibil de definit – curăţia minţii în Dumnezeu.
Monahismul înseamnă mai presus de toate puritatea minții, care este de neatins fără ascultare. De aceea nu poate exista monahism fără ascultare, iar omul căruia îi lipsește ascultarea nu este călugăr în adevăratul sens. Este posibil să primim daruri mari de la Dumnezeu – chiar și desăvârșirea martiriului – în afara condiției monahale; dar curăția minții este un dar special al monahismului, necunoscut pe alte căi, iar călugărul nu poate ajunge la această stare decât prin ascultare. De aceea consider că ascultarea este inima puternică a monahismului care include și celelalte două jurăminte ca un corolar firesc. Sfântul Ioan Scărarul, de exemplu, vorbește astfel: „…mama curăției este tăcerea interioară (isihasmul) și ascultarea. Eliberarea de patimi dobândită prin tăcerea interioară nu rămâne de neclintit atunci când este în contact permanent cu lumea; dar când această eliberare se naște din ascultare, rămâne în toate împrejurările încercată și neclintită. Iar despre sărăcia de bunăvoie, el spune: „Va mai gândi oare cel care a renunțat la chiar sufletul său, să mai dobândească bunuri?” Așadar, ascultarea „prin retragerea din lume și renunțarea la propria voie… precum două aripi de aur îl poartă ușor până la cerul”, despătimirii.
Ascultarea este o Taina a Bisericii și, prin urmare, relația dintre părintele duhovnic și ucenic are un caracter sfânt. Am subliniat deja că această taină pentru fiul duhovnicesc constă în a învăța să facă voia lui Dumnezeu pentru a intra în sfera voinței divine și, prin aceasta, a participa la viața divină. Pentru părintele duhovnic, taina înseamnă ca prin propria sa rugăciune și viață de strădanie, să aducă ucenicii la cunoașterea acelei vieți și la dezvoltarea în interiorul lor, a adevăratei libertăți fără de care mântuirea este imposibilă.
„Acolo unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” și astfel scopul ascultării, ca și al vieții creștine în general, este dobândirea Duhului Sfânt.
Un părinte duhovnic nu va încerca niciodată să supună voința unui ucenic propriei sale voințe umane, dar în cursul vieții de zi cu zi s-ar putea întâmpla ca el să se vadă obligat să insiste ca sfaturile sale să fie respectate – situație în care niciun ucenic ascultător nu și-ar pune părintele duhovnic.
În virtutea înaltei sale responsabilități în fața lui Dumnezeu, efortul ascetic cerut unui duhovnic este mult mai împovărător, decât cel cerut de la ucenic. Dar această responsabilitate apare numai atunci când ucenicul acordă ascultare neclintită; în caz contrar, ucenicul poartă toată greutatea răspunderii pentru acțiunile sale și pierde beneficiile ascultării. Nu face parte însă din datoria duhovnicului să-și elibereze ucenicul de responsabilitate, ci să-l învețe adevărata viață creștină și adevărata libertate creștină, pentru care este necesar să depășești în sinele propriu, prin ascultare, patima impunerii voinței personale și a iubirii de putere. Oricine caută să-și domine aproapele sau chiar să-i încalce libertatea, își distruge în mod inevitabil și propria libertate, întrucât însuși faptul unei astfel de încălcări a libertății altei persoane, implică o încălcare a vieții dumnezeești de iubire la care este chemat omul.
Traducere din limba engleză
Referinţă:
Adevărul și Viața. Arhimandritul Sofronie (Saharov). Essex 2014.
[1]Ucenicul în acest context se referă la fiecare monah și la fiecare creștin, care se roagă Părintelui său duhovnic pentru îndrumare.
https://holytrinityfamily.blogspot.com/2023/03/christian-obedience-st-sophrony-athonite.html
Sf. Cuv. Teodosie de la Pecerska: Iudeii sunt uciagasi de Dumnezeu! -Din Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev-
Da, asta sunt. Si cei de-atunci, si urmasii lor din vremea noastra, mistuiti de ura fata de Hristos. Uitati-vă la jidanul măscărici Zelenski ce batjocură pune pe Biserica Ortodoxă a Ucrainei.
Ce aş putea căuta eu de la Tine, care să nu mă despartă de Tine?
Sfântul Nicolae Velimirovici
În mijlocul zarvei şi batjocurii oamenilor, rugăciunea mea se înalţă către Tine, o, Împăratul meu şi Împărăţia mea. Rugăciunea este tămâie care neîncetat îmi tămâiază sufletul şi o înalţă spre Tine şi Te atrage pe Tine către el.
Apleacă-Te, Împăratul meu, ca să-Ţi pot şopti taina mea cea mai de preţ, rugăciunea mea cea mai de taină, dorirea mea cea mai statornică. Tu eşti ţinta tuturor rugăciunilor mele, a tuturor căutărilor mele. Nu caut nimic în afara Ta, cu adevărat, Te caut doar pe Tine.
Ce aş putea căuta eu de la Tine, care să nu mă despartă de Tine? Să caut eu oare a fi stăpân peste câteva stele, în loc de a stăpâni ca stăpân dimpreună cu Tine peste toate stelele? Să caut eu a fi cel dintâi dintre oameni? Şi atunci cât de ruşinos va fi pentru mine, când mă vei aşeza pe locul cel mai de pe urmă de la masa Ta! Să caut eu milioane de guri omeneşti care să mă laude? Cât de cumplit îmi va fi mie când voi vedea că toate acele guri sunt pline de ţărână.
Să caut eu a mă înconjura de obiectele cele mai de preţ din lumea întreagă? Cât de umilitor ar fi pentru mine ca acele obiecte să-mi supravieţuiască şi să strălucească atunci când întunericul ţărânei îmi va umple ochii! Să caut eu oare ca Tu să nu mă desparţi de prietenii mei? Ah, desparte-mă, o, Doamne, desparte-mă de prieteni cât mai degrabă cu putinţă, fiindcă ei reprezintă zidul cel mai gros dintre Tine şi mine.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 43-44