Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi. Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune. Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare. Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu, nici inima spre rugăciune către Dumnezeu.
Credinţa mare mişcă şi mintea, şi inima, şi tot sufletul omului. Cât dăinuieşte în om o credinţă mare, ea îi mişcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu. Ai citit, spui tu, cuvintele Mântuitorului: ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă mai înainte de rugăciunea voastră, şi din ele ai tras încheierea că rugăciunea nu foloseşte, îndeobşte, la nimic. Într-adevăr, ştie Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, şi totuşi El vrea să ne rugăm Lui. Lucrul acesta e mai uşor de explicat unor părinţi decât ţie, om necăsătorit. Uite, şi părinţii ştiu dinainte ce le trebuie copiilor, şi totuşi aşteaptă ca aceştia să-i roage – fiindcă părinţii ştiu că ruga înmoaie şi înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuşi, smeriţi, blânzi, ascultători, milostivi şi nobili.
Vezi câte scântei cereşti iscă rugăciunea în inima omenească? Am citit că un oarecare călător s-a oprit lângă o casă de lângă drum. În acea casă muncitorii ţineau o întrunire. Pe dată se făcu linişte în casă. Muncitorii îngenuncheară la rugăciune – iar unul dintre ei ieşi şi începu să umble prin faţa casei. Călătorul îl întrebă ce se face înăuntru. Păi, se roagă lui Dumnezeu. Iar mie mi-e ruşine, aşa că am ieşit.
Călătorul tăcu şi aşteptă. Pe cine aştepţi? – îl întrebă muncitorul. Aştept să iasă cineva ca să-l întreb de drum. Dar de ce nu mă întrebi pe mine? Şi eu pot să-ţi arăt. Călătorul dădu din cap şi îi răspunse: Cum ar putea să arate calea dreaptă cel ce se ruşinează de Dumnezeu şi de fraţii săi? Eu cred că la tine nu este ruşine de rugăciune, ci pur şi simplu credinţă slabă, îngrijeşte, aşadar, îngrijeşte pruncul din tine. Când va creşte şi va ajunge viteaz, îţi va răsplăti însutit osteneala. Credinţa vitejească va pune în mişcare roata lăuntrică a fiinţei tale, şi vei dobândi o viaţă nouă.
Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!
Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
„În toate mulţumiţi”
Trebuie să mulţumeşti pentru toate. Aici să-ţi fie îndrumător Sfântul Pavel, care porunceşte: „În toate mulţumiţi” (1 Tes. 5, 18).
De asemenea, cuviosul Isaac, care zice: „Mulţumirea celui ce primeşte, stârnește pe cel ce a dat să dea daruri şi mai mari decât cele dinainte. Cine nu mulţumeşte pentru cele mai mici, va fi nerecunoscător (mincinos) şi nedrept şi în cele mai mari”. Şi: „Ceea ce călăuzeşte darul lui Dumnezeu spre om este inima ce se mişcă spre mulţumire neîncetată. Iar ceea ce călăuzeşte ispita spre suflet, este gândul de cârtire care se mişcă pururea în inimă”.
Inima care mulţumeşte lui Dumnezeu este o inimă deschisă Lui. De aceea în ea se revarsă alte şi alte daruri. Cea care cârtește e o inimă închisă în sine. Ea nu vede darurile primite şi de aceea nu primeşte, în fond, nimic de la Dumnezeu, sau de la altă persoană. Reducând toate la nimic, rămâne cu nimic, căci ea nimiceşte prin critică şi ceea ce primeşte.
Calist și Ignatie Xanthopol, Metoda sau cele 100 de capete, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. VIII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979