Sfinţii zece Mucenici din Creta

Iubite cititorule! În vremurile străvechi, în secolele de prigoană împotriva Bisericii, au fost unii care au căzut din Dumnezeiasca Credinţă, dar mulţi din cei persecutaţi voiau mai bine să moară, decât să se lepede de Hristos. Alteori, nu se învoiau între ei, fiecare dorind să fie primul care să pătimească pentru Mântuitorul. Aşa a fost şi cu cei zece Sfinţi Mucenici din Creta, pe care Biserica îi pomeneşte astăzi, şi care au primit cununa muceniciei în zilele lui Deciu împăratul păgân, pe care scriitorii din vechime îl numesc, pe bună dreptate, ,,sluga cea osârduitoare a satanei’’.

          Cei zece Sfinţi Mucenici au fost prinşi şi aduşi la ighemonul vremii spre a a da seama de Credinţa lor. ,,Aceştia, stând înaintea muncitorului, ce fel de cuvinte cu mult curaj nu au răspuns şi ce fel de bărbăţie nu au arătat! Pe ce cale a muceniciei n-au călătorit şi ce fel de muncă n-au biruit-o cu răbdarea! Căci au fost bătuţi, munciţi, târâţi pe pământ, cu pietre ucişi, batjocotiţi, scuipaţi şi au răbdat tot felul de batjocuri treizeci de zile! Iar în douăzeci şi trei ale lunii decembrie, pregătindu-se zi de judecată şi şezând ighemonul pe divan, s-au adus răbdătorii de chinuri la întrebarea cea mai de pe urmă, plini fiind de mărime de suflet şi de îndrăzneală. Iar ighemonul se îndrăcea cu iuţimea şi cu nebunia, sârguitor fiind spre chinuri, ca să-i omoare cumplit; însă aceştia erau gata a răbda până al suflarea din urmă’’.

          Când a venit vremea să fie ucişi, nu se învoiau între ei care să fie cel dintâi sub sabie şi să primească cununa muceniciei, astfel că s-a iscat ceartă între ei.Atunci unul dintre ei, Teodul, i-a împăcat cu cuvinte bine cumpătate: ,,Acela va fi mai întâi între dânşii, care îşi va da capul sub sabie mai pe urmă decât toţi; pentru că, dacă nu se va înfricoşa şi nici nu va arăta vreo mâhnire sau schimbare a feţii, văzând tăierea celorlalţi şi moartea, atunci cu adevărat mai ales se va arăta minunat nevoitor şi biruitor’’. Astfel s-au învoit ca fiecare să-şi plece capul sub sabie, după cum a rânduit Dumnezeu.

          Înainte de a li se tăia cinstitele capete, au rostit fiecare această rugăciune: ,,Iartă, Doamne, pe robii Tăi  şi primeşte vărsarea sângelui nostru pentru noi, pentru rudeniile noastre şi prieteni şi toată patria, ca să scape de întunericul necunoştinţei şi cu ochi curaţi să vadă Buna Credinţă, să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, o, Împărate veşnic’’.

          Fiecăruia i s-a tăiat capul, iar sufletele lor sfinte s-au înălţat spre locaşurile cele cereşti, unde-i avem ocrotitori şi rugători către Dumnezeu (După Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 443-446).

Presbiter Ioviţa Vasile